Era creştină
După rezerva cu care o tratau grecii şi romanii, berea a cunoscut o dezvoltare fără precedent în Europa creştină, mai ales datorită influenţei mânăstirilor, care produceau şi îmbunătăţeau continuu diverse sortimente. Călugării au acţionat ca pionieri şi în acest domeniu gastronomic (un altul în care au excelat fiind cel al brânzeturilor), adesea construind primele berării din majoritatea ţărilor Europei şi inventând rudimentele unor industrii ca cea a producerii băuturii şi ca cea hotelieră şi de restauraţie (dădeau adăpost, hrană şi băutură pelerinilor şi săracilor).

Trei sfinţi creştini sunt cunoscuţi ca patroni ai berii, ceea ce, în opinia mea (ţin cont şi de faptul că anticii aveau o singură zeiţă a berii, Ninkasi, sau un singur zeu al vinului, Dyonisos ori Bachus) arată că, deşi biserica predica austeritatea şi cumpătarea, berea era abordată cu o altă măsură, căci încă de atunci era socotită o necesitate, şi veţi vedea mai jos de ce.
Cei trei sfinţi ai berii nu sunt figuri marginale, puţin cunoscute, ci sfinţi foarte inportanţi: sfântul Augustin din Hyppo, autor al celebrelor confesiuni, sfântul Luca Evanghelistul şi sfântul Nicolae din Myra, cunoscut mai bine ca… Moş Crăciun.
Nu ne oprim aici, căci mai sunt destul alţi sfinţi care, dacă nu sunt neapărat patroni ai berii, au legături strânse cu aceasta. Sfântul Columban, care a desfăşurat muncă de misionar în Germania, a surprins localnicii preparând şi consumând un butoi cu bere, în cadrul unei ceremonii dedicate unui zeu păgân. Sfântul a răsturnat butoiul, iar berea s-a scurs în pământ, rămânând doar o cantitate mică pe fundul acestuia. Când mulţimea a devenit ostilă (lucru de înţeles, şi eu m-aş cam fi supărat dacă cineva mi-ar fi luat berea din faţă), sfântul a făcut un miracol înmulţind cantitatea mică de bere, spre mirarea (şi bucuria) celor de faţă. Dacă Isus este creditat cu un miracol legat de vin, sfântul Columban s-a mulţumit cu berea.
Isus a avut încă un imitator, sfânta Bright, care a transformat apa în bere pentru a „hrăni” leproşii (încă de pe atunci berea, cum am spus mai sus şi cum voi repeta mai jos, era considerată un aliment). Sfânta în persoană a produs apoi bere de fiecare dată când s-a sărbătorit Paştele, pentru a aproviziona toate bisericile şi mânăstirile din zonă.
Sfântul Mungo, patronul celui mai vechi oraş al Scoţiei (este vorba despre Glasgow) a înfiinţat o frăţie religioasă în anul 540, iar unul dintre fraţi a început să producă bere. Şi astăzi, producerea berii este socotită cea mai veche industrie din Glasgow.

Ne oprim aici cu sfinţii, ca să ne ocupăm un pic de capetele încoronate. Cea mai romantică figură a Evului Mediu timpuriu, legendarul rege Arthur îşi aşeza cavalerii în jurul celebrei Mese Rotunde şi îi servea cu bere. Chiar dacă avem de-a face, probabil, cu o simplă legendă, faptul că autorul anonim a făcut referire la bere arată cât de importantă era aceasta. Nu era socotită a fi o băutură necioplită, pentru sărăntoci, ci una demnă de capetele încoronate şi de cei mai de seamă cavaleri. Ca să nu mai vorbim de sfinţi, pe care i-am trecut rapid în revistă mai înainte.

