Ingrediente
Multe dintre bucătăriile Asiei de Sud-Est, inclusiv Indonezia, se bazează pe vechea filozofie chineză. Aceasta se referă la echilibrul dintre yin şi yang, ceea ce înseamnă că ingredientele trebuie să fie amestecate armonios, dar să-şi păstreze gustul şi aroma proprie. Prezenţa celor cinci gusturi principale – sărat, acru, amar, dulce şi iute – joacă de asemenea un rol important în fiecare masă.
Mâncărurile indoneziene clasice sunt cel mai adesea de origine rurală şi folosesc ingrediente simple. Acestea includ „gado gado”, o mâncare cu vegetale crude şi gătite, servite într-un sos de lapte de cocos cu alune; „tempeh”, este tofu fermentat, gătit în bulion de carne, sau prin stir-fry; atotprezentul şi iutele „sambal”, un amestec de condimente pe bază de ardei iuţi, pe care indonezienii au tendinţa să-l asocieze cu orice aliment.
Aceste reţete tradiţionale pot varia de la o regiune la alta, după ingredientele şi preferinţele locale.
Bucătăria indoneziană se bazează pe „sembako”, cele nouă ingrediente esenţiale: orez, zahăr, ouă, carne, făină, porumb, ulei de gătit, sare şi gaz drept combustibil.
Zahărul de palmier, preparat prin extragerea şi fierberea sucului de palmier, este cel mai popular îndulcitor în bucătăria indoneziană. Se utilizează şi zahărul extras din trestie de zahăr, mai ales ca îndulcitor instant: presărat peste banane prăjite, sau amestecat în ceai. În reţete, zahărul de palmier poate fi înlocuit cu cel brun.
Gustul acrişor din preparatele indoneziene este dat de tamarind, care este vândut uscat, sau sub formă de pastă, şi are rolul de a tăia grăsimile din mâncare. Dacă nu este disponibil, poate fi înlocuit cu suc de limetă.
Extrem de prezente în bucătăria indoneziană sunt frunzele de bananier şi nucile de cocos proaspete. Frunzele de bananier servesc unei multitudini de scopuri: împachetarea alimentelor ce urmează a fi gătite în aburi, sau prăjite, împachetarea fasolei soia şi a drojdiei la prepararea de „tempeh”, sau chiar ca farfurii, sau platouri. Deşi laptele de nucă de cocos, ca şi alte produse din nucă de cocos, sunt disponibile, nuca de cocos proaspătă este cea preferată.
Cel mai popular ulei de gătit este cel de nucă de cocos, folosit în toate tehnicile de gătit, mai ales pentru deep-fry. Alte tipuri de ulei folosite sunt cel de alune şi cel de porumb.
Nici o masă indoneziană nu este completă fără pastele sambal, iute şi condimentate. Poate cel mai prezent ingredient in pastele sambal este pasta de creveţi, numită „terasi belacan”. este preparată din creveţi mici şi uscaţi, apoi săraţi şi uscaţi din nou înainte de a fi pisaţi şi transformaţi în pastă. Aceasta este lăsată la uscat două săptămâni înainte de a fi modelată sub formă de blocuri şi învelită în hârtie, pentru a izola mirosul. Ca în multe alte culturi sud-est asiatice, această pastă adaugă un gust deosebit, sărat şi bogat, mâncărurilor.
„Bumbu”, preparată din condimente măcinate (chimion, cardamom, coriandru, curcuma, şalote, usturoi, ghimbir, lemongrass, scorţişoară şi ardei iuţi) umectate, pentru a forma o pastă, cu lapte de cocos, sau bulion, este folosită în primele faze de preparare a mâncărurlor.
Sambal-ul indonezian este un amestec de condimente nepreţuit în bucătăria inbdoneziană. Este conceput să se potrivească cu aproape orice, dar în special cu peşte prăjit sau fript, vânat şi carne de capră. Sticluţe cu sambal se pot cumpăra din supermarketuri, dar pastele proaspete sunt mai gustoase şi mai aromate. Ingredientele de bază sunt întotdeauna ardeii iuţi, usturoiul, şalotele şi sarea, dar există variante, ca „sambal badjak” care include şi zahăr, tamarind, galangal şi pastă de creveţi, sau „sambal jeruk” cu suc şi coajă de limetă şi oţet. Cel mai popular sambal este „sambal terasi”, preparat din ardei iuţi, limete şi pastă de creveţi.
