Simbolistică
Dependenţa de cereale, legată direct de noţiunea de supravieţuire fizică, a dezvoltat în timp credinţe despre natura sacră a acestora, ca şi despre nevoia unei intervenţii divine, care să asigure recolta de anul viitor. Rituri similare celor asociate cu Tammuz, zeul babilonian al grâului şi al fertilităţii, s-au răspândit, probabil concomitent cu agricultura, în întreaga lume, din Scoţia până în China.

În secolul al X-lea, o perioadă de maximă înflorire a religiei musulmane, scriitorul arab Abu Said Wahd bin Ibrahim relata despre o ceremonie legată de Ta-uz (Tammuz), desfăşurată în oraşul Harran (actualmente în provincia Şanlıurfa, din Turcia), unde localnicii încă păstrau credinţele păgâne, anterioare Islamului, iar grâul fiert se număra printre preparatele gătite cu acea ocazie.

În Scoţia, recoltarea grâului – prin secerare, decorticare şi apoi măcinare a boabelor – era văzută ca un act de violenţă săvârşit împotriva zeului păgân al grâului şi fettilităţii, iar această credinţă s-a păstrat până în secolul al XVIII-lea.

Aceste tipuri de credinţe, legate de grâu, au fost găsite chiar şi în locurile unde cultivarea acestuia era dificilă, sau chiar imposibilă. Secara, meiul, orzul şi alte cereale din Lumea Veche, cu excepţia orezului, nu au atins nicoiodată importanţa economică, nutriţională sau simbolică a grâului.
Dintre cele trei cereale ale Lumii Vechi care conţin gluten – grâu, orz şi secară – grâul a fost de departe cel mai important. Versatilitatea sa, fie că vorbim despre pâine, paste sau patiserie, i-a ridicat mult statutul culinar ]n ultimele sute de ani, dar sacralitatea simbolică, inclusă în simplele fierturi de grâu, este mult mai veche decât cele trei alimente listate.
Sacralitatea grâului încă subzistă în preparate ca aşure, frumenty, colivă, anuş abur etc., toate folosind boabe de grâu nemăcinate, toate mâncate la sărbători legate de reînnoire şi renaştere, cum sunt Crăciunul, Anul Nou şi Paştele, dar asociate şi cu postul şi cu ritualurile funerare.

În lumea islamică, „âşura” este numele celei de-a zece zile a muharram-ului, prima lună a anului. Postul în această zi este un obicei străvechi, care pre-datează cu mult apariţia religiei musulmane, şi care era popular pe o arie teritorială imensă, din vestul Asiei până în Orientul Mijlociu, respectată şi de arabi şi de evrei.
Postul din luma muharram era, deci, combinat cu ritualul străvechi al preparării unei fierturi de grâu, care simboliza moartea urmată de renaştere.

Musulmanii suniţi au abandonat acest post atunci când ramadanul a devenit perioada de post tradiţională; şiiţii şi alevîţii au menţinut însă practica, dar doar ca o modalitate de a deplânge moartea lui Hussein ibn Ali, în bătălia de la Karbala.
Acolo s-au înfruntat forţele lui Hussein ibn Ali, nepotul lui Mohamed, şi cele ale lui Yazin I, califul Omeiad, căruia Hussein refuza să i se supună. Hussein şi toţi suporterii săi au fost ucişi, iar morţii sunt priviţi ca martiri, atât de către şiiţi şi de către suniţi. Nu vreau să intru în mai multe amănunte legate de acest eveniment, căci aş depăşi scopul articolului.

Musulmanii suniţi continuă şi ei să prepare aşure, asociindu-l cu diverse credinţe, ca miturile legate de Adam şi Abraham, ca întâlnirea dintre Iacob şi fiul său, Iosif, ca şi debarcarea lui Noe pe muntele Judî.

