Oamenii
Îmi amintesc primul contact cu Vietnamul. S-a petrecut la sosirea în Hanoi, pe aeroportul Noi Bai, la controlul pașapoartelor. Acesta era efectuat de militari în uniforme kaki-gălbui, cu epoleți roșii, pe care gradele sunt marcate cu steluțe aurii, în binecunoscutul, pentru mine, stil sovietic. Toți erau tunși scurt și priveau încruntați, de parcă exersaseră adesea și temeinic modul de a se face neplăcuți. Nu exagerez când spun că m-a trecut un fior rece pe șira spinării și m-am întrebat, timp de o secundă, ce naiba caut eu acolo. Mi-a trecut însă și pot afirma că în pofida acestei prime impresii, nu am avut cu nimeni nicio problemă, de niciun fel.
Hanoi, Vietnam

Hanoi numără circa 8 milioane de locuitori. Credeți-mă, jumătate din ei se află pe stradă în permanență, indiferent de oră. Cred că aglomerația și circulația infernală se mai domolesc între 1 și 5 dimineața, dar nu cu mult. Sincer, atunci când ești pe stradă nu te poți opri să te întrebi cine naiba și când lucrează în acest oraș.
Hanoi, Vietnam
Desigur, în mod clar, orașul funcționează, deci cineva lucrează, dar strada lasă o impresie puternică de lene. Te uiți în jur și vezi sute de oameni stând, pur și simplu. Unii pe motociclete, butonând mobilele, alții chinciți, cu genunchii la gură, așezați pe scăunele microscopice care nu au mai mult de 15-20 cm înălțime și sorbind la nesfârșit din păhare cu ceai sau cu cafea, alții stau cu ochii în gol, absorbind prin fiecare por briza ventilatoarelor scoase în stradă cu miile.
Hanoi, Vietnam
Nu am văzut nicăieri pe stradă atâta poliție și atât de mulți gardieni. Aceștia din urmă au uniforma gri și stau toată ziua degeaba, sub pretextul că păzesc ceva. Ce anume nu am reușit să-mi dau seama. Majoritatea șed pe scăunele, în bătaia ventilatoarelor (chestia asta pare a fi o cutumă locală, căci dai de ele peste tot; la un moment dat am numărat 68 pe o bucată de stradă de doar 20 de metri lungime) și discută, beau ceai sau se joacă pe mobile. Unii dintre ei sunt postați lângă clădiri care au un aer oficial, alții pe lângă parcări, magazine mari, bănci sau hoteluri, dar cei mai mulți în locuri care nu par a avea nevoie să fie păzite. Probabil că fac parte dintr-un program guvernamental menit să rezolve problema unui eventual șomaj într-o țară deja suprapopulată și cu o populație care nu pare a se opri din creștere. Bineînțeles, nu am îndrăznit să-i fotografiez, așa că trebuie să mă credeți pe cuvânt.

Între orele 13 și 14 totul încremenește. Vietnamezii mănâncă de prânz și zău dacă pot fi deranjați din această activitate. Poate doar vreo calamitate naturală să fie mai îndrăzneață, dar cred că și acestea se opresc din respect pentru sacrosancta masă.
Hanoi, Vietnam
În Vietnam se vorbește tare și, nu rareori, pe un ton arțăgos, deși toate ghidurile prezintă vietnamezii ca fiind cei mai pașnici oameni din lume. Este posibil să fie așa, deși cei vreo 40 de ani de război neîntrerupt, cu japonezii, francezii, americanii, cambodgienii și chinezii pledează pentru un popor dârz și războinic, puțin dispus să se lase intimidat.
După cei vreo 40 de ani de pace, din 1979 și până acum, vietnamezii își manifestă dârzenia prin interpuși. Este vorba despre insecte, păsări și animale care sunt puse să se lupte între ele. În Vietnam luptele de acest fel sunt extrem de populare și dezlănțuie pasiuni la fel de mari ca fotbalul. Se pariază în draci pe lupte de greieri, păsări, cocoși, bivoli de apă etc. și în acest univers se învârt sume astronomice.

