Vă povesteam în urmă cu câteva zile că muncesc mult la lansarea unui proiect nou. Acesta mi-a consumat aproape tot timpul şi toată energia în ultimele 5 luni, şi continuă c-o facă şi în aceste ultime zile.

Sunt aproape gata. Am definitivat conceptul, am găsit spaţiul, am format echipa, am renovat şi modificat ceea ce era de renovat şi de modificat, am cumpărat ceea ce era de cumpărat, am făcut curăţenie, am pus la locurile lor covoarele, tablourile şi mobila, am instalat sistemul video-audio etc. Mai aştept doar o mică parte din mobilă şi mai am un pic de aranjat în curte; pot să spun că sunt 95% gata.

Lansarea oficială a proiectului este acum foarte aproape în timp, dar vreau să vă mai „tachinez” puţin şi să mai trag de timp până să vă dezvălui ultimele detalii. Până atunci, vă povestesc alte chestii.
De pildă, astăzi (sâmbăta 5 aprilie 2014), până acum vreo două ore, am aranjat bucătăria. Printre altele, am spălat şi uscat farfuriile, paharele, tacâmurile, olivierele, oalele, castroanele etc. Mai ales primele trei categorii au fost bine reprezentate numeric: ne-au trecut prin mâini sute de pahare, farfurii şi tacâmuri.

Ştiţi care a fost lucrul cel mai anevoios? Îndepărtarea etichetelor. Fiecare mic obiect, fie că vorbim despre o solniţă, sau despre o linguriţă de desert, purta măcar o etichetă. Uneori chiar mai multe. Nu legate cu sfoară sau cu vreun fir de plastic, ci lipite bine. Al naibii de bine. Faţă de lupta cu etichetele, spălatul a fost aproape o plăcere.

Nu prea înţeleg de ce într-un set de şase farfurii, oricum ambalat separat şi deja etichetat ca set întreg (şi, zău, eticheta era foarte frumoasă şi completă, indicând tot ce trebuie: fabricant, distribuitor, date tehnice, mod de întrebuinţare, preţ, etc.), fiecare dintre farfurii mai are încă o etichetă a sa, personală. Uneori mai multe.

La fel, nu pricep de ce într-un set de şase, să zicem furculiţe, ambalat separat şi deja etichetat, fiecare piesă din componenţă poartă, la rândul ei, o etichetă proprie. Uneori mai multe.

De asemenea, nu mă dumiresc de ce la un fund de tocat, care este ambalat perfect în celofan, eticheta, aflată în interior, adică protejată şi ea de învelişul fest de celofan, trebuie să fie neapărat lipită zdravăn de fundul de lemn?

Nu cred că fabricantul, sau distribuitorul, face parte dintre sadici şi se bucură pe ascuns de chinul cumpărătorului. Sau mai ştii?! Sper că poate, totuşi, sunt siliţi de lege să eticheteze şi să răs-eticheteze totul, deşi nu înţeleg motivul acestei risipe de hârtie, cerneală şi adeziv.

Faptul că uneori dădeam peste două-trei etichete lipite unele peste altele, reuşea chiar să mă amuze. După cum arăta ansamblul de etichete, se vedea clar că cel care a pus a doua etichetă nici măcar nu s-a ostenit s-o dezlipească pe cea anterioară. Sigur cu avea timp şi nici chef s-o facă, dar cred şi că ştia dinainte că are şanse mici. „Cumpărătorule, tu şi aşa trebuie s-o cureţi pe a doua, ia-o tot tu, frate, şi pe prima, că tot nu mai contează!”

Eu am avut „norocul” să am de spălat doar câteva sute de astfel de „chestii” legate de bucătărie; ce te faci, însă, dacă ai un hotel cu 200 de camere şi trebuie să speli câteva mii? Chiar dacă ai la dispoziţie o armată de oameni (nici eu nu am fost singur, eram cinci persoane care răzuiam etichete) cred sincer că ai şanse bune să o iei razna.

Ştiţi, desigur, că etichetele sunt de cel puţin două categorii. Una, foarte puţin numeroasă, este formată din etichete care se dezlipesc uşor. Tragi puţin de colţul ei cu unghia, şi ea, minune!, se dezlipeşte lesne, cât ai clipi din ochi. Chiar lasă în urma ei locul curat şi nelipicios. Întâlnirea cu o astfel de etichetă trebuie savurată pe îndelete, poate chiar cu ochii închişi, ca şi cum ai degusta un coniac bun. Este o situaţie aproape la fel de relaxantă.

Cealaltă categorie, foarte bine reprezentată numeric, este formată din etichetele recalcitrante. Degeaba le tragi cu unghia, tot ce reuşeşti este doar să rupi un colţişor. Oricâte astfel de „colţişoare” vei găsi, o mare parte din etichetă rămâne, încăpăţânată, acolo unde a fost lipită. Nu reuşeşti s-o îndepărtezi nici înmuind-o în apă fierbinte, nici râcâind cu un cutter şi nici cu solvent. Orice ai face, ea lasă o urmă lipicioasă, uneori garnisită cu mici resturi de hârtie.

Am mai dat peste acest tip de etichete. Trecutul meu în bucătărie este jalonat cu ele. Unele m-au enervat atât de tare, încât am cedat şi le-am lăsat acolo unde apucaseră să se aciuească: pe fundul cratiţelor, pe pereţii platourilor, pe fundul cănilor etc.
Am avut etichete atât de îndărătnice încât au împărtăţit soarta vaselor la care au aderat: au fost băgate în cuptor, sau au stat pe foc minute bune, sau chiar ore şi au fost spălate de zeci de ori. Nimic însă nu le-a venit de hac. Sunt şi acum acolo, ţinând cu dinţii de locul şi poziţia lor. Nu mai sunt nici frumoase şi nici complete ca informaţie, dimpotrivă, acum sunt înegrite, arse şi scorojite de foc, ceea ce a fost odinioară scris pe ele a dispărut, lăsând în urmă doar mânjituri şi urme vagi şi incomplete de litere, dar stau acolo, neclintite.

Uneori sunt de-a dreptul gelos. Am mai lipit şi eu unele chestii, chiar şi etichete, dar niciuna dintre lipiturile mele nu a fost atât de durabilă. Cu ce mama naibii sunt lipite aceste etichete? Şi de ce avem nevoie de atâtea?

Oamenii de ştiinţă spun că furnicile vor fi singurele (sau printre puţinele) fiinţe care pot supravieţui unui cataclism atomic. Sunt convins că etichetele (sau o parte dintre ele) pot supravieţui vaselor de care sunt lipite.