Vă spuneam într-un articol anterior că am renunţat de ceva vreme să privesc istoria ca pe o succesiune de date importante, ca o serie de realizări ale unor conducători, sau ca o succesiune de imperii care se nasc şi mor.

Aşure - Sursa foto: http://kuchnia-turecka.blogspot.ro

Aşure – Sursa foto: http://kuchnia-turecka.blogspot.ro


În ultimii ani, însă, am început să o privesc ca pe o serie de transformări provocate, sau influenţate de mâncare. Şi cred că am dreptate să fac asta. Până la urmă, de la apariţia sa pe Pământ şi până astăzi, omul a dus o luptă continuă pentru a-şi asigura hrana.

Există multe alimente despre care cred că nu se poate afirma cu certitudine că sunt originare dintr-o anumită zonă, sau dintr-o anume epocă. Cele mai simple dintre ele, pâinea nedospită, terciurile de cereale şi pastele făinoase, de exemplu, au apărut, după mine, în mai multe locuri independent, au fost de mai multe ori uitate şi redescoperite pe parcursul veacurilor. Fiind printre primele preparate culinare gătite de om, fiind, de asemenea, legate direct de noţiunea de supravieţuire fizică, au căpătat o simbolistică complexă, legată de conceptul de hrană primordială, fără de care viaţa nu poate fi concepută; ele simbolizează fertilitatea, ciclul moarte-renaştere, continuitatea generaţiilor, regenerarea continuă a naturii etc.

Unul dintre aceste alimente este şi coliva. Proto-coliva, ca s-o numesc astfel, are o vechime de cel puţin 12.000 de ani, şi este prezentă, sub o formă sau alta şi sub denumiri diferite, în toate culturile culinare. Are în toate acestea, de asemenea, o puternică valoare de simbol.

Mărturisesc că nu am gustat niciodată coliva, deşi am avut partea mea de înmormântări, pomeniri, pomeni şi parastase: rude, prieteni, cunoscuţi, vecini. Am avut, deci, partea mea de durere şi de moarte.
Deşi nu am nimic contra pomenirii celor decedaţi, ba chiar aprob puternic cealaltă simbolistică a colivei, una mai puţin cunoscută, cea legată de speranţa în reînnoirea naturii, de fertilitate şi de reluarea ciclului vieţii, nu mă pot desprinde de atmosfera îngrozitoare de la orice înmormântare la care am fost martor.
Durerea şi tristeţea apăsătoare a celor apropiaţi de cel decedat este bruiată grosolan de tânguielile oribile ale bocitoarelor încropite ad-hoc în căutarea unui câştig, de prezenţa neplăcută a mulţimii de cerşetori profesionişti, de groparii care îţi dau de înţeles în mod clar că nu mişcă un deget decât dacă primesc un surplus bănesc etc.
Să nu vă supăraţi pe mine, dar toate astea mă deprimă şi mă dezgustă; mi se par lipsite de demnitate, de decenţă şi de bun simţ. Un eveniment solemn şi dureros este, pur şi simplu, batjocorit. Pare că nimeni de acolo nu a venit la o înmormântare, ci la o ciupeală josnică.
Să nu vă supăraţi pe mine dacă aveţi alte opinii. Nu vreau să jignesc pe nimeni… este doar părerea mea.

Am asociat întotdeauna coliva, din păcate, cu aceste impresii. Nu am gustat niciodată colivă, nu am gătit niciodată colivă şi mi-am pus clar în minte să nici nu schimb aceste lucruri vreodată.
Vă veţi întreba, atunci, de unde şi până unde acest articol, dacă tot am opinii negative atât de puternice? Există o explicaţie, conturată de cele spuse în primele paragrafe şi definitivată de cele ce vor urma.

Citeam zilele trecute despre deserturile otomane. Nici acestea nu-mi plac, de fapt, fiindcă sunt insuportabil de dulci… cel puţin după gustul meu. Am, însă, faţă de ele curiozitatea celui căruia îi place istoria şi care admiră mult cultura culinară turcă. Aşa se face că, citind despre baclavale, sarailii, rahat, sugiuc si altele, am dat de “aşure”. Imediat am fost izbit de asemănarea sa cu coliva noastră, aşa că am început cercetările. Trebuie să spun că au fost pasionante şi pline de surprize, cel puţin pentru mine.

Bineînţeles, din păcate, am găsit mult mai multe detalii despre aşure decât despre colivă, aşa că încercarea de a povesti despre ele în paralel nu s-a putut susţine decât parţial.