Musulmanii miloşi împărţeau aşure nu doar prietenilor, rudelor şi vecinilor, dar şi săracilor din cartier, studenţilor şi chiar oricui le trecea pragul. Nu rareori creştinii erau poftiţi de către musulmani, ba chiar şi de către dervişi (persoane extrem de religioase, trăind în asceză, sărăcie extremă şi austeritate), în locuinţe sau în conventuri, unde li se oferea aşure.
Au existat şi filantropi care au înfiinţat fundaţii pentru distribuirea de aşure. Unul dintre cei înregistraţi de istorie a fost paşa Çelebi Abdurahman, guvernator otoman al Egiptului.

Deşi aşure se vinde în diferite magazine în Turcia de astăzi pe toată durata anului, el nu se prepară acasă, de obicei, decât în perioada muharram-ului.

Dat fiind că termenul „aşure” derivă din cuvântul arab „aşr”, care înseamnă „zece” şi se referă la a zecea zi a muharram-ului, mulţi respectă obiceiul de a găti aşure din zece ingrediente.
În unele dintre provinciile orientale ale Turciei există o versiune sărată de aşure, care include bucăţi de carne brezate (în special miel), ceapă feliată şi prăjită în unt, grâu. fasole, năut, cartofi, fructe uscate (stafide, caise, prune, cireşe), sare etc.

Fiecare aliment ce compune coliva are semnificaţia sa aparte. De fapt, aş putea spune că există cel puţin două variante simbolistice, una stabilită de Biserica Ortodoxă, alta premergătoare creştinismului.

Simbolistica mai veche lega bobul de grâu cu miracolul renaşterii plantei. Grâul sub formă de boabe reprezenta fertilitatea şi infinitul ciclu moarte – renaştere al naturii. La începuturi, fierturile de grâu conţineau doar grîu şi atât. Nu ştiu de ce şi când anume s-a adăgat miere la colivele primitive. Poate că mierea a jucat dublu rol, de îndulcitor şi de conservant? Existau pe actualul teritoriu al ţării noastre şi colive primitive sărate, sau doar dulci?

Biserica creştină a împrumutat simbolistica păgână şi a adaptat-o acolo unde acest lucru a putut fi făcut. După Biserică, grâul ar fi un simbol al binelui şi răului, sau al morţii şi vieţii. Zahărul, mierea şi celelalte dulciuri, ca bomboanele (un adaus târziu şi nefericit, aş zice eu, dar foarte prezent astăzi), de exemplu, ar simboliza frumuseţea, pacea şi bucuria Raiului.
Nucile au fost şi sunt pentru români un fruct preţios. În vechime nucile erau păstrate de ţărani numai pentru prepararea colivei. Nucile sunt foarte des folosite fiindcă forma crucii este conţinută în modul în care este alcătuit miezul. O colivă trebuie neapărat să poarte semnul crucii, ca semn că cel decedat a fost creştin; coliva este sfinţită şi se împarte celor prezenţi.

În unele zone, ca Bucovina şi Transilvania, se spune că boabele de grâu din colivă ar simboliza păcatele celui decedat, iar fiecare bob mâncat din colivă ar reprezenta un păcat iertat de Dumnezeu.
În alte zone există un obicei interesant, care are loc la nouă zile de la nunta unui cuplu. Tinerii căsătoriți, în prima sau a în doua duminică de după cununie, vin la biserică purtând lumânări şi aducând colivă de grâu, în semn de mulțumire.
Tot în același scop, în alte zone ale ţării, coliva este preparată şi oferită ca ofrandă la biserică, la sărbătorile legate de ziua numelui și la cea a cinstirii unui sfântului ocrotitor al localităţii, sau al persoanelor care fac darul.

Avem şi noi variantele noastre de colivă. Există şi colivă preparată din orez fiert cu adaus de zahăr, din grâu cu un mic adaus de boabe de porumb, sau chiar preparată din colaci tocaţi foarte mărunt, ca grăunţele.