Termenul sambal se mai referă şi la ceva prăjit cu mult ardei iute, cum este „sambal cumi-cumi” (calmari gătiţi în sos picant de ardei iute), care, culmea, este servit alături de alte paste sambal.
Condimente
Cu o asemenea abundenţă locală de ierburi aromate, seminţe, rizomi, scoarţe şi rădăcini, bucătăria indoneziană foloseşte din plin condimente cum sunt galangal, curcuma, frunze de limetă cafru, pandanus, scorţişoară, seminţe de chimion şi coriandru, lemongrass şi cuişoare. Cuişoarele sunt întinse pe marginea drumurilor, la uscat, şi sunt, cel mai adesea, destinate industriei de ţigarete, la aromatizarea tutunului.
În unele părţi ale Indoneziei, cum este Sumatra, unde există o veche tradiţie a neguţătorilor indieni şi arabi, condimentele sunt folosite pe scară largă, în tot felul de combinaţii savante, dar în rest, ardeiul iute este regele condimentelor. O mâncare indoneziană fără ardei iuţi este de neimaginat!
Indonezienii sunt atât de dependenţi de ardeii iuţi, încât aceştia se folosesc la începutul preparării mâncării (în bumbu), cât şi la sfârşitul acesteia (în alte paste sambal), sau chiar între felurile de mâncare, mestecaţi cruzi. Ardeiul iute este atât de legat de bucătăria indoneziană, încât este greu de crezut că provine din Lumea Nouă şi că a intrat în dieta indonezienilor abia în secolul al XVI-lea.
In aceeasi serie de articole:
Bucataria indoneziana – partea 1
In aceeasi serie de articole:
More Active Posts:
- Intrebari-Raspunsuri (908)
- Concurs cu premii de la Singer România! (515)
- Mos Craciun vine cu daruri de la Pyramis (317)
- Ai comentarii, ai premii! (159)
- Concurs: recunoaşteţi alimentul din imagine? (131)
- Concurs: recunoaşteţi alimentul din imagine? (124)
- Ce înseamnă “bucătărie naţională”? (117)
- Ultima masă (114)
- Beah! (101)
- Eu nu înţeleg! (83)


























aceste doua postari au fost cele care m-au facut in cele din urma sa pun mina si sa-ti scriu . datorita relatiei mele sentimentale cu indonezia si mincarea ei , a fost ca si cind as fi primit o vedere pe care o asteptam de mult de-acolo si m-am bucurat de fiecare rind de parca ar fi fost scris pentru mine .
ai acoperit aproape totul dar daca-mi dai voie o sa fac citeva adaugiri . nu cred ca mincarea nationala e nasi goreng si din cite stiu eu nu e de origine olandeza , doar adaugarea oului prajit ochi deasupra este . daca ar fi sa existe o mincare tipica in toata aceasta diversitate etnica si religioasa cred ca este orezul fiert cu peste prajit si sambal .
pe linga orez si taiteii sunt foarte raspinditi . alte mincaruri tipice (pe linga gado-gado) ar fi satay , rendang (un curry uscat de vita in lapte de cocos).
mi-a placut ca ai insistat pe sambal si folosirea ardeilor iuti . intr-adevar e incredibil cit de mult folosesc acestea si cit de picant maninca . “bumbu” numele acelei paste inseamna de fapt “mirodenie=condiment=spice” .
ar trebui amintit si de “nasi padang” un concept care s-a raspindit peste tot (padang fiind capitala unei regiuni unde se maninca foarte picant si unde restaurantele sunt diferite , nu exista meniuri , ti se aduce tot ce s-a gatit in ziua respectiva in portii mici , zeci de feluri in acelasi timp nu pe rind ca in europa si platesti doar ce gusti / maninci) varianta adaptata de olandezi – rijsttafel , o colectie de feluri , un bufet , este modul in care e cunoscuta mincarea indoneziana in orice food-court din lume adica orez impreuna cu multe feluri pentru a forma un echilibru de gusturi , arome , culori , texturi , nutritie.
multumesc pentru aducere aminte , multumesc pentru “vedere” .