10 chestii care ma calca pe nervi în restaurante

Cu totii am calcat prin destule restaurante. Bune, rele, pasabile, execrabile, excelente… am avut cu totii portia noastra de dezamagiri si de revelatii, de confirmari si surprize. Cred ca am pus piciorul în vreo 4-500 de restaurante (folosesc aici termenul “restaurant” cu sens generic), risipite prin vreo 20 de tari, de la mici crasme, taverne si trattorii la restaurante cu pretentii.


Nu as zice ca am vreo experienta deosebita în recenzarea restaurantelor, dar cred ca ochiul meu critic este mai obiectiv si mai corect format decat al unui simplu „civil”. Am adunat în ultimii ani un pic de experienta despre cum ar trebui sa fie un restaurant, ce ar putea oferi si cum s-ar putea conduce, iar aceasta mi-a permis sa descopar treptat cateva lucruri, pe care am evitat cu tot dinadinsul sa le fac în restaurantul meu.

1.
Cel mai mult ma deranjeaza sa mi se spuna ca preparatul sau bautura aleasa de mine, desi figureaza în meniu, nu sunt disponibile. Urasc sa mi se spuna, în orice limba de pe pamantul asta, „Nu avem!”.
Nu sunt pofticios si nici macar mancacios, asa ca psihicul meu nu sufera vreun prejudiciu atunci cand, dupa ce s-a setat pe o mancarica sau pe vreo bauturica, vine un ospatar si îi spulbera visul. Pur si simplu consider ca lipsa din meniu este si o lipsa de respect fata de client.

Una este sa vii la sfarsitul zilei si sa lipseasca din meniu 1-2 preparate, alta este ca 30% din meniu sa lipseasca permanent. Ştiu ca ospatarii, bucatarii sau managerii pot aduce zeci de scuze si pot prezenta zeci de motive întemeiate pentru care nu te pot servi cu ceea ce ei însisi promoveaza în meniu, dar niciuna si niciunul nu sunt valabile în acest din urma caz. Singurele motive reale sunt dezorganizarea, zgarcenia si nepasarea. Punct.
Acest lucru se întampla cu atat mai des cu cat meniul restaurantului cu pricina este mai stufos.

2.
Şi ajung astfel la al doilea lucru pe care îl urasc.
Ţineti cont, va rog, de un sfat oferit din toata inima: daca ospatarul va pune pe masa un meniu gros cat o enciclopedie, oferind zeci sau chiar sute de preparate culinare (nu va mirati de acest numar, am fost de curand la un restaurant de la noi si am numarat în meniu 142 de preparate – presupun ca este posibil ca în unele locuri, pe toata planeta asta, sa se ofere si mai multe), ridicati-va imediat si parasiti locul. Va faceti cel mai mare serviciu posibil.

O sumedenie de preparate implica o sumedenie de materii prime; unele dintre ele îsi pot astepta randul cateva luni prin congelatoare.

O multime de preparate înseamna o organizare greoaie si ineficienta: asteptati-va ca bucatarii sa „expedieze” mancarea cat mai rapid, gatind-o cum o da Dumnezeu. Sau fiti pregatiti sa asteptati farfuriile macar vreo 45 de minute.

Este greu pentru oricine, indiferent cat este de meserias, sa asimileze corect sute de preparate. Ganditi-va ca în cele mai multe restaurante sunt doua ture adica doua echipe de bucatari, si ca este aproape imposibil sa obtii constanta, de la o tura la alta, în ce priveste gustul si prezentarea catorva sute de preparate.

Cu cat sunt mai multe preparate, cu atat clientul este mai confuz. Poate dura si o jumatate de ora pana parcurge meniul si pana se hotaraste sa comande ceva. Este totalmente neeficient din punct de vedere managerial sa tii ocupata fiecare masa 30 de minute în plus, doar fiindca meniul este prea complicat.

Cu cat în meniu sunt mai multe preparate, cu atat ele vor fi mai banale, adica din acelea pe care le gasiti mai peste tot. De asemenea, cu atat scade sansa ca niste paste cu pesto, de exemplu, sa fie gatite cu pesto facut în bucataria proprie, si nu cu cel cumparat, care contine 50% cartofi fierti.
La fel scade si sansa ca bucatarul, daca este talentat, sa aiba ocazia sa-si puna amprenta personala peste preparate care, altfel, raman banale. Şi un snitel obisnuit poate fi gatit astfel ca sa fie deosebit, prin asezonare de exemplu, sau prin prezentare.

As putea sa aprofundez lucrurile legate de stufosenia meniurilor, mai sunt destule de spus, dar cred ca acum nu este chiar cel mai bun moment. Notati doar atat: cu cat meniul cuprinde mai multe preparate, cu atat sunt mai multe sanse sa plecati dezamagiti.

3.
La fel de mult urasc sa fiu la masa cu cineva si sa ni se aduca mancarea separat, totalmente la întamplare, astfel ca fie sa ne asteptam unul pe celalalt, lucru care fie face inevitabil ca unul dintre noi sa manance mancarea rece, asteptand sa fie servit si comeseanul, fie ca unul sa priveasca la celalalt cum mananca, si sa încerce sa injghebe un surogat de conversatie, mai degraba un monolog întrerupt de cate un „Îhî!” al interlocutorului.
Mi s-a întamplat, si nu exagerez, ca intervalul dintre preparate sa depaseasca 40 de minute. Foarte des mi s-au adus la masa, mai întai, felul principal, dupa 10 minute salata de însotire si garnitura, iar la urma, dupa alte vreo 30 de minute, supa, totul la un „futu-i ma-sa” care denota o mare durere în cot fata de clienti.

4.
Ma irita faptul ca ospatarul, odata ce am comandat, îmi ia meniul de pe masa. Am remarcat ca dintr-un spirit de economie idiot unii manageri au doar 4-5 meniuri la 15-20 de mese. Unii se scuza spunand ca iau meniul ca sa avem loc pe masa pentru farfurii, pahare si tacamuri, dar mie mi se pare mai de bun simt sa fiu întrebat daca mai am nevoie de el, sau nu.
Îmi place sa pot sa mai arunc o privire prin meniu, chiar si dupa ce am facut comanda: poate mai comand ceva un pic mai tarziu, sau poate îmi fac o nota mentala, referitoare la vreun preparat care mi se pare interesant si pe care îmi promit sa-l încerc cu o alta ocazie. Sau poate nu aveam intentia sa iau desert, dar o studiere mai atenta a meniului m-ar putea face sa ma razgandesc.

Pe scurt, lasarea meniului pe masa poate aduce beneficii restaurantului. În orice caz nu strica, iar daca deranjeaza pe vreun client, acesta îl poate ruga pe ospatar sa-l ia de acolo.
Îmi spuneti ca la fel de bine pot cere si eu sa mai mi se aduca înca o data meniul. Corect, as putea face si asta, dar nu vad de ce sa fiu nevoit s-o fac. Mai comod si mai „customer oriented” este ca ospatarul sa lase dracului meniul pe masa, la discretia mea.

5.
Am atins subiectul meniurilor groase cat DEX-ul. Nu pot sa le sufar. La fel de antipatice îmi sunt meniurile împopotonate si greu de citit. Multi se simt datori sa tipareasca informatiile peste cate o fotografie de fundal care imita pielea, lemnul, fierul, pergamentul sau mai stiu eu ce material. Mai mult, unii se simt mai bine atunci cand folosesc o litera greu de citit si numeroase vignete sau ilustratii, care mai de care mai stupide, cu siluete de bucatari, furculite si farfurii, cratite aburinde, sticle, dopuri, bumbi, panglici, baniere sau naiba mai stie ce.
Acest tip de meniuri sunt urate si greu de citit. Pana la urma, restaurantele ar trebui sa ofere în meniuri un minim de informatii legate de ceea ce ofera bucataria si barul. Mesajul trebuie sa fie clar, usor de receptionat si de înteles.
Mi se pare aiurea sa pui o pozuca inutila, care sa acopere un sfert din pagina, atunci cand pe acelasi spatiu ai putea, de exemplu, sugera asocieri între preparatele culinare si vinurile din dotare.

6.
Ma scoate din minti fondul muzical puternic. Am preferinte muzicale specifice, ca oricare dintre noi, si unele genuri muzicale nu sunt pe gustul meu. În plus, în 99% dintre cazuri nu vin sa mananc singur. Vin cu cineva langa care vreau sa ma simt bine si cu care vreau sa comunic: nu prin semne, ci prin limbaj.

Nivelul sonor ambiental trebuie sa-mi permita folosirea unui ton normal; nu stiu cine naiba ar vrea sa fie nevoit sa tipe la interlocutor si sa-si forteze timpanele ca sa înteleaga ce i se raspunde, doar fiindca ospatarul se simte nostalgic si vrea sa asculte manele date la maxim. Sau este microbist împatimit si urmareste cu sufletul la gura si sonorul la maxim, ca se auda si în bucatarie, înfruntarea epica dintre doua echipe de fotbal.

7.
Nu-mi place deloc atunci cand nu am cu cine discuta; ma refer, bineînteles, la personalul unitatii de alimentatie publica. Am pretentia ca ospatarul sa cunoasca meniul, cat de cat, si sa nu fie nevoie ca la orice întrebare legata de vreun sos sau despre ingredientele din vreun preparat culinar sa-mi raspunda: „Ma duc sa întreb la bucatarie”. De ce sa faci asta? Tu, ospatarule, unde pascalionul ma-tii ai stat în ultimele saptamani? Nu ai reusit sa înveti nimic despre meniu? Chiar te-a durut în cot?

În 0,1% din cazuri este posibil ca ospatarul tocmai sa se fi angajat ieri, asa ca îmi retrag jumatate din apostrofari. Doar jumatate, fiindca nu este normal sa fie trimis sa serveasca la masa fara o minima instruire si cunoastere a meniului.
Exista, normal, si cazuri în care ospatarilor li se pun întrebari mai încuietoare, de pilda: “As putea primi tagliatelle în loc de orecchiette? Sau somon în loc de pastrav?“. În acest caz mi se pare normal ca ospatarul sa se consulte cu bucatarul, dar nu si în cazul întrebarilor curente, care doar cer informatii simple despre meniu.

8.
Aici, recunosc, începem sa cam intram la fineturi. Mai toate bauturile au o temperatura corecta la care trebuie servite. Vinurile albe, rosé si rosii, cele de desert si cele spumante, berile din cele vreo 60 de stiluri traditionale, romurile, whisky-urile, brandy-urile si coniacurile, cafelele, ceaiurile etc. Atunci cand unele dintre ele îti sunt servite la temperatura incorecta, prea reci sau prea calde, este ca si cum te-ai duce la un concert cu urechile astupate; gusturile si aromele sunt estompate sau distorsionate.
Hazliu este ca, uneori, mi se propune sa beau vinul alb si prea cald dres cu niste cuburi de gheata, sau sa mi se încalzeasca un pic la microunde vinul rosu. Ori sa fiu întrebat daca doresc gheata la coniac. Rareori am vazut sa si se aduca la masa paharele cu bautura straight, si alaturi un recipient cu cuburi de gheata, pentru cei care vor sa-si racoreasca whisky-ul, cocteilul, vodca sau romul.

La fel de enervant pentru mine este sa mi se aduca vinul rosu în pahare de suc, iar limonada în halbe de bere. Probabil ca în multe restaurante nu se cunoaste faptul ca unele tipuri de bauturi sunt mai parfumate si chiar mai gustoase atunci cand sunt servite într-un anumit tip de pahar.
Macar vinurile albe, rosii si spumante sa fie servite ca lumea, ca la bere, rom, coniac si whisky deja ar fi absurd sa am pretentii.