Revenind la limba vietnameză așa cum o auzeam eu, mi s-a părut că seamănă cu o mandarină vorbită de japonezi. Cuvintele sunt scurte, monosilabice, rostite cântat cu diverse intonații (ca exemplu, diftongul ma poate însemna o grămadă de chestii, de la hârtie la obraji, buci, cal, recoltatul orezului și altele, in funcție de cum este pronunțat), dar și pe un ton răstit îndată ce discuția devine controversată.
Știți glumele care se fac pe seama modului în care vorbesc japonezii, unde un prezumtiv “te iubesc” ar fi rostit cu intonația cu care la noi ameninți sau înjuri… ei bine, dacă auziți vietnamezi discutând în contradictoriu veți avea impresia că sunt japonezi și iși declară dragostea în mandarină. Femeile mi s-au părut, de departe, cele mai zgomotoase și mai temperamentale, deși singura bătaie pe care am văzut-o în Hanoi avea ca protagoniști doi șoferi pe care trecătorii păreau mai mult să-i întărâte decât să-i potolească.
Hanoi, Vietnam
În afară de hotel și de alte puține magazine și restaurante, nu am întâlnit vietnamezi amabili. Sunt ciufuți și îți dau permanent senzația că îi deranjezi. Nu că ar avea ceva important de făcut, dar este posibil ca jocurile pe care le butonează pe mobil să fie deosebit de interesante, mai interesante oricum decât tine.
Nimeni, cu extrem de rare excepții, nu vorbește engleza și nici vreo altă limbă europeană și mai toți par a fi de părere că occidentalii sunt extrem de prost crescuți și trebuie să li se arate acest lucru ori de câte ori apare vreo ocazie.

Trebuie spus că vietnamezii seamănă foarte bine cu chinezii în anumite privințe, mai ales la superstiții și reguli de comportament, ambele fiind foarte numeroase și greu de anticipat. Diferențele de cultură sunt evidente și localnicii par să se simtă jigniți că occidentalii nu fac plecăciuni, nu dau și nu iau diferite chestii au ambele mâini, nu râgâie și nu sleorpăie la masă, că arată cu degetul (semn de dispreț în Vietnam, unde direcția, lucrurile sau persoanele se indică ținând toate degetele lipite și palma deschisă, așa cum face un agent de circulație).
Sunt mici chestii pe care occidentalii nu au de unde să le știe, așa cum există alte mici chestii pe care localnicii nu le cunosc despre cultura occidentală. Diferența este că vietnamezii par să fie foarte vexați de acest lucru, în timp ce occidentalii sunt mult mai relaxați și mai îngăduitori.

Vietnamezii nu mi s-au părut a fi amabili în mod natural cu străinii, așa cum, de pildă, îți lasă această impresie thailandezii. Cei care lucrează în industria ospitalității sunt instruiți și dresați să fie super-amabili, dar ceilalți se comportă ușor superior și distant. Dacă de obicei eram agresat pe stradă să cumpăr chestii de care nu aveam nevoie, în rarele ocazii când am încercat să cumpăr ceva din proprie inițiativă am fost tratat cu indiferență. Nimeni nu s-a oferit să ajute, nimeni nu înțelegea nimic în nicio limbă pe care o rupeam eu și uneori am avut impresia că abia așteptau să scape de mine.

Occidentalii sunt foarte apreciați doar când plătesc. De altfel, pentru aceleași mărfuri sau servicii turiștii sunt taxați cel puțin triplu dacă nu de 5-10 ori mai mult. Am cumpărat o sticlă de apă de 330 ml de la un chioșc, pe malul lacului Hoàn Kiếm. Înaintea mea a cumpărat un localnic care a plătit, dacă am văzut eu bine, 4.000 de dongi, iar mie mi s-a cerut o cu totul altă sumă, pentru aceeași sticlă cu apă: 15.000 dongi.
Spre lauda lor, vietnamezii nu sunt rasiști și nu fac discrimicări: aplică același tratament și turistilor asiatici de orice fel, japonezi, chinezi, singaporezi etc. Chiar și sud-coreenilor… cred că nu și nord-coreenilor, judecând după existența casele de veșnică prietenie între popoarele vietnamez și nord-coreean, pe care le-am văzut în câteva locuri.

