Acest an a fost unul deosebit. Am avut cel mai lung concediu din viata mea. Sa nu va așteptati sa spun ca mi-am luat vreo trei luni concediu, caci veti fi departe de adevar. A fost vorba de doar patru saptamani; probabil ca pentru multi dintre dvs. acesta este un concediu normal, dar eu rareori m-am întins cu vacanta mai mult de doua saptamani, așa ca dublul acestei perioade a fost un pic neobișnuit.
Primele doua saptamani le-am petrecut în Toscana, celelalte doua în Vietnam, în capitala Hanoi și în valea Sa Pa. Despre aceste ultime saptamani vreau sa va povestesc mai întai, caci îmi sunt mai proaspete în minte și pentru ca va pot arata povesti despre un taram diferit, exotic și interesant.
Vietnamul ajunsese pentru mine, dupa vizitele din anii anteriori în Thailanda, Cambodgia, Hong Kong și Macao, o prioritate. Abia așteptam sa am ragazul și banii care sa-mi faciliteze ajungerea acolo, iar ocazia s-a ivit abia la opt ani dupa ultima mea calatorie în Asia. Bine și acum… vorba noastra: mai bine mai tarziu decat niciodata.
Perioada nu era una foarte potrivita, climateric vorbind, caci lunile iulie și august sunt foarte umede și calduroase, dar ocazia este ocazie, nu-mi puteam permite sa o scap. Cine știe daca oportunitatea aceasta s-ar mai fi prezentat vreodata.
Primele noua zile le-am petrecut în Hanoi, urmatoarele într-o mica expeditie în valea Sa Pa, celebra pentru peisajele cu plantatii de orez terasate, pentru satele pitorești apartinand minoritatilor etnice din Vietnam și pentru pietele aglomerate și zgomotoase.
Cum nu sunt catuși de putin vreun artist al cuvintelor, deși mi-ar placea ca aceasta sa fie realitatea, voi încerca sa fiu macar clar și ordonat, așa ca voi începe cu Hanoi și voi atinge toate subiectele care mi s-au parut a fi de interes. Va urma, bineînteles, descrierea zilelor petrecute in zona orașului Sa Pa.
Nu uitati, sunt doar impresiile unei persoane neinitiate în cultura vietnameza și care a avut la dispozitie doar cateva zile; nu pot sa sper decat ca am „zgariat” putin suprafata lucrurilor, nicidecum ca le-am patruns cu adevarat întelesul.
Nici macar nu voi încerca sa fiu obiectiv, ma voi lasa purtat doar de senzatiile și perceptiile foarte personale. Daca ati fi fost dvs. în locul meu, sunt foarte sigur ca ati fi vazut totul cu alti ochi, prin prisma unei alte educatii și experiente și ca ati fi scris un cu totul alt articol.
Trebuie însa sa va multumiti, cel putin deocamdata, cu al meu. Deci, despre Hanoi….
Orașul
Hanoi, sau Hà Nội, cum îl scriu vietnamezii, este un oraș mare, cu o populatie de aproape opt milioane de locuitori, adica circa 8% din actuala populatie a tarii.
Hanoi are peste o mie de ani vechime. Ma refer la orașul în sine, caci se pare ca zona era locuita înca de acum vreo cinci mii de ani. Conform istoriei oficiale, orasul a fost infiintat in anul 1010 de împaratul Lý Thái Tổ iar primul nume pe care l-a purtat a fost Thang Long.
Legenda spune ca locul i-ar fi fost indicat împaratului de catre un dragon care s-a înaltat spre cer. De fapt, Thang Long se traduce prin „dragonul care se ridica”, iar acest nume stravechi se regasește în mii de denumiri de magazine, companii, restaurante etc. Nu vreau sa va plictisesc mai mult cu istoria orașului, caci gasiti totul, frumușel, pe internet.
Opinia mea este ca pentru o astfel de vechime, impresionanta de altfel, Hanoi are extrem de putine de oferit în materie de “locuri vizitabile”. Ma refer doar la așa-numitul oraș vechi, adunat în jurul catorva zeci de strazi, caci extremitatile orașului, cartierele noi, mai cuprind o alta serie de temple, mai greu accesibile atunci cand calatorești singur și nu cunoști limba… în plus, a fost atat de cald și de umed încat ti se cam taie cheful de orice calatorie.
În partea de centru-est a orașului se afla Hoàn Kiếm, lacul “sabiei returnate”. O veche legenda pomenește de o un zeu dragon care i-ar fi împrumutat împaratului Lê Lợi o sabie fermecata cu care sa alunge invadatorii chinezi. Mai tarziu, plimbandu-se pe lac, împaratul a fost abordat de un zeu sub înfatișarea unei broaște testoase care i-a cerut înapoi sabia magica. Pe lac chiar exista o mica insula izolata, pe care este constuit un turn dedicat testoasei cu pricina.
Tot pe o insula, accesabila cu ajutorul unui pod de lemn roșu se afla templul Ngoc Son, adica “Templul muntelui de jad”, care contine o testoasa uriașa, decedata în 1968, socotita un fel de întrupare a testoasei care a cerut returnarea sabiei.
Deși lacul este placut, iar plimbarea în jurul sau îti poate oferi o ora agreabila, dupa mine este mult sub lacul Cișmigiu din centrul Bucureștiului. Caștiga însa imens datorita celor doua constructii religioase.
Interesant este faptul ca acest lac este “bifat” de toti turiștii, poate și din cauza legendei legate de sabia fermecata. În orice caz, ca și grecii, vietnamezii au aflat puterea unei povești care poate “vinde” foarte bine orice prezumtiva atractie. Povestea în cazul de fata este întarita de constructiile de pe cele doua insule.
Daca turnul testoasei nu este accesibil, ci este doar un fel de decor inert, frumos luminat pe timp de noapte, “Templul muntelui de jad” este vizitat zilnic de mii de persoane. Intrarea este doar 30.000 de dongi vietnamezi, ceva între 5 și 6 lei, dar vorba aceea, sunt bani care vin, nu care pleaca.
Cred ca am putea urma acest exemplu. Cati bucureșteni știu oare povestea din spatele lacului Cișmigiu? Extrem de putini. Iar povestea, care nu este cu nimic mai prejos de cea a sabiei returnate, nu este spusa sau evidentiata prin nimic. Nu știm sa facem turism, din pacate.
Nici vietnamezii nu știu prea bine, dar sunt oricum peste noi.
Strazile
În jurul lacului se întinde orașul vechi: nenumarate stradute mici, aglomerate, zgomotoase, murdare, pline de motorete care claxoneaza non-stop, cu cladiri înguste, de doua-trei etaje înaltime, înghesuite unele într-altele.
Stalpii sunt gheboșati sub greutatea cablurilor electrice, de orice categorie ar fi ele. Și la București am avut, și înca mai avem, cam aceeași problema, dar ce am vazut în Hanoi depașește orice imaginatie. Uneori sunt lasate la vedere, în praf și ploaie, conectori, sigurante și alte alea (regret, îmi lipsește jargonul de electrician, dar cei care se pricep se vor putea lamuri mai bine privind fotografiile). Multi dintre stalpi arata ca și cum s-ar putea prabuși în orice moment, iar în primele zile i-am ocolit grijului; apoi nu le-am mai dat importanta.
Multe dintre strazile vechi au diverse denumiri din care nu lipsește cuvantul “Hàng”, care înseamna “marfa”. Pe vremuri, fiecare ghilda de meșteșugari își expunea produsele pe o strada anumita. Exista astfel “Hàng Mã”, unde se vand produse votive din hartie, “Hàng Gai” este strada matasurilor, “Hàng Tre” ofera produse din bambus și așa mai departe. Astazi strazile acestea nu mai vand fiecare un singur tip de marfa, dar denumirile înca mai sunt cat de cat în concordanta cu ceea ce se ofera.
