În zilele lucrătoare timpul pentru masa de prânz este, aproape pentru toți, destul de limitat. Nu sunt numeroși cei care au la dispoziție mai mult de o oră. Mulți dau fuga la un “împinge tava“, la un fast-food sau la un restaurant cu ofertă specială, de tip “prânzul zilei“; alții își comandă pizza, șaorma, mâncare “chinezească“ sau ceva asemănător și se hrănesc, nu rareori, chiar la locul de muncă, în fața monitorului.

Pot foarte bine să înțeleg această atitudine. Masa de prânz nu mai este o ocazie de a socializa, de a fi împreună cu prietenii sau familia, de a avea o experiență culinară plăcută. Avem de-a face doar cu ceva primar, strict legat de potolirea foamei.
Desigur, o mâncare gustoasă nu deranjează pe nimeni, dar scopul principal este doar potolirea foamei într-un interval scurt de timp și, pe cât posibil, cu bani cât mai puțini. Mai toți caută și se mulțumesc cu ceva nu neapărat delicios, ci doar pasabil și ieftin.

Soluția pare a fi reprezentată de fast-food-uri. În cazul în care nu pleci de acolo cu punguța cu mâncare în mână, ca să mănânci la birou, faci acest lucru așezat la mesele de la fața locului. În acest caz aproape întotdeauna mănânci la mese de plastic, urâte și incomode, uneori șchioape, nu rareori lipicioase de la clienții de dinaintea ta.
Mănânci în farfurii de plastic, cu furculițe și cuțite de plastic care mai des se rup decât îți sunt de folos, bei din pahare de plastic și te autoservești: stai la coadă, îți cari singur mâncarea și nu în puține locuri cureți singur după tine.

Acest “festin“ te costă cam 25 – 30 de lei, bani pentru care primești un fel principal, o garnitură și o băutură carbogazoasă sau apă. Pot foarte bine să înțeleg acest gen de business. Fast-food-ul, adică. Normal, cei care conduc o astfel de afacere vor să facă bani. Nu s-au autoamăgit nicio secundă că oferă mâncare gustoasă, sănătoasă, gătită cu drag și cu respect față de client. La fast-food mănânci cu bani puțini, la o calitate îndoielnică și la un confort aproape egal cu zero. Să zicem că ceea ce ni se oferă la fast-food chiar echivalează valoarea banilor pe care îi plătim acolo.

Popularitatea și succesul fast-food-urilor a generat o replică din partea multora dintre localurile numite “restaurante“: o avalanșă de oferte de prânz, uneori la prețuri ridicol de mici, de 12-15 lei, rareori la mai mult 20 de lei.
Pentru această sumă ți se oferă o supă, un fel principal și, nu de puține ori, și un desert. În acest preț nu intră doar mâncarea, ci și confortul: ești așezat la o masă normală, uneori așternută cu o față de masă, ți se pun dinainte pahare și farfurii adevărate, iar lângă acestea stau șervețele și tacâmuri adevărate. Ai parte, de asemenea, de furculițe și cuțite cu care poți mânca firesc și comod și care nu ți se rup la cea mai timidă apăsare. Mai mult, ești servit de un ospătar: ți se aduce mâncarea la nas, ți se toarnă apă în pahar și nu ești nevoit să strângi tu masa. O face ospătarul.

Oricine își dă seama că 15-20 de lei este mai puțin decât 25-30 de lei. La fast-food plătești în general cu 50-66% mai mult decât la restaurant. Cum spuneam mai sus, pot înțelege o afacere de gen fast-food.

Dacă am căzut de acord că o mâncare, cel mai adesea mediocră, și un confort inexistent merită 25 de lei la fast-food, atunci ceea ce oferă un restaurant ar trebui să valoreze măcar dublu.
Puțina aritmetică pe care o mai știu mă face să nu pot înțelege o afacere gen restaurant care oferă prânzul zilei la 15-20 de lei. Este ca și cum ai muta banii dintr-un buzunar în celălalt. Nu câștigi nimic, iar picul de clienți pe care îl deturnezi de la fast-food-uri este resimțit de acestea cam la fel cum resimte hipopotamul pișcătura unui țânțar.

Pot să înțeleg rostul unei oferte de prânz dacă vorbim de un volum mare, de multe zeci sau sute de persoane zilnic, deși nu sunt deloc numeroase restaurantele care să aibă acest flux de clienți. Funcționează astfel doar localurile dedicate special mesei de prânz și situate în apropierea clădirilor cu birouri. În acest caz merită să oferi un prânz ieftin, căci câștigi la volum. La un meniu de 15-20 de lei se câștigă doar vreo 3-4 lei, în cel mai bun caz; la câteva sute de clienți pe zi, suma devine însă importantă.
Pot înțelege restaurantele care au reacționat făcând o reducere de 10-15% la masa de prânz, față de prețurile din meniu, pentru o combinație fixă sau variabilă de trei feluri de mâncare. Acest lucru nu-ți anulează tot câștigul, facilitează accesul clienților la preparatele din meniu și ar putea să-i convingă, eventual, să revină la același restaurant și în alte ocazii. Vorbim însă de altceva aici, nu de penibilul “prânz al zilei”.

În restul situațiilor nu pot să înțeleg aceste oferte jalnice și ridicole. Prânzul zilei este, după părerea mea, o rușine pentru un local care are statutul de restaurant. Eficiența financiară este infimă sau nulă. Nu este deloc nulă, însă, bătaia de cap pe care o aduci suplimentar asupra ta și a echipei tale. Mulți se îmbată cu apă chioară sperând că prânzul zilei le va aduce clientelă la cină. Eu cred că este o greșeală. Nu poți “mitui“ un client cu o masă de 15 lei la prânz, sperând să-l convingi astfel să te viziteze și seara, ca să mănânce á la carte cu 60-100 de lei.

Culmea este că onor clientela nu prea înțelege ceea ce i se întâmplă. Nu are nicio pretenție de calitate și igienă la fast-food, unde plătește 25 de lei, dar este plină de nazuri dacă merge la restaurant să mănânce cu 15 lei.

Înainte de a scrie acest articol am discutat cu câțiva prieteni și cunoscuți care au restaurante și care au oferit cândva un astfel de prânz, iar exemplele de mai jos sunt auzite de la ei.
Mi s-a povestit despre clienți care au întrebat “Da’ în loc de pui nu puteți să ne dați vită?“, sau “Cum, iar clătite? Nu puteți să dați o felie de tort de ciocolată?“… și altele asemenea care te fac să realizezi că oamenii ori nu au habar, ori se prefac că nu știu diferența de preț între carnea de vită și cea de pui, sau între două clătite și o felie de tort de ciocolată. În mintea lor nu există nicio corelație de genul preț-calitate?

Culmea este că același public nu mârâie în niciun fel când primește la fast-food un terci de pui dezosat mecanic, măcinat cu tendoane și oase cu tot, pe post de “chicken nuggets“, cartofi congelați pe post de “french fries“, piure din pudră de cartofi, ori deserturi cu gust de plastic.

În opinia mea, cu rare excepții, mâncarea de fast-food este în cel mai bun caz banală și gătită cu ingrediente de mâna a doua. Se pare însă că publicul are vocația sordidului. Sau este, poate, masochist. Aparent preferă să fie tratat fără respect și să mănânce prost și scump. Ar avea o singură scuză: să nu-și dea seama de asta.

Am un exemplu interesant. Într-un supermarket unde mai fac cumpărături din când în când, stau alături un McDonald’s – local care pentru mine este epitomul mâncării de calitate îndoielnică – și un kebab arăbesc. La primul mănânci terci din resturi de carne, la celălalt ți se gătesc pe loc, în fața ochilor, grătare cu carne adevărată, plăcut condimentate, însoțite de salate adevărate și bulgur adevărat.
Desigur, mănânci în aceleași condiții de confort și cam la același preț, dar măcar ai de-a face cu mâncare, nu cu un simulacru. Ghiciți ce alege publicul? Dacă nu ați ghicit deja, vă pot răspunde: nu alege kebaburile, ci pasta de carne dezosată mecanic.

Unde vreau să ajung cu toate astea?
Nu vreau să dispară fast-food-urile. În mod clar, sunt necesare, iar dacă unii vor să mănânce acolo, ei bine, sunt liberi s-o facă. Este mai bine decât să flămânzească; este strict treaba lor cum își cheltuie banii. Fast-food-urile par să-și fi înțeles perfect rolul: acela de a vinde rapid mâncare ieftină. De multe ori este și proastă, dar asta este altă mâncare de pește.

Vreau însă altceva. Să înțeleg de ce restaurantele își bat joc de ele însele și nu își respectă statutul. Acela de a oferi o masă de prânz decentă, la un preț corect, conform cu nivelul serviciului.

Mi-aș dori ca managerii de restaurant să înțeleagă că nu poți fi respectat dacă nu te respecți tu însuți, în primul rând. Înainte ca onor clientela să realizeze că mersul la restaurant este diferit de mersul la împinge tava sau la fast-food, și că o experiență culinară înseamnă cu totul și cu totul altceva decât să-ți umpli mațul cât mai repede și cât mai ieftin, trebuie ca însuși personalul din restaurante să înțeleagă asta.
Restaurantele nu vor supraviețui cu un penibil prânz al zilei, prostituându-se pentru câțiva lei, ci oferind în mod constant servicii de calitate la prețuri corecte. Restaurantele nu trebuie să fie un fel de bordeluri culinare, ci doar… restaurante.

Nu trebuie să ai în meniu vită Kobe, homari și trufe ca să oferi o experiență culinară plăcută. Din păcate, pentru nivelul la care a ajuns restaurația la noi, o experiență culinară deosebită înseamnă acum doar o masă onestă, gătită corect, cu ingrediente de bună calitate, servită de ospătari care știu să-și așeze un zâmbet pe buze, într-o atmosferă relaxantă și prietenoasă, la un preț corect.

Dacă la fast-food se vinde mâncare ieftină și atât, restaurantul poate hrăni nu doar trupul, ci și sufletul. Și chiar ar trebui să o facă.

Sumar articol
Titlu articol
Despre prostituția culinară
Descriere
Dacă la fast-food se vinde mâncare ieftină și atât, restaurantul poate hrăni nu doar trupul, ci și sufletul. Și chiar ar trebui să o facă.
Autor
Retetele lui Radu