Datorită blogului şi emisiunilor TV am ajuns să cunosc, virtual sau real, diferite persoane care fie lucrează în domeniul gastro, fie sunt doar pasionate de acesta. Printre cunoştinţele mele se numără şi câţiva patroni de restaurant şi bucătari profesionişti. Cu unii dintre ei mă întâlnesc în mod regulat şi discutăm despre ceea ce ne pasionează. Aşa se face că izbutesc să aflu diverse întâmplări din lumea restauraţiei, legate de raportul restaurant-client, unele dintre ele nostime, altele dimpotrivă.

M-am gîndit că oricare dintre noi se poate afla pe una dintre cele două poziţii: cei mai mulţi dintre noi, pe cea de clienţi, unii, mai puţini, pe poziţia bucătarilor sau patronilor de restaurant, aşa că cele ce urmează ne poate privi pe toţi.
În ultimul an, cel incriminat a fi „de criză”, restaurantele au cam dat de bucluc. Clienţii „á la carte” s-au împuţinat drastic, şi multe restaurante s-au închis. Cele care reuşesc să supravieţuiască o fac în special datorită evenimentelor. Adică, datorită meselor ocazionate de zile de naştere, nunţi, botezuri, parastase, înmormântări etc. Acestea sunt atât de importante, încât un restaurant care are 2 astfel de evenimente saptamanal poate supravietui doar din ele, chiar daca nu mai are clienţi „á la carte”.

După această introducere, să trecem la povestea reală. Un restaurant nu prea mare, circa 50-60 de locuri, este solicitat pentru un botez, într-o zi de sâmbătă. Prezenţă anunţată: circa 40 de persoane, adică binişor. Solicitantul: un cuplu, fericitul posesor al copilului ce urma să fie botezat. Genul de cuplu destul de pisălog: telefoane, vizite, nesfârşite interogatorii despre meniu, propuneri de schimbări şi ajustări, solicităti de discount-uri etc. Totul se stabileşte într-un final, clientul plăteşte şi un avans simbolic, circa 5% din consumaţie. Toate bune şi frunoase, dar cu 2 zile înainte de eveniment, mama uneia dintre părinţi sună, se recomandă şi contramandează telefonic tot evenimentul. De ce mama? Probabil mai tinerilor părinţi le-a fost jenă să sune, căci acum urmează partea mai ciudată. Evenimentele se pot amâna, în definitiv poate copilul s-a îmbolnăvit, poate cuplul se desparte, poate a intervenit cine ştie ce, căci viaţa ne ia mereu prin surprindere.
Mama-mare are însă pretenţia să i se înapoieze avansul. Nu tot, dar măcar jumătate, căci, nu-i aşa, v-am anunţat cu 2 zile înainte; să ziceţi mersi că am făcut efortul să vă anunţ repede, altfel poate apucaţi să cumpăraţi ingrediente şi aţi fi pierdut toţi banii. Patronul restaurantului refuză să înapoieze ceva, justificând că nu mai are timp să aranjeze vreo masă pentru acea sâmbătă, zi deja pierdută, şi, în plus, a apucat deja să cumpere unele ingrediente etc. Pe de altă parte, zice el, unde aţi mai văzut să daţi avans, să vă retrageţi şi să vă luaţi banii înapoi?
Mama-mare începe să ţipe şi să ameninţe cu Protecţia Consumatorului, patronul îi spune că n-are decât să facă ce vrea, el nu dă banii înapoi. Au trecut de atunci vreo 3 săptămâni, iar Cei de la Protecţia Consumatorului nu au apărut…

Reacţia mea a fost să dau dreptate patronului. Ştiu cum este să te bazezi pe nişte încasări şi să-ţi dispară de sub nas, în condiţiile în care tu nu ai nicio vină. L-am sfătuit chiar ca de acum încolo să ceară, la încheierea contractului (cum o fi el, verbal sau scris), un avans NERAMBURSABIL nu de 5%, ci de minim 25%. Este adevărat, clientul nostru este stăpânul nostru, dar totul are o limită. Odată ce ai bătut palma, îţi asumi obligaţiile unui contract. Aşa cum restaurantul are obligaţii faţă de clientelă, clientul trebuie să respecte şi el regulile jocului.
Am fost client de nenumărate ori, uneori am fost nemulţumit de ceea ce mi s-a oferit, dar mi-am îndeplinit partea mea de contract social: am plătit produsele şi serviciile.
Cum aţi fi reacţionat în locul patronului?