Cred că toţi am mai făcut aşa câteodată, chiar dacă doar în gând, atunci când ne-am trezit în farfurie cu ceva pe care îl socotim neapetisant. Cel mai neplăcut este când ţi se întâmplă asta invitat fiind undeva: ţi-e cam jenă de gazdă, ţi-e milă şi de tine… Ce poţi să faci atunci? Să refuzi să mănânci, să înghiţi în silă, să escamotezi cumva farfuria de pe masă? Grea alegere.

Eu am fost un copil mofturos, chiar foarte mofturos. Am avut de unde lua exemplu, bineînţeles. Tatăl meu a fost cea mai mofturoasă persoană pe care am întâlnit-o. Normal că dacă lui i se acceptau fiţe la masă, copiii, adică eu şi sora mea (deşi, pe vremea aceea, ea era mult mai maleabilă), abia am aşteptat să ne manifestăm personalitatea. Eu eram de o încăpăţânare ieşită din comun şi dacă îmi intra în cap că nu-mi place ceva, apoi aşa rămânea, orice s-ar fi întâmplat. Biata mea mama s-a chinuit cu mine ani de zile, neştiind ce să-mi mai facă şi cum să mai gătească. Nu-mi plăceau legumele, uram orezul, îmi displăceau supele, legumele, tocanele, orice era cu sos. Nu-mi plăceau mezelurile umede şi nici brânzeturile nesărate. Şi multe altele. În privinţa mâncării, mama a avut o viata grea cu mine.

Ironia sorţii face ca astăzi să fiu cel mai puţin mofturos membru al familiei mele… şi cel care mănâncă cel mai diversificat. Cred că rolul principal al acestei transformări a avut-o faptul că m-am apucat de gătit. Am învăţat să înţeleg ingredientele şi să le apreciez, oricât de umile ar fi ele. Există însă lucruri pe care le mănânc cât mai rar, dacă se poate de loc. Nu sunt multe, dar am câteva pe lista mea neagră.

Deşi mănânc spanac proaspăt, cel gătit îmi displace; mi se pare că arată ca şi cum ar mai fi fost mâncat o dată.
Sunt un mare amator de bânzeturi, dar să nu văd caş, brânză proaspătă de vaci şi urdă.
Nu mă pot atinge de colivă, din cauza semnificaţiei sale. Nu am gustat-o niciodată, habar n-am ce gust are, dar pur şi simplu nu mă pot apropia de ea. Nici măcar numele nu-mi place, mi se pare că seamănă cu un nume de boală. De genul: „uite, săracul, a făcut o colivă cu febră mare şi vărsături, s-a chinuit o vreme şi a răposat…”
Nu-mi prea plac prăjiturile cu multă cremă, le prefer pe cele cu fructe.

Cam astea sunt chestiile despre care pot să spun cu mâna pe inimă: „Beah!” Nu pot să zic că nu le-aş mânca pentru nimic în lume. Dacă aş fi forţat, şantajat, sau recompensat într-un mod acceptabil, cred că le-aş mânca, chiar dacă aş înghiţi cu noduri. Dar sunt lucruri pe care n-aş pune gura de bunăvoie.

Preferinţele culinare sunt un mare mister. Simpatiile şi antipatiile de acest fel nu au nimic în comun cu logica. Soţia mea nu mănâncă usturoi, măsline, albuş de ou, ananas, niciun fel de cârnaţi etc. Nora mea nu suportă ardeii… n-aş putea să spun de ce. Mătuşa mea este de părere că busuiocul miroase a transpiraţie şi urăşte măslinele. Sora mea se fereşte ca de foc de unele arome ca dafin şi tarhon, nu-i plac fructele de mare şi mai are vreo 100 de alte “inadaptari” culinare: se pare că ei i-am pasat, cumva, toate mofturile mele din vremea copilăriei.

În fine, nu am început să scriu acest articol degeaba, căci vreau să vă trag de limbă pe toţi şi să vă provoc. Voi, de pildă, ce nu suferiţi în farfurie? La ce spuneţi „Beah!”?