Concluzie
Nu ştiu dacă acest articol v-a plictisit sau dacă l-aţi găsit folositor; aş zice că oferă unele informaţii interesante.
Pe mine m-a fascinat vechimea colivei, sau oricum vreţi să-i spunem, căile pe care a evoluat, dar, mai ales, simbolistica sa complexă şi modul în care este privit acest preparat de fiecare civilizaţie.

Preparate la început, probabil zilnic, pentru potolirea foamei şi folosite efectiv ca aliment de subzistenţă, fierturile de cereale au început să simbolizeze hrana de zi cu zi şi contactul cu divinitatea de care depindea recolta viitoare, fertilitatea, ciclul moarte-renaştere, apoi, după milenii, au fost preparare doar la ocazii fixe, în cadrul ritualurilor religioase. Simbolistica lor s-a schimbat parţial, după religiile în care aceste fierturi au funcţionat şi după cutumele locale.

Dacă aşure este un desert nobil, coliva este doar un preparat funerar. Undeva între aceste două noţiuni, şi-au găsit loc toate celelalte forme de fiertură de cereale.
Astăzi, tot mai puţini prepară acasă aşure, colivă, frumenty etc. Procesul de preparare nu mai este privit ca un mod de te conecta cu divinitatea. La fel s-a întîmplat cu pâinea şi pastele; doar mămăliga, aş zice, a rămas un preparat foarte casnic.

Din păcate, ritualul preparării unei colive, atât de plin de semnificaţii în trecutul nu prea îndepărtat, s-a depersonalizat şi s-a „industrializat”. Gătitul unei colive s-a mutat în laboratoarele cofetăriilor, multe dintre colivele actuale semănând din ce în ce mai puţin cu ceea ce făceau strămoşii noştri şi din ce în ce mai mult cu torturile.

Între tradiție și actualitate, eu, presupunând că aş găti vreodată colivă, aş încerca să-mi uşurez munca, dar să nu pierd ceva fundamental: legătura cu trecutul. Poate de aceea mă nemulţumesc ritualurile funerare de astăzi, fiindcă nu îmi mai par a fi făcute cu nevinovăţia şi sinceritatea pe care le aveau strămoşii noştri. Nu idealizez deloc trecutul, dar prezentul mi se pare mult mai rău din acest punct de vedere.

Într-un fel, îmi pare bine că a noastră colivă este atât de simplă; cu excepţia bombonelelor care, cred eu, nu au ce căuta aici, se mai adaugă doar nucă, zahăr, scorţişoară şi, uneori, stafide. Variantele de colivă mai „creative” de atât sunt rare. Simplitatea aceasta o face să fie foarte asemănătoare, măcar în componenţă, cu vechile colive ale moşilor noştri.
Pe de altă parte, simplitatea sa evidentă în comparaţie cu aşure, mă şi întristează, căci pare a denota o lipsă de resurse şi de creativitate. Ele sunt, totuşi, de înţeles, căci, comparativ cu somptuoasele aşure, coliva este ascetică din cauza unei simbolistici mult mai stricte.

Indiferent de modul în care o privesc eu, sau de felul în care vor evolua mentalităţile noastre, coliva rămâne deocamdată, pentru români, un aliment strict ritual, cu alte cuvinte, o realitate a Bisericii şi a credinţei creştine. Indiferent de formă, indiferent dacă respectă sau nu canoanele tradiționale, coliva trebuie să joace în continuare rolul credinței noastre în înviere, adică în dogma fundamentală a creştinismului.

(sfarsit)

Bibliografie:
www.doxologia.ro
ro.wikipedia.org
en.wikipedia.org
www.goarch.org
www.natgeo.ro
Radu Anton Roman – Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti
Mary Işin – Sherbet and spice

Sumar articol
De la aşure la colivă (3)
Titlu articol
De la aşure la colivă (3)
Descriere
Indiferent de modul în care o privesc eu, sau de felul în care vor evolua mentalităţile noastre, coliva rămâne deocamdată, pentru români, un aliment strict ritual, cu alte cuvinte, o realitate a Bisericii şi a credinţei creştine.
Autor