Cea mai importantă figură istorică, reală de data aceasta, a secolelor V-IX a fost, în opinia mea, Carol cel Mare (742-814). Acest uriaş conducător considera berea ca fiind esenţială pentru o viaţă echilibrată şi era el însuşi atât de priceput în domeniu, încât devenise profesor pentru mai multe zeci de berari.
În 822, puţin după moartea lui Carol cel Mare, într-o abaţie a fost scris un document ce descria folosirea hameiului în prepararea berii. Aromatizarea berii cu hamei este deci cunoscută încă de atunci, dar s-a răspândit relativ greu, din cauza imperfecţiunii reţetelor care făceau dificilă stabilirea proporţiilor corecte ale ingredientelor. Până atunci berii i se dădea aromă cu diferite ierburi mirositoare, dar acestea nu aveau proprietăţile de conservant ale hameiului, aşa că berea se strica repede si era aruncată. Singura alternativă ce permitea conservarea ei era creşterea conţinutului de alcool, adică o alternativă scumpă. Berea cu hamei a fost perfecţionată de germani în secolul al XIII-lea. Faptul că se păstra mai bine a permis şi comercializarea ei la distanţe mai mari, adică exportul în alte ţări.
În secolul al XIV-lea existau deja legi care reglementau folosirea hameiului, ceea ce arată cât de importantă a fost folosirea sa ca ingredient. Curios este că aceste legi au dus în diverse locuri la răscoale ale populaţiei care considera că hameiul strică gustul băuturii.

Deşi au existat regi, împăraţi şi chiar sfinţi, dacă tot vorbim despre persoane importante, care s-au ocupat de bere, chiar şi în Evul Mediu principalii producători erau tot… femeile. Ele găteau şi tot ele aveau în grijă tot ceea ce ţinea de aşa-numitele „de-ale gurii”, adică inclusiv de bere. După ce mânăstirile au pus la punct metodele de fabricare a berii, nevestele au preluat ştafeta producerii ei casnice. Conform înregistrărilor vremii, miresele vindeau bere în ziua nunţii, pentru a acoperi cheltuielile făcute cu pregătirile. Sfântul Thomas Becket, martirizatul arhiepiscop de Canterbury a fost ales patron al Companiei Berarilor, una dintre ghildele importante din Londra. Când a fost trimis în Franţa, în 1158, pentru a cere mâna prinţesei franceze pentru regele său, Henry al II-lea, a luat cu sine câteva butoaie cu bere pentru a le duce în dar.

Dacă tot am ajuns să vorbim despre Anglia, haideţi să ne oprim puţin şi asupra termenilor „ale” şi „beer”. Aceşti doi termeni m-au descumpănit de multe ori şi am ajuns la concluzia că sunt interşanjabili, lucru care mi-a fost certificat de cele 2 enciclopedii despre bere pe care le am în bibliotecă (de fapt, acum sunt în cine ştie în ce cutie, în pivniţă, căci sunt supus torturilor unei renovări care pare să nu se mai sfârşească); lucrurile însă nu au stat mereu aşa. „Ale”, care se prepară din malţ (obţinut de obicei din orz, deşi se folosesc şi alte cereale), apă şi drojdie, şi care avea gust dulceag, a fost înlocuită la începutul secolului al XV-lea de „beer”, cu gust amărui. Aceasta a fost adoptată din Flandra, iar gustul amărui îi era dat de hamei; se păstra mai bine decât „ale”, tocmai din cauza calităţilor de conservant ale hameiului. Hameiul era importat şi el din Flandra, dar a fost cultivat în Anglia pe la 1528.
Până la sfârşitul secolului, din raţiuni economice şi practice, berea amăruie a înlocuit mai dulceaga „ale”, iar englezii au început nu doar să se acomodeze cu ea, dar chiar s-o exporte pe continent. Există documente datând chiar din secolul al XV-lea care arată că jumătate din încărcătura vaselor ce navigau în Marea Baltică şi în Marea Nordului consta în butoaie cu bere. „Ale” devenise un termen ce se referea la orice bere tare, şi toate berile conţineau deja hamei.

Fiindcă am adus din nou vorba despre comerţul cu bere, trebuie spus că până pe la mijlocul secolului al XVI-lea, berea era mai mult rezultatul unei activităţi de familie, în care se producea necesarul consumului familial, şi nu se poate spune că se producea industrial, în scopuri comerciale. Apăruseră însă mici asociaţii, de 6-10 persoane, care produceau bere. Modelula fost inventat în Germania, de unde s-a extins cu succes în Ţările de Jos şi apoi în Anglia.

