Evul Mediu

Condimente
Condimentele au fost cele mai valoroase resurse in comertul lumii antice si medievale. S-a crezut ca motivul cererii mari a fost in principal nevoia deghizarii gustului mancarurilor alterate (lipsa refrigerarii si standardele scazute de igiena duceau adesea, in mod rapid, la stricarea hranei), dar nu exista nici o dovada in sprijinul acestei teorii, iar parerea istoricilor este aproape unanima: in Antichitate si Evul Mediu, condimentele din est erau un obiect de lux pe care doar cei bogati si-l puteau permite, adica exact cei care beneficiau de hrana de buna calitate, din belsug.

Mai mult, pana la descoperirea Lumii Noi, mancarea europenilor era mult mai putin diversificata. Inchipuiti-va o dieta din care lipsesc rosiile, cartofii, ardeii, fasolea, porumbul, cafeaua, cacaoa, alunele si foarte multe dintre fructele care astazi sunt oricand la indemana noastra (banane, citrice, capsuni, ananas). Gusturile, aromele, culorile si texturile mancarurilor erau in mare suferinta, iar nobilimea, clerul bogat si curtile regale erau doritoare de mancaruri mai sofisticate si mai apetisante.

In Europa, condimentele erau utilizate aproape exclusiv pentru mancare, mai ales ca aveau si avantajul de a conserva alimentele. Dupa recoltele slabe, sau in iernile reci, singurul aliment cu care oamenii s-au opus foametei a fost carnea sarata si condimentata din belsug cu piper. Oricat piper s-ar fi adus in Europa, nu ar fi fost de ajuns. Toti si-l doreau.

Monopolul arab si evreiesc
In secolul al VII-lea, un obscur negutator arab, pe nume Mohamed, a restabilit monopolul arab asupra condimentelor prin propovaduirea unei expansiuni agresive a Islamului in lume. Cand musulmanii au cucerit Alexandria in 641, ruta comerciala care functiona de mult timp intre Roma si India a fost strangulata. Preturile in Europa au crescut dramatic. Condimentele au devenit un lux pe care doar putini si-l permiteau. Si dupa Abu’l Qasim Ubaid’Allah ibn Khordadbeh, in prima parte a Evului Mediu (cca.700-1000), comertul cu mirodenii a fost deplin controlat de negustorii musulmani si indieni din Gujarat. Ibn Khoradadbeh mai spune ca mirodeniile erau aduse din est spre Europa de negustorii evrei, cunoscuti sub numele de radhaniti, care intermediau intre negustorii arabi si indieni si cei europeni. Dupa alte surse, cum ar fi scrierile lui Gregoire de Tours, evreii erau cei care detineau practic monopolul comertului cu Europa de vest in timpul dinastiilor Merovingiana si Carolingiana.

Insulele Mirodeniilor
Cand, in 1194, regele Scotiei a facut o vizita monarhului englez Richard Inima de Leu, a primit pentru sine si suita sa, pe langa alte simboluri ale ospitalitatii, o alocatie zilnica de doi pfunzi de piper si patru de scortisoara. Condimentele aveau nu numai o functie culinara, ci si una de ceremonial. Erau, desigur, folosite in mancaruri, dar intruchipau si cadouri mult ravnite; erau colectionate precum bijuteriile si obiectele de arta. Mancarea era adesea doar pretextul pentru folosirea abundenta a condimentelor, in amestecuri pe care astazi le-am socoti cel putin bizare.
Insulele Mirodeniilor - Arhipeleagul Moluccelor
Condimentele cele mai populare in Europa acelor timpuri erau scortisoara, cuisoarele, ghimbirul, nucsoara, ienibaharul si piperul. Scortisoara era adusa din China si Burma (era folosita nu doar la aromatizarea bucatelor, ci si in cosmetica si medicina – la fabricarea balsamurilor, uleiurilor si parfumurilor). Nucsoara venea din Insula Banda. Ienibaharul provenea din doua insule: Ternate si Tidore din Arhipelagul Moluccelor (la sud de Indonezia), cunoscute si sub numele de Insulele Mirodeniilor. Cuisoarele cresteau in Ternate, Tidore, Bacan si Halmahera, adica tot din Molucce. Piperul crestea exclusiv in India, desi multi inlocuitori inferiori puteau fi adusi din alte parti. Piperul era folosit pe scara larga in bucatarie, dar avea si alte utilizari: ca tonic, stimulent, afrodisiac, ba chiar si ca insecticid.