9.
O alta sursa de disconfort sunt, pentru mine, afisele inscriptionate astfel: „În acest local nu se poate plati cu cardul.” Dai de ele fix la intrarea în restaurant si, zau, uneori reusesc sa-mi taie cheful din start.
Unele dintre acestea arata chiar „pompos”: sunt afise de dimensiuni maricele, scrise „artistic” cu markerul. Se vede ca „artistului” chiar i-a facut placere sa-si conceapa capodopera. Mi-l si închipui concentrat, cu varful limbii scoase printre dinti, gafaind de placere în timp ce markerul scrasneste voluptuos pe bucata de hartie.
Deja atunci cand cuvantul „plati” nu este scris „platii”, artistul este unul de exceptie.

Sa nu credeti ca astfel de afise sunt de domeniul trecutului. Ştiu cateva restaurante si multe terase, în functiune îna anul de gratie 2015, unde esti avertizat, înca de la intrare, ca micul card de plastic din portofel este inutil.

10.
Am început sa fiu atent la farfurii si tacamuri. Şi la mobilier… si la lumini.
Ma enervez atunci cand farfuriile sunt prea mari, atat de mari încat doua dintre ele, asezate una langa alta, nu încap pe latimea mesei. Ma deranjeaza si cand sunt prea mici, desi dimensiunile mesei ar permite unele ceva mai mari, iar mancarea este înghesuita ca parlamentarii la pensiile speciale.

Ma scot din fire tacamurile urate, zgariate, cojite, strambe si desperecheate. Paharele desperecheate nu sunt nici ele vreun motiv de juisare. Mi se pare penibil, atunci cand ciocnim patru persoane cate un pahar de vin alb, sa vad pahare de trei feluri.

Sau, la localuri cu pretentii afisate semet în pretul mancarii si bauturii, sa observi ca furculitele de gustare sunt identice cu cele pentru felul pricipal si desert. Ce sa mai zic despre tacamurile pentru peste? Da, stiu, deja sunt absurd…
Desi, daca tot ceri preturi nesimtite, bunul simt ar trebui sa te îndemne sa investesti un piculet ca sa tii localul utilat la acelasi nivel cu propriile tale preturi.

Mi se pare o lipsa de respect ca scaunele sa aibe pernele rupte, cu „matele” iesite în afara, picioarele zgariate, tabliile crapate. Este neplacut sa simti slin lipicios pe mese, sa îsi intre aschii de lemn în palme, sa dai de guma de mestecat lipita pe sub tablia mesei si sa te straduiesti sa pui servetele sub cate un picior al ei fiindca podeaua este stramba; de ce trebuie sa fac eu asta si nu personalul din restaurant? Nu cumva trebuie sa-mi si spal singur farfuria si sa matur podeaua?

Urasc lampile cu becuri lipsa si lumina atat de chioara încat nici macar nu vezi ce ai în farfurie. Nu este imposibil ca sub pretextul acestei presupuse intimitati oferite de semi-întuneric, sa ti se strecoare sub nas farfurii crapate, mancare montata neglijent, cu aspect neapetisant… sau chiar alte chestii si mai rele.

Încheiere
Am citit nu de mult un articol, pe un site respectabil si în scriitura unui blogger altminteri simpatic si binevoitor, care reproducea cateva zeci de „perle” scoase de clienti prin restaurante. Remarci si întrebari care denotau nesimtire, habarnism culinar, lipsa de educatie de orice fel.
Citatele cu pricina fusesera culese de ospatari, bucatari si manageri si oferite site-ului respectiv, probabil ca toata suflarea sa-si dea seama ce needucat este publicul de restaurant din Romania si cat de mult sufera personalul din restaurante, expus fiind acestei lipse crase de educatie.

Nu voi sustine ca acele situatii nu exista sau ca au fost exagerate, ci doar voi preciza ca acea parte a publicului, cea responsabila pentru „perle”, se potriveste perfect cu nivelul unei mari parti a restaurantelor (de oriunde, nu doar de la noi).
Ar fi fost la fel de interesant un articol care sa adune perlele ospatarilor si managerilor (bucatarii sunt mai feriti de ocazia de a-si da în petec în fata clientilor; ei o fac cu mult aplomb pe retelele de socializare), ca sa vedeti si de cealalta parte a farfuriei cata prostie, rautate gratuita, îngamfare, nesimtire si incompetenta puteti gasi.