În 1516, Wilhelm al IV-lea, ducele de Bavaria, a adoptat Reinheitsgebot (legea purităţii), poate cea mai veche reglementare alimentară încă în uz şi în secolul al XX-lea (a fost înlocuită în 1987). Legea obliga producătorii să se restrângă doar la apă, orz şi hamei. Drojdia a fost adăugată mult mai târziu, după descoperirile lui Louis Pasteur în 1857.

Din cele spuse până acum, se vede cât de importantă era berea. Mult mai importantă decât vinul şi, culmea, avea îndrăzneala să se adreseze nu doar sărăntocilor, ci şi celor mai de seamă personalităţi. Berea făcea parte din dieta zilnică a omului acelor timpuri. De pildă, la curtea regelui englez Henry al VII-lea, doamnelor le era îngăduit consumul unui galon de bere (aproape 4 litri!) doar la micul dejun. Nici nu-mi pot imagina cum arătau acele doamne, cunoscând micile ravagii făcute de bere asupra persoanelor care s-au îndrăgostit prea mult de ea. Gândiţi-vă, 4 litri doar la micul dejun! Dacă legea specifica această cantitate, înseamnă că era o cantitate care se depăşea adesea! 4 litri mi se pare imens pentru o zi întreagă, darămite pentru o singură masa, şi anume cea de dimineaţă. Există şi un mic avantaj, căci lumea era, sau ar fi trebuit să fie, bine dispusă şi aghezmuită încă de la prima oră. Chiar mă mir că se porneau atâtea războaie!

Regina Elizabeth, soţia lui Henry al VII-lea, de care am amintit mai sus, cu ocazia călătoriilor prin ţară trimitea cu zile înainte înainte curieri care să guste berea locală. Dacă nu corespundea standardelor de calitate la care spera, regina se aproviziona de la Londra, de unde îi era trimisă o cantitate considerabilă. Nici nu este de mirare, căci apa era adesea contaminată, şi puritatea ei nu putea în nici un fel fi garantată. Am fi fost tentaţi să credem că într-o epocă lipsită de industrializare şi de ravagiile făcută de deşeurile ei, apa era pură şi tocmai bună de băut. Adevărul este că era cel mai adesea de nebăut, din cauza leşurilor de animale şi oameni, materiilor fecale abandonate în apa, leşiei şi cenuşei folosite la spălat, gunoaielor de tot felul care se aruncau în apă, căci aceasta era a doua groapă de gunoi a oricărei aşezări medievale europene (prima era strada însăşi). Acest lucru se întâmpla în aglomerări umane, adică în oraşe şi satele mai răsărite. Desigur, în locurile izolate apa era curată, dar majoritatea populaţiei trăia în diverse aşezări şi, cum clima era prea rece pentru a creşte viţă-de-vie de calitate, berea era lichidul folosit la băut.

Tatăl lui William Shakespeare era degustător de bere, un „conner” cum i se spunea pe atunci. „Conner”-ul testa berea într-un mod foarte interesant. Turna din halbă o cantitate de bere, sau ale, pe banchetă, se aşeza cu fundul pe… undătură şi bea liniştit restul halbei. Dacă exista zahăr în băutură, sau dacă era impură, nădragii săi de piele se lipeau de banchetă în circa jumătate de oră.

Vicarul de la St. Paul este cel creditat cu invenţia berii îmbuteliate, în secolul al XVI-lea. Se pare că a pus un rest de bere într-o sticlă, pe care a astupat-o cu un dop oarecare. Sticla a fost uitaă în iarbă şi regăsită după circa un an, când vicarul a revenit în acelaşi loc. Dopul a ieşit cu o mică explozie, dar gustul băuturii era încă bun.

În regiunile nordice ale Europei berea era una intre sursele importante de calorii. În Anglia şi Tările de Jos consumul pe cap de om atingea 300 de litri anual. Deşi era de departe cea mai populară băutură a Europei, „medicii” vremii o considerau nesănătoasă. Nici acest lucru nu este de mirare, căci puţinele lor cunoştinţe proveneau din scrierile clasice greceşti şi din cele arabe, provenind de la oameni care nu aveau nicio experienţă personală legată de bere, aparţinând unor culturi care fie prefera vinul, fie interzicea cu desăvârşire alcoolul.

(va urma)

În aceeaşi serie de articole:
Pe urmele berii – partea 1

Bibliografie:
en.wikipedia.org
www.fosters.com.au
inventors.about.com