Ieri, 20 octombrie 2009, a avut loc la restaurantul “Ginger” un eveniment deosebit, aşa cum nu ştiu să existe prea multe în România. Iniţiativa aparţine celor doi pasionaţi manageri ai restaurantului, Cezar Filip şi Doru Pencea, şi subsemnatului. Motivaţi de pasiunea comună pentru gastronomie, am simţit la un moment dat că trebuie să împărtăţim şi altora ceea ce ştim noi, dar, mai ales, că trebuie să învăţăm noi de la ceilalţi pasionaţi ai domeniului.
Eveniment la restaurantul "Ginger"

Astfel am ajuns să colaborăm la organizarea acestui prim eveniment care se doreste a fi primul dintr-o serie lungă, menită a deschide un dialog pe teme gastronomice.
Momentul este cum nu se poate mai potrivit, România aflându-ce acum, în opinia mea, cam în situaţia Europei din sec. XVI, imediat după descoperirea Lumii Noi. Atunci au fost aduse, şi parţial aclimatizate, o serie de ingrediente fără de care astăzi bucătăria europeană ar fi greu de conceput: roşii, ardei, cartofi, porumb, fasole etc. Am avut nevoie de sute de ani pentru a le adopta şi a le aclimatiza, dar astăzi sunt toate alimente de bază. Nu mai vorbesc despre alte ingrediente de care, în nici un caz, nu ne putem lipsi (piper, ceai, cafea, cacao, scorţişoară şi lista ar putea continua) şi care au fost şi ele asimilate în decursul secolelor.
Globalizarea şi uşutârinţa cu care circulă informaţia şi bunurile materiale ne deschide astăzi căi lesnicioase de a cunoaşte noi ingrediente, dar ne şi pune în încurcătură. Cum procedăm cu nenumăratele ingrediente apărute pe piaţă în ultimii ani? Merită să adoptăm în acelaşi fel, până la integrarea deplină, unele dintre ele? Ne place sosul de soia? Este curry-ul prea picant şi aromat pentru unii dintre noi? Ce ziceţi de mugurii de fasole mung? Nu-i aşa că tăiţeii de celofan sunt nostimi? Dar pe cei din orez i-aţi încercat?
Sute de astfel se întrebări s-ar putea succeda, iar răspunsul nu poate fi dat decât de noi, cei care le gătim şi cei care le mâncăm. Bucătăria românească are nevoie de ceva timp ca să se redefinească pe coordonate noi, dar mai are nevoie, în primul rând, de oameni care s-o iubească.

Am propus invitaţilor (bloggeri din domeniul culinar, bloggeri pasionaţi de gastronomie, oameni din presă şi TV) câteva arome noi (amestecuri de condimente) şi nu prea. “Noi” fiindcă nu au intrat încă în dieta românilor, şi “nu prea” pentru că sunt pe piaţă de ani buni de zile, semn că, totuşi, unii români le cumpără: amestec chinezesc “5 arome”, amestec de condimente curry şi amestec “Herbes de Provence”. Aşa se face că oaspeţii au putut gusta peşte tilapia cu curry, pui cu “5 arome” şi berbecuţ cu ierburi provensale. Toate bucatele au fost însoţite de vinurile prezentate de unul dintre somelierii importanţi ai României, Marian Timofti, care, ca de fiecare dată când l-am întâlnit, ne-a încântat cu pasiunea şi erudiţia sa.

Am mâncat, am discutat, am băut, am discutat din nou şi ne-am simţit bine pentru că am fost cu toţii pe aceeaşi lungime de undă: curioşi şi dornici de a cunoaşte lucruri noi.
Cum aş putea încheia această mică prezentare? Mai întâi voi mulţumi gazdelor pentru că mi-au dat ocazia să vorbesc unor invitaţi deosebiţi despre ceea ce mă pasionează. Mai apoi, reamintind ceea ce înseamnă, pentru fiecare dintre noi, mâncarea aceea cu gust minunat, cea “de la mama de acasă”. Ştiţi cu toţii despre ce vorbesc. Oriunde ai mânca, orice ai mânca, undeva, într-un colţişor al sufletului, această amintire rămâne permanentă, dulce şi blândă, încărcată de aromele copilăriei.
Avem aceeaşi sarcină pe care au dus-o la capăt părinţii nostri, bunicii noştri şi părinţii bunicilor noştri. Ca să dăruim copiilor noştri această amintire nepreţuită, această minunată moştenire a mâncării “de la mama de acasă”, trebuie ca mai întâi s-o creem. Cum putem face asta? Din ce ştim de la părinţi, dar şi din ceea ce descoperim noi singuri.

Mă voi opri aici, deocamdată, dar voi reveni în zilele următoare cu reţetele care s-au gătit şi mâncat la “Ginger”, ca şi cu amănunte despre vinurile care le-au însoţit. Din păcate, trebuind să gătesc, să vorbesc şi să discut cu oaspeţii, nu prea am avut timp să fac şi poze. Preparatele însă nu mi-au scăpat, am fotografii cu ele şi sper din tot sufletul să vă fac poftă şi să vă doriţi să le încercaţi acasă.