Cepşoara între „chives” şi „chivas”

Începe să mă deranjeze tot mai mult o categorie de oameni. Nu cei care greşesc, ci cei care persistă în greşeală din prostie fudulă, convinşi fiind că nu au cum greşi. Uneori mă întreb cum de a ajuns ţara noastră în halul în care a ajuns? Am găsit una dintre explicaţii: a ajuns acolo din cauza omului. Şi anume nu datorită celui care sfinţeşte locul, ci din cauza celui care împute locul. Adică din cauza celui incompetent, leneş, superficial şi care are impresia că le ştie pe toate. Ah, ce româneşte suna asta!

Probabil mulţi dintre dvs. aţi observat în supermarketuri nişte plicuţele de celofan care conţin o mână de firişoare verzi, subţiri, care costă cât greutatea lor în aur, şi care poartă un nume incitant: „chivas”. Numele are o sonoritate spaniolă, dar este o marcă, socotită a fi de foarte bună calitate, de whisky scoţian. Nici vorbă ca firişoarele verzi să semene cu whisky-ul. Ba chiar unii dintre cei care le privesc se simt tentaţi să exclame: „Măi, frate, astea nu sunt fire de ceapa ciorii?
Cepsoara (Allium schoenoprasum) - sursa foto: www.cityfreshwholesalers.com.au
Ca să risipim misterul, nu sunt fire de ceapa ciorii, sau scânteiuţă, (Gagea arvensis) şi nici de leurdă (Allium ursinum), cum am mai citit pe unele site-uri sau în reviste care nu sfinţesc nici ele locul, ci fire de arpagică, cepşoară, ai tufos, ceapă pitică, ai de ciorbă (Allium schoenoprasum). Ca să nu las loc de interpretare, „ai” este un regionalism care denumeşte „usturoiul”. Cum naiba am ajuns de la arpagică, sau cepşoară (prefer să-i spun astfel, ca să nu se işte vreo confuzie cu arpagicul, acea mică ceapă de sămânţă) la ditamai „chivas”?

Probabil că aceste fire de cepşoară se importă de undeva, căci la noi aproape că nu se mai produce nimic. De ce nu se mai produce este o altă discuţie, care s-ar putea întinde pe sute de pagini. Deci, cepşoara vine de undeva etichetată în limba engleză: „chives”. La început o mai găseai în magazine şi sub numele „chives”. Mă rog, era în altă limbă, lucru aberant în sine din moment ce articulăm şi noi câteva mii de cuvinte, dar măcar nu era pocit. Vreun tembel de la noi însă, văzând eticheta, s-a gândit constructiv: ”Ce naiba este aia chives? Eu n-am auzit de aşa ceva, am auzit însă de chivas; cred că proştii ăştia care ne-o vând au greşit. În loc de chivas au scris chives. Mama lor de incompetenţi! Ia să le îndrept eu greşeala.

Şi aşa se face că de ani buni un tâmpit a introdus în România un nou înţeles pentru „chivas”. Nu mai este la sticlă, ci la plic. Nu mai este whisky, ci verdeaţă aromată, nu mai este culoarea ambrei, ci verde banal. În fine, preţul este cam tot pe acolo, acesta fiind de altfel singura asemănare. Mă rog, este posibil ca tâmpiţii adevăraţi să fim noi că dăm 80 lei pe un kg de „chivas” care ar creşte mult mai ieftin în toate curţile dacă s-ar numi „cepşoară”. Dacă ar fi numit-o „ceapa ciorii”, chiar dacă oleacă inexact, ar fi fost totuşi mai bine, cele două arătând cam la fel şi având aromă şi gust asemănătoare. Dar, mă gândesc acum, cine ar fi dat bani pe ceva care se numeşte „ceapa ciorii”? Normal că duci mâna la buzunar mai uşor dacă este să cumperi un „chivas”!

Ceva oarecum similar s-a întâmplat cu „rucola” (Eruca sativa), plantă cu gust amărui care creşte la noi de când lumea sub numele de voinicică, scai vânăt, amărea, rostogol, scăiuş, sperioasă şamd. Avem, conform wikipediei, o grămadă de denumiri alternative pentru ea, dar cineva nu a ştiut să-i spună decât rucola.
Este un fel de rudă a păpădiei (Taraxacum officinale), care este şi ea foarte bună în salate. Pe aceasta din urmă, păpădia adică, nu prea o folosim deocamdată, aşteptăm ca cineva să ne-o vândă în supermarket cu 8 lei pliculeţul, sub un nume şmecher, gen „taraxacum”, sau „dandelion”, ca să ne gândim s-o mâncăm. Revenind la voinicică, măcar ei, împuţitorii de locuri, nu i-au pocit numele, chiar dacă cel “alocat” vine din altă limbă (italiană). Bine că i-au zis rucola. Am avut noroc că nu ştiau ei vreun whisky cu sonoritate asemănătoare.

Ţelina de tulpină, sau „de peţiol” cum îi spun alţii (peţiolul nefiind de fapt o tulpină, ci acea parte care uneşte tulpina de frunze), a căpătat şi ea un nume, spaniol de data asta: „apio”. Păi dacă aşa scria pe etichetă? Noi de unde să ne închipuim că îi zice ţelină? De unde şi până unde să ne gândim să punem mâna pe un dicţionar, şi să verificăm? Am fi pierdut vreo 10 minute din timpul nostru preţios! Dacă noi nu ştim, înseamnă că nu există, aşa că hai să vă împuţim locul, să ne marcăm şi aici teritoriul cu duhoarea incompetenţei.

Mi-aş fi dorit să vă scriu o încheiere interesantă, cu umor, însă vă scriu doar un singur cuvânt: EDUCAŢIE. Da, revenim la banala educaţie. Tare mi-e că până nu rezolvăm această problemă, nu vom progresa, ci dimpotrivă.

In aceeasi serie de articole:

More Active Posts: