O scurtă şi subiectivă relatare a evenimentului organizat cu ocazia primei aniversări a blogului meu.

Chiar ieri (14 februarie 2010) am fost întrebat de cineva de ce am organizat acest eveniment. Întrebare are mai multe răspunsuri posibile, dar cred că cel mai important a fost curiozitatea mea, de care eram conştient, dar şi cea cititorilor mei, pe care doar o bănuiam.

Mereu am dorit să „lipesc” o faţă pseudonimelor celor ce comentează pe blog. De multe ori am încercat să ghicesc cum arată, cu ce se ocupă, ce vârstă au. La circa 800 de vizitatori zilnici ai blogului, doar câteva zeci dintre ei comentează. Cei mai mulţi citesc, eventual mai gătesc unele dintre reţete, dar se ţin cumva în afară. Nu ştiu ce gândesc, nu ştiu ce le place, nu ştiu de ce vin pe blog şi nu ştiu cum să-i fac să revină. Eram deci extrem de curios să aflu cum arată şi cum gândesc nu doar cei cu care deja „discutasem” pe blog, dat mai ales cei care formează majoritatea tăcută a cititorilor mei.
Întâmplarea a făcut ca, în afară de 3-4 excepţii, exact cei care comentează mai des să fie absenţi de la eveniment. Probleme de familie, urgenţe, concedii, distanţa faţă de Bucureşti i-a împiedicat să ajungă. Statistic vorbind, prezenţa la eveniment a reflectat-o pe cea de pe blog: majoritatea celor prezenţi a fost formată din cei cu care nu vorbisem niciodată şi despre care nu ştiam absolut nimic.
Un an de blog
Ieri mi-a fost teamă de două lucruri. Mi-a fost teamă că vremea rea îi va împiedica pe mulţi să ajungă, dar ziua a fost superbă, cu adevărat frumoasă, spărgând monotonia săptămânilor de viscol, zăpadă şi ploaie.
Mi-a mai fost teamă că vor lipsi mulţi dintre cei care îşi anunţaseră prezenţa. Întotdeauna se ivesc urgenţe, uneori chiar în ultima secundă. Vorbesc în cunoştinţă de cauză, căci şi eu am fost jucăria sorţii: miercuri noapte casa ne-a fost aproape inundată, acoperişul cedând în lupta cu gheaţa şi zăpada; nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă acest lucru s-ar fi întâmplat sâmbătă noapte. Am avut deci noroc şi în plan personal, dar am avut noroc şi cu invitaţii, căci în final au fost prezenţi 60 de adulţi şi 7 copii. Mărturisesc că niciodată nu aş fi crezut că sunt în stare să conving atâtea persoane să-şi părăsească locuinţele într-o zi de duminică şi să bată drumul până la Ginger, unele dintre ele venind chiar din afara Bucureştiului.
Un an de blog
Cum a fost evenimentul? O să-i rog pe cei care au fost prezenţi să comenteze, căci nu mă pot pronunţa în locul lor. Vă pot însă povesti cum am trăit eu după-amiaza de ieri şi vă pot reda câteva dintre impresii pe care am reuşit să le culeg de la invitaţi.
Pentru mine a fost o goană neîncetată, de circa 5 ore, între cele 6 săli situate pe două niveluri. Am primit oaspeţii (sosirea lor s-a întins pe mai bine de 2 ore), i-am condus şi i-am aranjat la mese, lucru care nu a fost uşor, căci am avut plăcuta surpriză a unui surplus de oaspeţi (unii invitaţi au venit însoţiţi de prieteni suplimentari). Am trecut măcar de câteva ori pe la masa fiecărui invitat, am vrut să-i fac să se simtă bineveniţi, am vrut să vorbim, am vrut să-i fac să discute între ei şi să se apropie, măcar puţin, unii de ceilalţi.
Într-o oarecare măsură, cred că am reuşit. A fost însă extrem de greu să mă împart între 10 mese, 2 etaje, 6 săli, 67 de oaspeţi. Mi-am dat seama că acest tip de eveniment aniversar nu este modul ideal de a reacţiona cu cititorii. Data, sau dăţile, viitoare voi organiza ceva mai intim, la o singură masa mare, maxim 20 de persoane, astfel ca să putem comunica uşor unii cu alţii şi să pot fi disponibil oricând pentru toţi invitaţii. Din păcate nici fotografii nu am reuşit să fac prea multe. Am preferat să-mi folosesc timpul ocupându-mă de oaspeţi.
Un an de blog
Mâncarea şi vinurile au fost foarte bune, sau aşa mi s-a spus, căci eu abia am apucat să gust ceva rapid, între două curse pe scări. Mărturisesc că eram destul de emoţionat şi de agitat, aşa că nici măcar nu am simţit gustul mâncării.
Am reuşit să savurez ceva mai pe îndelete, mai spre seară, excelentul vin produs şi oferit de compania „Enira”, reprezentată de Veronica Guzun, cea care a şi vorbit foarte pe scurt despre „Enira”, lăsând restul pe seama unui purtător de cuvânt inspirat: vinul însuşi.

Nu pot să nu menţionez şi minusurile de organizare, datorate, cred eu, lipsei de experienţă a personalului din restaurantul Ginger. Gustarea a întârziat nepermis de mult, stârnind nemulţumire şi câteva comentarii ironice.
Au fost câteva persoane extrem de deranjate de întârziere şi de serviciul şăvăielnic şi nu pot decât să le cer scuze, atât în numele celor de la restaurant, dar mai ales în numele meu, căci am fost unul dintre organizatori, iar faţă de cititorii mei răspunderea pentru eveniment îmi revine în totalitate.
Marea majoritate a oaspeţilor a luat însă acest lucru destul de uşor, a mai glumit, a mai bombănit, dar până la urmă a fost răsplătită cu nişte preparate de calitate şi cu vinuri excelente. Aceşti oaspeţi nu se grăbeau, veniseră să stea pe îndelete şi să se bucure de o duminică plăcută, să se relaxeze, să schimbe câteva vorbe cu cei din jur, să facă fotografii, să bea un vin bun şi, în cele din urmă, după cum mi-au mărturisit unii dintre ei, au obţinut ceea ce îşi doriseră. Ultimii oaspeţi au părăsit restaurantul după ora 19:00, ceea ce arată că lumea s-a simţit bine.
Un an de blog
Cel mai câştigat dintre toţi am fost eu. De ce? Fiindcă am cunoscut multe persoane absolut deosebite. Mi-am dat seama că „vorba” care circulă printre ziarişti: „cititorii noştri sunt mai deştepţi ca noi” este foarte adevărată în cazul meu. Sunt norocos că am strâns în jurul blogului meu atâtea persoane interesante, inteligente, curioase, deschise, dornice să comunice, avide de informaţie şi pasionate de gastronomie. Mă bucur că ne-am „găsit” unii pe alţii în acest univers virtual imens şi sper ca unii dintre voi să-mi deveniţi prieteni şi în universul real.