Spre deosebire de centrele vechi ale orașelor europene, lipsite aproape cu desavarșire de orice vegetatie, strazile vechi din Hanoi abunda în arbori, unii dintre ei foarte vechi.
În unii arbori, aflati langa intrarea vreunei case, sunt agatate colivii cu pasari cantatoare. Este un obicei al vietnamezilor din nord și, zau, este placut sa asculti acest ciripit și sa privești micile zburatoare.
Deplasarea pe aceste stradute este dificila. Sunt foarte aglomerate și înghesuite, pe trotuare sunt parcate milioane (zau ca nu exagerez) de motorete iar putinul loc liber ramas este și el ocupat de scaunele și masute de plastic, pasari legate de cate un arbore sau chiar lasate sa circule în voia lor, oameni care, pur și simplu stau, pe jos, pe motorete, tolaniti pe ele ca pe canapea, într-o pozitie care mi s-a parut extrem de incomoda, dar care pe ei parea sa-i aranjeze foarte bine, și nu fac nimic altceva decat sa butoneze telefoanele mobile.
Alaturi de acești inactivi, strada este plina de… activi care trag de tine încercand sa-ti vanda diverse nimicuri: papuci de plastic, fructe nespalate și necuratate, șepci, tricouri, piepteni, tablouri etc. Multi, chiar și dintre cei care par absorbiti de telefoanele mobile, încearca sa te convinga sa te transporte pe motorete sau pe cate un cyclo. Conducatorii acestora sunt deosebit de insistenti, încercand sa-ti atraga atentia zdranganind din talangi sau strigand dupa tine.
Am vazut mii de cladiri, unele dintre ele niște darapanaturi care stateau sa cada (de altfel, cat am stat eu acolo ziarele au scris despre prabușirea unei case din centrul vechi, accident în care au murit doua persoane), altele cu o arhitectura interesanta.
Foarte des am vazut case care aveau la parter cate un magazin, depozit sau un așa-zis “restaurant”, totul foarte auster, ca la etaj sa aiba balcoane cu coloane, cu grilaje metalice frumos lucrate, cu multe flori, cu decoratiuni diverse din hartie.
Etajele erau, parca, din alt film, nu neaparat frumoase, caci multe erau murdare și neîmngrijite, dar macar surprinzatoare. Toate cladirile sunt înguste, amintindu-mi vag de cladirile vechi din Amsterdam, nu ca arhitectura, ci ca intentie de a economisi spatiu, cu 2-3 etaje și, zau, sunt foarte pitorești.
Strada este agresiva vizual și sonor, din fericire nu și fizic, deși vietnamezii nu par sa aiba notiunea de spatiu personal. Nu rareori m-au tras de mana, mi-au pus mana pe umar sau mi-au pipait camera foto ori geanta. Fara vreo intentie rea, sunt convins, dar a fost oarecum neplacut.
O plimbare pe aceste stradute este interesanta, pe alocuri placuta, dar extrem de obositoare. Faptul ca trebuie sa ocolești mii de obstacole, ca cobori de pe trotuar pe carosabil și sa te urci la loc din doi în doi metri, sa te ferești de motorete și mașini, sa te lupti cu toti cei care încearca sa te opreasca pentru a-ti vinde cate ceva, și toate acestea încercand sa ramai calm și suportand o caldura și o umezeala nemiloasa, te macina încet-încet.
Dupa cateva ore tot ce îti dorești este sa gasești un loc cu aer conditionat, unde sa te speli pe fata și pe maini și sa bei ceva rece.
Exista, însa în Hanoi și cateva sute de cladiri art-deco lasate de francezi. Toate arata superb și, spre lauda lui, guvernul nu le-a lasat sa cada în paragina, așa cum s-a întamplat cu un mare numar dintre cladirile similare din București.
În Hanoi toate arata impecabil. Unele dintre ele sunt cladiri guvernamentale și sunt, fara exceptie, de culoare galbena, sau zugravite în galben și alb. Mai toate au curti mari, pline de verdeata, cu arbori frumoși.
