Spuneam în articolul anterior că existenţa unor târguri ca acesta este un act de normalitate şi de civilizaţie. Fiecare oraş care se poate mândri cu trecutul şi cu cultura sa ar trebui să aiba mai multe astfel de târguri ocazionale şi permanente. Fiecare piaţă ar trebui să aibă o secţiune de alimente produse în casă, în mod artizanal, ca micro-producţie etc., spuneţi-i dvs. cum doriţi.

Mi-a plăcut mult la „Hai la moşi!”, deşi bineînţeles că se pot face şi aici îmbunătăţiri. Cu toate că gama de produse prezentată a fost destul de largă pe orizontală, ca să spun aşa, căci cuprindea de la genţi de piele, pălării, ceramică, cosmetice, vase din lemn şi icoane până la dulciuri, pâine, ciocolată de casă, plăcinte, dulceţuri, brânzeturi, fructe uscate, muraturi, mezeluri şi vinuri, mai este loc pe verticală, adică pentru diversificarea sub-gamelor de produse.
"Hai la mosi!" - Bucuresti 2011
"Hai la mosi!" - Bucuresti 2011
"Hai la mosi!" - Bucuresti 2011
"Hai la mosi!" - Bucuresti 2011
Un alt aspect de discutat este prezenţa multor produse din import. Nu am cercetat acest lucru cu extremă atenţie, dar nu cred că am vazut vreun vin românesc, ci doar greceşti, spanioleşti şi franţuzeşti, am vazut de asemenea multe terine şi rillete din Franţa, dulciuri din Ungaria, uleiuri, oţeturi şi whisky-uri aduse din Germania şi lista ar putea continua. Doamne fereşte să am ceva cu aceste produse, doar că mi-aş fi dorit să văd şi alternative româneşti, nu fiindcă cred că ar fi mai bune sau mai ieftine, ci fiindcă ar trebui, pur şi simplu, să existe. Avem tradiţii de sute (în unele cazuri chiar de mii) de ani în prepararea brânzeturilor şi, nu mai zic, a băuturilor alcoolice şi oţeturilor. Este păcat că aceste tradiţii nu se reînnoadă mai repede.
"Hai la mosi!" - Bucuresti 2011
"Hai la mosi!" - Bucuresti 2011
"Hai la mosi!" - Bucuresti 2011
"Hai la mosi!" - Bucuresti 2011
Să nu credeţi că vreau să fiu cârcotaş, chiar nu sunt, încerc doar să spun că se poate progresa şi că abia aştept să văd ce urmează. Pentru aceasta este nevoie nu doar de organizatori iscusiţi, ci şi de producători. Ori, aici, legislaţia nu ajută deloc şi, prin cereri exagerate, înăbuşă în faşă multe iniţiative. Condiţiile impuse de lege, pentru a produce câteva sute de unităţi (borcabe, sticle, cutii etc.) cu un aliment, necesită investiţii de câteva mii sau zeci de mii de euro, ceea ce face pe oricine să se gândească bine de tot dacă merită să-şi mai bată capul ca să producă în mod oficial.

Am discutat cu câţiva producători şi, sincer, îi admir. Pasiunea pentru produsele naturale, făcute în casă, dragostea pentru tradiţii, plăcerea de a munci îi fac să se lupte cu sistemul şi să ne ofere o alternativă la produsele înalt procesate oferite de supermarketuri.
"Hai la mosi!" - Bucuresti 2011
"Hai la mosi!" - Bucuresti 2011
"Hai la mosi!" - Bucuresti 2011
Ca o paranteză, niciodată nu am înţeles de ce „sistemul” trebuie să se lupte cu cetăţenii şi de ce mama naibii nu poate să se pună în slujba lor, căci, culmea, funcţionează cu banii lor; ar trebui ca „sistemul” măcar să aibă bunul simţ de a permite cetăţenilor să-şi câştige viaţa decent, tocmai ca să aibă de unde lua bani din taxe şi impozite.
Simplificând un pic problema, aş putea spune că cei care fac legile economice sunt exact cei care sunt favorizaţi de sistem. Din ce motive sunt favorizaţi? Aceste motive le bănuim cu toţii şi ţin de politică; nu vreau să intru îndetalii. Aceştia, favorizaţii adică, nici măcar nu fac afaceri în sensul real al cuvântului, căci favorizarea îi face să nu aibă concurenţă. Probabil 90% dintre ei nici măcar nu ar face faţă unui mediu economic concurenţial normal şi corect. Nu au avut parte niciodată de ocazia de a face cu adevărat afaceri, aşa că sunt total pe dinafară. Şi tocmai aceştia sunt cei care fac legile, ei care habar nu au cu ce se mănâncă afacerile reale. Ar fi multe de discutat la acest capitol, legat de domeniul alimentar, dar aş vrea să-i dedic un articol special în viitorul apropiat, după ce mă documentez ceva mai bine. Închid paranteza.

Desigur, producătorii vor să facă şi bani, căci trebuie să trăiască din ceva, dar eu îi privesc ca pe păstrători ai tradiţiilor noastre. Fără ei se rup unele dintre acele fire care ne leagă de trecut. Sunt absolut convins că datorită lor România va avea cândva şansa să mărească lista produselor tradiţionale, cu denumiri de origine, că ei vor fi printre cei care vor atrage turişti în România şi că vor povesti frumos, cu produsele lor, despre ţara noastră.
"Hai la mosi!" - Bucuresti 2011
Trecând printre tarabe, am auzit o voce care spunea: „produsele noastre merg foarte bine cu dulce-de-iute, să ştiţi!” Era acest simpatic între prinzător care oferea la vânzare preponderent produse din Franţa, dar de la care am aflat că a început să producă împreună cu alţi parteneri, brânzeturile proprii, pe bază de lapte de vacă deocamdată, dar, în viitorul apropiat, şi din lapte de capră. Într-adevăr avea câteva brânzeturi, pe care le-am şi gustat, care ar fi mers bine şi cu dulce-de-iute.
"Hai la mosi!" - Bucuresti 2011
"Hai la mosi!" - Bucuresti 2011
Am învăţat enorm de când am făcut şi eu primii paşi în această activitate; pot să vă spun că este o activitate plăcută şi că te simţi util şi important desfăsurând-o, dar că ai nevoie de tenacitate şi de enorm de multă muncă.
Înainte treceam mult mai indiferent pe lângă tarabele care ofereau produse de casă, acum însă ştiu şi simt câte dificultăţi şi câtă muncă au fost necesare ca să se producă fiecare borcănel, pacheţel, punguţă şi sticluţă cu ceva… miraculos până la urmă. Da, miraculos, căci darurile naturii, în loc să fie normale şi accesibile, au devenit aproape miraculoase, nu în ultimul rând fiindcă cei care ni le oferă sunt puţini la număr.
Aceşti mici producători sunt garanţia că modul tradiţional de a ne hrăni va supravieţui. Mare grijă să nu îi pierdem. O legislaţie mai relaxată şi mai multe târguri ca acesta ar rezolva parţial problema. Un public mai numeros şi mai bine educat şi, atenţie, care să-şi mai şi deschidă portofelele, ar rezolva o altă parte a problemei. Fiecare dintre noi suntem parte a problemei, dar şi parte a rezolvării ei.
Muzeul Antipa - noiembrie 2011
Fiindcă am adus vorba despre educaţie, vreau să-mi îngăduiţi încă o paranteză. Mergând spre târg am trecut pe lângă Muzeul Antipa unde, la intrare, era o coadă de câteva sute de persoane. Cozile la muzee sunt un lucru care îmi dă speranţă şi încredere în viitorul acestei ţări.