Antichitatea
Exista multe documente si insemnari diferite care arata ca pe la 2600 i.CH., egiptenii hraneau cu condimentele obtinute din Asia sclavii ce trudeau la marea piramida a lui Keops, pentru a le da tarie si rezistenta. Faraonul nu-si permitea sa hraneasca sclavii cu condimente scumpe; acestea erau rezervate ritualurilor religioase si banchetelor celor bogati. Sclavii erau hraniti cu praz, ceapa si usturoi, ingrediente care fortifica organismul si inlesnesc circulatia sangvina. Este posibil ca, dupa asemenea tratatii, munca sa se fi desfasurat mai rapid, dar in mod cert marile piramide erau invaluite de o aroma puternica! Curios este ca egiptenii considerau usturoiul ca fiind afrodisiac; pesemne, oamenii acelor timpuri aveau alta perceptie a mirosurilor.
In vechiul Egipt, scortisorul (cassia) si scortisoara erau la mare pret, fiind indispensabile procesului de imbalsamare; tot asa anasonul, maghiranul si chimionul, erau folosite la spalarea maruntaielor celor care urmau sa fie inmormantati. Dovezile arheologice arata cat de populare erau cuisoarele in acele timpuri, in ciuda faptului ca, la fel ca nucsoara (din insula Banda), se gaseau doar in insulele (Ternate, Bacan, Tidore, Halmahera) ce formeaza acum arhipeleagul Moluccelor, din Indonezia. In Evul Mediu, aceste insule urmau sa fie cunoscute sub denumirea de Insulele Mirodeniilor. Inca de acum peste 4000 de ani exista deja un comert insemnat intre actuala Indonezie si Egipt. Exista data ce confirma existenta unui comert similar si cu China si India. Cronicile chinezesti ne povestesc despre cuisoare ca erau folosite la improspatarea respiratiei. Cei indeajuns de norocosi sa obtina o audienta la imparat, mestecau obligatoriu cateva cuisoare, pentru a nu ofensa sensibilele nari imperiale.
Legendele asiriene povesteau cum zeii lor, inca dinainte de a crea pamantul, aveau obiceiul sa bea vin, aromat cu seminte de susan.Totusi, personal nu cred ca susanul are o origine extraterestra (caci de unde altundeva ar fi putut proveni, folosit fiind inainte de crearea Pamantului?), mai degraba cred ca aceste minunate ingrediente erau atat de apreciate si de importante, incat oamenii le-au venerat socotindu-le demne de zei si ridicandu-le astfel deasupra umanitatii si a pamantului.
Nici Biblia nu face exceptie. Celebra este istoria lui Iosif, cel care a fost vandut ca sclav de proprii sai frati, invidiosi pe faptul ca acesta era, evident, preferatul tatalui lor, Israel. Iosif a fost, asadar, jefuit de hainele sale bogate si vandut unor negustori de condimente, pentru suma de 20 de arginti. Altminteri, Iosif nu a nimerit atat de rau, caci negustorii l-au vandut in Egipt, lui Putifar, un inalt dregator de la curtea faraonului, unde si-a urmat destinul cu totul exceptional.
Centrul comertului cu condimente era zona Mediteranei. Cei care au avut cel mai mult de profitat au fost fenicienii, marinari, exploratori si negustori vestiti. Au profitat atat de mult si de bine, incat au detinut monopolul desfacerii condimentelor in intreaga Mediterana. Pa la 1400 i.Ch. condimentele erau deja denumite “marfa feniciana”.
In jurul anului 1000 i.Ch., regina din Saba l-a vizitat la Ierusalim pe regele Solomon pentru a-i oferi “120 de masuri de aur, multe mirodenii si pietre pretioase”. O mana de cardamom valora pe atunci cat munca unui lucrator pe un an de zile, si puteai cumpara multi sclavi cu cativa pumni de piper.