Monopolul venetian
Venetia a profitat prima de aceasta crestere exorbitanta a preturilor condimentelor. Expeditia lui Marco Polo in China a fost si ea o incercare de a deschide un „drum al mirodeniilor” cu estul.
Negutatorii ei au obtinut statutul de partener comercial privilegiat – de fapt, chiar exclusiv- pentru distribuirea condimentelor in Europa. Restul Europei nu putea trece de zidul musulman care separa estul de vest. Ultima picatura a fost cucerirea Constantinopolelui in 1453 de catre turcii otomani, inchizandu-se astfel si ultima ruta comerciala de uscat prin care functionau schimburile dintre venetieni si arabi.
Egiptenii, care detineau poarta de acces a comertului maritim al Venetiei, s-au simtit destul de puternici ca sa impuna o taxa ce ajungea pana la o treime din valoarea condimentelor care treceau prin porturile lor. Salvarea europenilor nu putea fi alta decat gasirea unei noi rute comerciale care sa ocoleasca obstacolul musulman, in special spre insulele Molucce, fabuloasele si miticele Insule ale Mirodeniilor. Spania si Portugalia au finantat zeci de exploratori; jumatate dintre ei nu s-au mai intors… Pe atunci se spunea: „Cine stapaneste Moluccele, tine mana inclestata in beregata Venetiei.” Intentia de a descoperi o alternativa la monopolul exercitat de venetieni asupra acestui comert deosebit de eficient financiar, a fost factorul care a precipitat Europa spre epoca marilor descoperiri geografice.

Marile descoperiri geografice
Portugalia a avut rolul conducator la inceput, stabilind rute in jurul Africii si desenand harti, fondand nenumarate baze pe aceste rute si ajungand, chiar daca accidental, pe coastele Braziliei, in cautarea curentilor sudici favorabili. Tarile cunoscute generic sub numele de Arhipeleagul Malaezian ( astazi cunoscute ca Malaezia, Singapore si Indonezia) au fost una dintre destinatiile negutatorilor de mirodenii, mai ales datorita eforturilor exploratorilor portughezi. Porturi ca Malacca si Singapore au inflorit datorita cererii de condimente.

Mirodeniile au fost principalul motiv pentru care navigatorul portughez Vasco da Gama a navigat spre India. Daca istoria moderna a umanitatii ar avea o data precisa, aceasta ar putea fi ziua de 21 mai 1498, cand Vasco da Gama si echipajul sau au ajuns la Calicut, la capatul primei calatorii din Europa direct in Asia. Legenda spune ca, inainte de plecare, Vasco da Gama a indraznit sa-l intrebe pe zamorinul din Calicut daca poate lua cu el seminte de piper pentru a le replanta. Curtenii locali au fost ofensati, dar potentatul a ramas calm. „Poti lua cu tine piperul nostru, dar nu poti lua ploile noastre.” Stia cat de importanti erau pentru regiune, si pentru recolta de piper, cei doi musoni gemeni, amandoi aducand ploi dese si grele. Chiar si astazi, desi piperul creste in mai multe locuri, cel de Kerala ramane neintrecut pentru calitatea sa, dominand piata cu autoritate. Cand exploratorii portughezi s-au intors cu incarcaturile lor de condimente, egiptenii si venetienii au ramas stupefiati: pretul piperului era la Lisabona doar o cincime din pretul din Venetia. Nici spaniolii nu erau prea fericiti. Il trimisesera pe Columb sa gaseasca drumul spre Indii prin vest, dar „daduse gres”, descoperind America. In zelul sau de a-si multumi investitorii, i-a numit pe localnici indieni, iar ardeiul iute si rosu, chili, a capatat numele de piper rosu, o „gaselnita” care starneste si astazi confuzie.

(va urma)