Gastronomia este, de fapt, nu o pălăvrăgeală despre obişnuita şi banala „găteală”, ci filozofie dusă, dacă mi se permite expresia, în plan organo-leptic.

Dacă voi mai călca uneori aceste „porunci”, refuz să mă panichez şi să mă simt vinovat! Până la urmă, este în firea omului să mai şi greşească şi, oricât de trist ar fi, trebuie să mai şi murim de ceva.

Cred că toţi am mai făcut aşa câteodată, chiar dacă doar în gând, când ne-am trezit în farfurie cu ceva pe care îl socotim neapetisant. Cel mai neplăcut este când ţi se întâmplă asta invitat fiind undeva: ţi-e cam jenă de gazdă, ţi-e milă şi de tine.

Nu vreau să mă uimiţi cu un preparat deosebit de rafinat şi cu denumire alambicată, gen: „fricassée de struţ cu inimi de anghinare şi sos spumă de sparanghel”, vreau adevărul adevărat, adică cel mai cinstit răspuns posibil la întrebarea ce urmează.

Adevărata arta a unui bucătar se vede însă la asezonarea care se face în timpul gătitului. Deşi pare un lucru simplu, cantitatea precisă a fiecărui ingredient, ca şi ordinea şi momentul în care sunt adăugate.