Nu am văzut vietnamezi cerșind în Hanoi (am întâlnit cerșetori în Sa Pa, totuși), dar există un fel de cerșeală indirectă, căci mulți încearcă permanent să vândă câte ceva, de obicei chestii absolut inutile și de cea mai proastă calitate, majoritatea făcute în China.
Chiar m-am întrebat de nenumărate ori de ce naiba nu vând chestii de care un turist ar putea avea nevoie cu adevărat, ca șervețele umede, apă rece, bere rece, fructe reci așezate pe gheață, hărți, spray-uri anti țânțari, aspirine, umbrele, “prezervative” de ploaie și alte obiecte de care îți dai seama că ai nevoie după ce ai petrecut 2-3 ore pe stradă, într-o căldură și umezeală înfiorătoate, sub amenințarea permanentă a ploii.

Spre lauda lor, vietnamezii par să ducă o viață sănătoasă. Toți sunt mici de statură și supli… mai mult de atât, pari agili și în bună formă fizică. Rareori am văzut persoane supraponderale și aproape întotdeauna a fost vorba despre persoane în vârstă.
Hanoi, Vietnam
Ca o curiozitate, mai toate femeile umblă înfofolite din cap până-n picioare, în ciuda căldurii teribile. Poartă pe cap pălării, își acoperă fața precum chirurgii, lăsând doar ochii liberi, asta în cazul în care nu apelează la ochelari de soare. Probabil măstile sunt o precauție împotriva poluării. Văzduhul Hanoiului este într-adevăr puțin pâclos, deși eu nu am avut ptobleme în a respira. Cămășile doamnelor vietnameze sunt cu mâneci lungi, acoperind chiar și degetele, și poartă un fel de combinație de șorț cu fustă, cu care își înfășoară picioarele.
Se feresc de soare ca dracu’ de tămâie, motivul fiind, cred eu, că încearcă să aibă o piele cât mai albă. Nu știu dacă încearcă să fie albi precum occidentalii din motive estetice, sau fiindcă există prejudecata că cei cu pielea mai albă sunt îndeajuns de bogați și de bine situați în ierarhia socială ca să-și permită să nu lucreze în aer liber.
Posibil ca munca în aer liber să nu fie aspciată, ca la noi, cu un fel de viață sănătos, ci ca ceva degradant. Mie ambele abordări mi se par la fel de stupide și de superficiale, căci lucrurile sunt mult mai complicate de atât. Poți face foame și să mori cu zile muncind în aer liber, la fel de bine asta putându-ți-se întâmpla și dacă muncești între patru pereți; și viceversa, bineînțeles.