În unele dintre ele se afla acum hoteluri sau restaurante istorice, așa cum este celebrul Sofitel. Privindu-le veti avea impresia ca ca aflati în orice mare capitala europeana și sunt excelente repere pentru imaginea Hanoiului.
Exista și cladiri noi, moderne, cu mai multe etaje, cu multa sticla, frumoase și curate. Unele bulevarde arata impecabil, curate și marginite de cladiri frumoase.
Langa lac exista cele mai reprezentative cladiri dintr-o alta categorie, cele în care sunt situate companiile internationale. Interesant este faptul ca vietnamezii traduc în general denumirile, nu le preiau ca noi, direct din engleza. De exemplu, „Kentucky Fried Chicken”, pe care noi nu l-am tradus ca „Pui prajit de Kentucky”, ci l-am luat ca atare, la vietnamezi a devenit „Ga Ra Kentucky”, unde „ga” înseamna „pui” și „ra” înseamna „prajit”.
Exista însa restaurante numite „Legend Beer” „Moose & Roo” sau „Highlander”, așa ca, se pare, aceasta traducere nu este obligatorie, ci doar asumata în unele ocazii.
Traficul
Vietnamezii par sa se afle într-o perpetua goana dupa ceva misterios, dar care îi atrage ca un magnet. Nu am vazut în viata mea atat de multe motorete. Am citit apoi ca în Vietnam sunt circa 40 de milioane de motorete, adica 40% din populatie detine un astfel de vehicul.
Nu exagerez cu nimic daca afirm ca în Hanoi motoretele circula în haite zgomotoase și agresive, și, pe cuvant de onoare, cred ca pot mirosi frica pietonilor. Daca eziti macar o secunda, nu apuci sa treci strada decat dupa minute bune de așteptare.
Zebrele pentru pietoni sunt în Hanoi doar de decor; niciun motociclist sau șofer care se respecta nu le vede… sunt practic invizibile. Pietonii nu sunt deloc protejati de ele și daca nu o iau înainte, spre trotuarul de vizavi, cu maxima hotarare, nimeni nu-i lasa sa treaca. Chiar și așa, trebuie sa fii foarte atent ca sa nu fii lovit, sau macar atins în trecere, de vreun motociclist.
La randul lor stopurile par a fi oarecum facultative: nimeni nu le ia în seama prea serios, dar ofera un fel de protectie, cat de cat. Nimeni în Hanoi nu știe ce este acela un sens giratoriu și cum se folosește. Ma uitam cu mila la bietii turiști occidentali, învavati cu circulatia de acasa atat de reglementata și de previzibila; nu aveau nicio șansa în traficul din Hanoi și aș putea paria ca pot ajung în orice loc, pe jos, în jumatate din timpul de care aveau ei nevoie. Antrenamentul pe care, de mic copil, mi l-a prilejuit traficul din București, m-a transformat într-un pieton versatil și oportunist, dar acest lucru era exact ceea ce aveam nevoie pe carosabilul din Hanoi.
Vietnamezii nu se sfiesc sa suie pe o singura motoreta întreaga familie. Nu rareori vezi parintii și doi copii pe un singur astfel de vehicul. Am vazut de cateva ori și caini tinuti de stapani în brate, calatorind alaturi de întreaga familie, dar niciodata nu am fost îndeajuns de pe faza ca sa surprind momentul pe camera foto.
Exista în centru cateva stopuri care se respecta riguros. De obicei sunt prezenti acolo și agenti de circulatie, așa ca prezenta lor ar putea explica acest fapt. Modul în care stau oprite mii de motorete așteptand sa se napusteasca în goana este interesant și, un pic, datator de fiori. Toate aceste “fiare”, oprite dar trepidand, îti transmit în muget de motoare: “Noi suntem stapanii strazii și nu cumva sa îndraznești sa ne tai calea!”
(va urma)