Definiţie
Coliva este un preparat religios, pe bază de grâu fiert şi amestecat cu zahăr şi nuci pisate, ornat cu bomboane, scorţişoară şi zahăr pudră. La noi rareori se găteşte coliva în afara ritualurilor funerare. Sau, mai bine tis, niciodată; rolul său este de a fi împărţită pentru pomenirea morţilor, la parastase şi înmormântări.
Coliva este percepută de români ca o punte de legătură, cu două sensuri, între moarte şi viaţa veşnică. Grâul, zahărul (sau mierea) şi nuca sunt ingrediente care au un simbolism religios puternic. Coliva se găteşte obligatoriu la fiecare înmormântare, pomenire şi parastas. Dacă nu mă înşel, mulţi români o prepară şi după înmormântare, în fiecare sâmbătă, până la pomana de şase săptămâni.

Aşure este un preparat turcesc, mai complex şi mai frecvent gătit decât coliva, căci este socotit a fi un desert; conţine cereale fierte, însoţite de o varietate mare de fructe uscate, nuci şi alune diverse (arahide, fistic, migdale etc.), seminţe de pin, nucă de cocos, zahăr şi… leguminoase (năut, bobi, fasole).
În Turcia, în mod tradiţional, aşure se serveşte în a zecea zi a lunii muharram, prima lună a anului musulman (considerată, alături de ramadan, ca fiind o lună sfântă, cu semnificaţii religioase importante), şi este o parte a tradiţiei culinare a Turciei, ca şi a multora dintre ţările vecine, sau care au fost influenţate, de-a lungul secolelor, de cultura turcească.

În general, în sursele la care am avut acces pare să predomine opinia că aşure ar fi, cumva, un fel de strămoş al colivei. În definitiv, noi, românii, am preluat atâtea preparate culinare de la turci încât unul în plus nu ar fi vreo mare surpriză, chiar dacă este vorba despre ceva asociat atât de puternic cu creştinismul ortodox.

Personal am ajuns însă la o altă concluzie, şi anume faptul că atât coliva, cât şi aşure, ca şi multe alte preparate similare din alte părţi ale lumii, sunt mult mai vechi decât oricare dintre religiile de astăzi. Nu cred că cineva poate spune cu precizie dacă vreunul dintre preparate l-a precedat pe celălalt.
Iniţial, aceste fierturi de cereale, cu adausuri mai mult sau mai puţin opţionale de alte ingrediente, erau legate de alte ritualuri religioase, extrem de vechi, şi li se atribuia o altă valoare simbolistică. Aşure mi se pare că a păstrat mai mult din simbolistica iniţială, în timp ce coliva românească s-a “specializat”, ca să zic aşa, fiind astăzi asociată în mod curent doar cu ritualurile funerare.

Etimologie
„Aşure” derivă din cuvântul arab „aşr”, care înseamnă „zece”, şi se referă la a zecea zi a lunii muharram.

Cuvântul “colivă” provine, după DEX, din limba slavă veche. Dacă veţi face o mică cercetare pentru “koliva”, denumirea grecească a aceluiaşi preparat, veţi vedea ca acesta provine din “kollybos”, cuvânt derivat din sanscrită, unde însemna “a schimba”, cu sensul de a schimba o monedă mare cu mai multe mici, sau de a da restul atunci când se face o plată.
Kollybos însemna, în trecut, ceva ce avea o valoare mai mică decât cea mai mică dintre monezile aflate în circulaţie. De exemplu, dacă ai fi dorit să ţi se plătească o sumă mai mare de 4 monezi, cele mai mici dintre cele aflate în circulaţie, dar mai mică decât 5, ai fi cerut 4 monezi plus kollybos; kollybos consta, de obicei, din câteva boabe de grâu, sau de orz. Când creştinii au început să gătească, ritual, boabe de grâu prin fierbere, le-au numit kollybos.

Probabil termenul grecesc a ajuns la noi prin… ricoşeu, adică nu direct de la greci, ci prin intermediul slavilor, “colivă” fiind preluat după cuvântul “kolivo”, din slava veche.

De remarcat că termenul kollybos a apărut doar după apariţia monedei, sau a trocului; fierturile de cereale au însă o vechime mult mai mare. Voi folosi, aşadar, termenul “proto-colivă” pentru a denumi fierturile vechi anterioare intrării în circulaţie a altor denumiri, ca aşure, colivă etc.

Variante
Cum este un preparat bogat în calorii, aşure se prepara iniţial doar în lunile reci, dar astăzi se comercializează (rareori însă se prepară şi acasă) pe toată durata anului.
Aşure este unul dintre puţinele deserturi turceşti care nu conţin produse animale (deşi există câteva variante, rare şi neimportante, sau chiar uitate, care folosesc lapte şi, posibil, ouă, după cum veţi vedea mai jos). Aşure se prepară, în mod tradiţional, în cantităţi mari, căci este dăruită prietenilor, rudelor, vecinilor, colegilor şi chiar străinilor, indiferent de religie, ca un simbol al păcii şi dragostei.