Vietnamul este o țară comunistă ca politică, și oarecum capitalistă ca economie. Oamenii par să fie mulțumiți de traiul lor, deși prezența atâtor forțe de poliție și de gardieni pe stradă probabil că nu este nici întâmplătoare și nici gratuită. Am văzut, totuși, peste tot mulți copii mici, iar pentru mine o familie cu copii înseamnă o familie care are încredere în viitorul ei. Posibil ca vietnamezii să se bucure de prezent și să anticipeze un viitor și mai bun. Premize sunt, căci dintr-o țară care suferea de foame acum 20 de ani a ajuns să fie principalul exportator de orez din lume. Populația a crescut rapid, iar economia are o creștere record.
Hanoi, Vietnam
Am văzut familii întregi, cu copii cu tot, cupluri, sau grupuri de prieteni, stând de vorbă, jucându-se sau dansând seara în parcuri, locurile preferate fiind mica piațetă din fața statuii lui Lý Thái Tổ și aleea ce înconjoară lacul Hoàn Kiếm.
Hanoi, Vietnam
Hanoi, Vietnam
Copiii erau toți cu rotile, mingii, trotinete și diverse alte jucării, inclusiv tot felul de chestii electronice. În ce privește cei trecuți de copilărie, să nu vă gândiți la dansuri tradiționale, căci totul se petrece în stil occidental; cei tineri practică acel gen de acrobație cu răsuciri stând pe cap, cu șpagaturi spectaculoase și cu tot felul de figuri pe care îmi este greu să le descriu; adulții dansează și ei împreună, totul acompaniat de muzica ce erupe din boxe.
Hanoi, Vietnam
Hanoi, Vietnam
În Hanoi mulți arbori sunt îmbrăcați practic în beculețe care sunt aprinse noaptea. Probabil că există posibilitatea ca boxele, stațiile și alte ustensile să se alimenteze într-un fel sau altul din rețeaua electrică a orașului.
Hanoi, Vietnam
În mod clar cei mai mulți vietnamezi își câștigă greu pâinea, iar mulți alții par să frece menta toată ziua și, zău, chiar nu-mi dau seama din ce trăiesc aceștia din urmă. Totuși, ca popor par să fie fericiți, nu par subnutriți și nici triști, le place mâncarea, muzica, băutura și distracția. Sunt, adică, oameni normali cu o viață pe care încearcă să și-o facă, pe cât posibil plăcută și ușoară.

Arta
Poate vi se pare ciudat că aduc în discuție un asemenea, subiect, dar chiar am fost impresionat de numărul magazinelor de artă din Hanoi și de calitatea lucrărilor. Nu sunt neapărat un amator de pictură și nu pot spune că am un ochi format, dar ceea ce am văzut în aceste magazine chiar m-a încântat. Lucrări foarte bune, pline de viață și culoare, vibrante, lucrate în acuarelă, tempera, vopsele acrilice, peniță, creioane colorate, ulei. Temele erau diverse, dar mai ales scene din viața de zi cu zi a vietnamezilor.
Puteai cumpăra lucruri frumoase cu prețuri între câteva zeci și câteva sute de dolari, rareori mai mari pentru lucrările de foarte mari dimensiuni, sau pentru sculpturi complexe executate în marmură sau lemn.
Am cumpărat câteva lucrări, o acuarela, un ulei și două picturi cu vopsele acrilice; astăzi sunt deja înrămate și îmi împodobesc pereții.
Merită să aruncați o privire prin aceste magazine, chiar dacă nu cumpărați nimic. Vă mai spălați privirea și, în plus, vă trageți sufletul câteva minute la aer condiționat.

Clima
Pot să afirm cu toată tăria că nicăieri și niciodată nu am mai trecut prin asemenea discomfort termic. O să vă explic…
Cu o zi înainte de venirea mea, Hanoiul fusese măturat de o puternică furtună. Semnele ei se vedeau bine în ziua sosirii mele: copaci dezrădăcinați, grămezi de crengi și frunze rupte, stâlpi cu cablurile rupte, noroi sau bălți pe alocuri. Mi-am dat seama, privind rădăcinile arborilor smulși din asfalt, cu borduri cu tot, că fusese o furtună serioasă. Chiar m-am bucurat că nu mă prinsese acolo.
Hanoi, Vietnam
Hanoi, Vietnam
De remarcat că cei mai mulți dintre arborii căzuți, remarcați în prima mea zi de ședere, au continuat să zacă tot acolo și după 8-9 zile. Cei mai subțiri fuseseră tăiați bucăți, iar acestea fuseseră stivuite sau îngrămădite în apropiere, fără să fie însă îndepărtate. M-am cam mirat de reacția lentă a primăriei și chiar m-am gândit că, probabil, la București copacii căzuți ar fi fost strânși în câteva zile.
Hanoi, Vietnam
Hanoi, Vietnam
În primele 3 zile nu am văzut soarele. Cerul era înnorat și pâclos, dar vremea era excesiv de călduroasă. Când părăseam hotelul, unde temperatura era de vreo 18 °C, simțeam cum cade peste mine o pătură de aer cald și dens. Nu adia niciun pic de vânt, iar lentilele aparatului foto se abureau instantaneu. În primele 20-30 de minute îmi era foarte cald, dar atât; chestia asta mă făcea să sper că pot scăpa ieftin, doar cu un pic de discomfort.
Din păcate, după aceste prime zeci de minute, începeam să transpir abundent. În alte 20-30 de minute deveneam lipicios, iar hainele se udau. Începeau de la umeri, apoi pe piept, după aceea pantalonii și chiloții.