Cu mult inainte de secolul al VI-lea i.Ch., cand Confucius sustinea utilizarea ghimbirului, chinezii obtineau condimentele, dupa cum am vazut mai sus, din Indonezia. Europa le importa si ea inca dinaintea fondarii Romei, prin intermediul grecilor. Cererea de condimente, in special de piper, urma, de altfel, sa creasca necontenit in Europa, iar marii beneficiari au fost arabii.
Condimentele treceau prin mai multe zeci de maini pana sa ajunga in Europa, pretul lor crescand de fiecare data, iar arabii erau cei ce detineau cateva din aceste verigi intermediare. Dornici sa pastreze starea de fapt, faceau tot posibilul pentru a starni confuzie in privinta originii condimentelor. Pe la secolul al V-lea i.Ch. o poveste araba l-a pacalit pe Herodot, care a crezut ca scortisoara crestea doar intr-un lant muntos, undeva in Arabia. Condimentul era pazit de pasari de prada feroce, scrie Herodot, care-si faceau cuiburile pe marginea prapastiilor, folosind ca material de constructie condimentul insusi. Arabii ar fi lasat momeala bucati mari de carne proaspata de magar, pentru ca pasarile s-o aduca in cuiburi; acestea se prabuseau astfel din cauza greutatii. Atunci, arabii se grabeau sa culeaga, cu pretul vietii, aceste ramasite de cuiburi de la salbaticii lor proprietari. Desi este socotit „parintele istoriei”, Herodot a luat drept bune aceste elucubratii si le-a raspandit. Confuzia in care traiau europenii nu facea decat sa sporeasca exotismul condimentelor si sa le atribuie puteri magice. De altfel, pe atunci, erau folosite in medicina si ritualuri mai mult decat in bucatarie.
Comertul cu piper a atins primul maxim sub Imperiul Roman. In singura carte de bucate ramasa din antichitatea latina, „De re coquinaria” a lui Apicius, piperul este prezent in 349 din cele 468 de retete.
Romanii au fost cei care consumau condimentele in cele mai extravagante moduri posibile. Inventau complicate combinatii pentru a-si aromatiza hrana, vinul sau parfumurile. Legionarii se duceau la lupta parfumati, cei bogati dormeau pe perne din sofran in credinta ca acesta vindeca migrenele. Bucataria claselor bogate din Imperiul Roman poate parea pe alocuri groteasca din cauza abundentei de arome si gusturi, folosite cel mai adesea in exces, in mod ostentativ.
Resentimentele fata de arabi, care revindeau condimentele in Europa cu de 100 de ori pretul de achizitie platit in India, a condus Roma la invazia Arabiei in anul 24 i.Ch., dar expeditia a sfarsit jalnic. Unde mijloacele militare au dat gres, cele diplomatice au avut insa succes. In 40 d.Ch., Hippalus, un negustor grec, a descoperit ceea ce arabii se straduiau sa ascunda de secole: faptul ca musonii care “hraneau” plantatiile de piper isi schimba directia la jumatatea anului, si ca o calatorie din Marea Rosie pana in India si inapoi putea fi mult mai scurta si mai sigura decat si-ar fi imaginat oricine. Comertul romanilor cu India a inflorit, iar monopolul arab a fost inlaturat. Comertul cu piper a supravietuit colapsului Imperiului Roman de Apus si chiar s-a dezvoltat. Ca orice comert din antichitate, sau din Evul Mediu, cel cu condimente a influentat puternic localizarea asezarilor de-a lungul rutelor sale. Pe rutele comerciale de uscat, sau maritime, calatoriile durau pe atunci o zi lumina, cu oprire peste noapte, rezultand astfel un lant de statii dintre care multe au devenit orase importante.
Ca ultim fapt, barbarii de la granitele imperiului imitau si ei tendintele si moda romana. Incepusera deja sa foloseasca si condimente, din moment ce, pentru a ridica asediul Romei, in anul 480 vizigotii au cerut o rascumparare in aur, argint si….. piper.
De altfel, vom vedea in partile urmatoare cum a devenit piperul regele condimentelor.
(va urma)