Preparate similare există însă, sub diverse denumiri şi variante, în multe alte culturi. De pildă, “frumenty”, preparatul asemănător britanic, era consumat de creştini de Crăciun şi în zilele de post; “koliva” grecească, precum şi cea din alte ţări ortodoxe (“koljivo” în sârbă, “kolivo” în bulgară şi ucraineană), se mănâncă la înmormântări şi pomeniri, dar şi de Crăciun, sau în post; “anuş abur”, preparatul similar armenesc, este pus pe masă de Crăciun şi Anul Nou, “kutya” rusească se oferă de Crăciun şi la înmormântări, “ba bao zou”, preparatul similar chinezesc, se mănâncă de Anul Nou.
Practic, “colive” există astăzi în toată lumea largă, diferenţele dintre ele fiind date de ingrediente componente, de consistenţa preparatului şi, uneori, de simbolistică.

După cum aţi putut vedea din enumerarea de mai sus, “colivele” altora se servesc nu doar la înmormântări, ci şi la evenimente legate de succesiunea moarte-viaţă, de renaşterea naturii, de fertilitate: adică Anul Nou, Crăciun şi chiar de Paşti. De asemenea, în perioadele de post.
În multe surse neromâneşti, am întâlnit coliva noastră listată împreună cu produsele similare bulgăreşti, greceşti, sârbeşti, ucrainene etc., cu afirmaţia că s-ar găti şi împărţi nu doar în ritualurile funerare, ci şi la sărbătorile enumerate mai sus.
Probabil, sursele citate fac o confuzie, extrapolând utilizările colivei prin suprapunere peste celelalte “colive” ortodoxe. Sau, poate că şi la noi coliva a avut, nu doar acum câteva milenii, ci şi la începuturile creştinismului, o valoare simbolică mai complexă, nelimitată doar la ritualurile funerare.

Cronicarii turci medievali relatează faptul că musulmanii şi vecinii lor creştini schimbau daruri, sub formă de alimente, cu ocazia diverselor sărbători religioase, desfăşurate de ambele părţi. Darurile creştinilor, oferite cu ocazia Paştilor de pildă, includeau colivă binecuvântată în biserică.

Din câte am înţeles, diferenţa dintre colivele ortodoxe şi preparate ca „aşure” sau „anuş abur” este dată de consistenţa şi componenţa lor. Coliva este mai uscată, în timp ce celelalte sunt mai umede; de asemenea, coliva este mai săracă în ingrediente, aşure şi anuş abur fiind mai complexe şi mai bogate.
După unele păreri, uscăciunea colivei are legătură cu ritualul funerar, căci umezeala este pusă în legătură cu descompunerea, sau putrezirea, fenomen legat de moarte. Prin uscăciune se urmăreşte prevenirea descompunerii şi întărirea speranţei legate de înmugurirea unei vieţi noi.

Preparate similare cu aşure şi colivă se gătesc şi de către populaţiile musulmane din Bulgaria şi Bosnia, unde sunt cunoscute ca „haşure” şi respectiv „aşure”. Evreii sefarzi din Balcani, mai ales cei din Turcia, dar şi din diferite zone ale Orientului Mijlociu, au un preparat similar, servit cu ocazia sărbătorii Tu B’Shvat, legată de asemenea de simbolistica renaşterii naturii. Acesta se numeşte „kofyas” (grâu fiert amestecat cu miere, sau zahăr, şi nuci, presărat cu scorţişoară) şi mai este gătit şi pentru a sărbători primul dinte apărut unui copil. Acest obicei, de a sărbători primul dinte al unui copil, se regăseşte şi în Siria, unde boabele de grâu şi de orz sunt fierte, amestecate cu sirop şi decorate cu nuci, migdale, fistic etc.

Turcii musulmani au şi ei un echivalent: „diş bugdayi”, care poate fi dulce sau sărat, şi se oferă rudelor şi prietenilor, dar şi săracilor, exprimând bucuria părinţilor pentru faptul că odrasla lor a supravieţuit primului an al vieţii.

(va urma)

Bibliografie:
www.doxologia.ro
ro.wikipedia.org
en.wikipedia.org
www.goarch.org
www.natgeo.ro
Radu Anton Roman – Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti
Mary Işin – Sherbet and spice

Sumar articol
De la aşure la colivă (1)
Titlu articol
De la aşure la colivă (1)
Descriere
Coliva este percepută de români ca o punte de legătură, cu două sensuri, între moarte şi viaţa veşnică. Grâul, zahărul (sau mierea) şi nuca sunt ingrediente care au un simbolism religios puternic.
Autor