Programul meu era cam acesta.
După micul dejun, pe la 9:00 ieșeam în oraș. Umblam până pe la ora 13:00-14:00, după care mă reîntorceam la hotel. Eram deja ud și deshidratat. Când intram pe ușa rotativă, cea de acces în holul hotelului, mă izbea in coșul pieptului aerul rece, Eu veneam de la 40 °C, iar înauntru erau doar 18 °C. Diferența de 22 de grade se simțea ca o lovitură în plex. Dar era ceva plăcut, care te ușura și te relaxa; îți ziceai în gând: gata, am scăpat de căldură!
Ajungeam în cameră și beam o cutie de bere, care îmi țâșnea imediat prin toți porii. Veneam ud, dar după rehidratare deveneam și mai ud. Eram silit să schimb hainele și să le las la uscat în cameră, apoi să fac un duș și să îmbrac al doilea rând de haine.

Pela orele 15:00 ieșeam din nou în oraș și mai dădeam o tură până la orele 18:00. Mă reîntorceam la fel de ud și reîncepea ritualul: rehidratare, duș, haine la uscat, îmbrăcarea unui al treilea rând de haine.

La orele 18:00 coboram în Executive Lounge și mâncam ceva, beam 1-2 pahare de vin (totul era gratuit, din partea hotelului). Stăteam frumos, la aer condiționat, sătul și rehidratat complet și simțeam că nu mai am deloc chef să ies în căldura și umezeala de afară. Mă rîzgândeam însă, căci îmi spuneam, în fiecare seară, același lucru: este păcat de timp, bani și osteneala de a ajunge aici dacă nu încerc să profit și să văd cât mai multe lucruri.
După vreo două ore mă adunam și ieșeam din nou. Era seară, bineînțeles, dar era la fel de cald. De menționat că acolo se întunecă extrem de brusc și devreme, pe la orele 19:00. În maxim jumătate de oră se făcea trecerea dela lumină la întuneric; știam că la București, pe la ora 21:00 este încă lumină, în timp ce aici, la ora 19:00 se făcea deja beznă. Hanoi este frumos luminat noaptea, iar beculețele atârnate de arbori dau un efect foarte interesant.
Mă reîntorceam pe la 22:00, la fel de ud și reluam ritualul: rehidratare, duș, haine la uscat.
Primul rând de haine se usca până dimineață, celelalte multe ore mai târziu.

După primele 3 zile, a apărut și soarele și, credeți-mă, dacă până atunci fusese al naibii de cald, după aceea orașul a devenit un iad termic. Dacă ploua – iar ploile au fost nu torențiale, cum mă așteptam, ci picurate, mocănești, ca la noi toamna – se făcea un piculeț mai răcoare, dar diferența nu era atât de mare încât să te împiedice să transpiri.

Dacă ajungeți cumva la Hanoi, este foarte folositor să aveți la voi șervețele umede, un mic prosop pentru transpirație și cât mai multe haine de schimb (șorturi, tricouri, lenjerie), plus o pelerină de ploaie cât mai subțire.
Nu vă încurcați cu pantaloni lungi, pulovere, canadiene, ciorapi și pantofi, decât dacă știți sigur că veți avea ocazia să le folosiți, mă refer la situații când trebuie să vă îmbrăcați mai simandicos. Dacă nu, renunțați la ele, căci nu veți avea ocazia să le purtați.

(va urma)