Avanpremiera la un proiect (2)

Va povesteam în urma cu cateva zile ca muncesc mult la lansarea unui proiect nou. Acesta mi-a consumat aproape tot timpul si toata energia în ultimele 5 luni, si continua c-o faca si în aceste ultime zile.
Sunt aproape gata. Am definitivat conceptul, am gasit spatiul, am format echipa, am renovat si modificat ceea ce era de renovat si de modificat, am cumparat ceea ce era de cumparat, am facut curatenie, am pus la locurile lor covoarele, tablourile si mobila, am instalat sistemul video-audio etc. Mai astept doar o mica parte din mobila si mai am un pic de aranjat în curte; pot sa spun ca sunt 95% gata.

Lansarea oficiala a proiectului este acum foarte aproape în timp, dar vreau sa va mai „tachinez” putin si sa mai trag de timp pana sa va dezvalui ultimele detalii. Pana atunci, va povestesc alte chestii.
De pilda, astazi (sambata 5 aprilie 2014), pana acum vreo doua ore, am aranjat bucataria. Printre altele, am spalat si uscat farfuriile, paharele, tacamurile, olivierele, oalele, castroanele etc. Mai ales primele trei categorii au fost bine reprezentate numeric: ne-au trecut prin maini sute de pahare, farfurii si tacamuri.
Ştiti care a fost lucrul cel mai anevoios? Îndepartarea etichetelor. Fiecare mic obiect, fie ca vorbim despre o solnita, sau despre o lingurita de desert, purta macar o eticheta. Uneori chiar mai multe. Nu legate cu sfoara sau cu vreun fir de plastic, ci lipite bine. Al naibii de bine. Fata de lupta cu etichetele, spalatul a fost aproape o placere.
Nu prea înteleg de ce într-un set de sase farfurii, oricum ambalat separat si deja etichetat ca set întreg (si, zau, eticheta era foarte frumoasa si completa, indicand tot ce trebuie: fabricant, distribuitor, date tehnice, mod de întrebuintare, pret, etc.), fiecare dintre farfurii mai are înca o eticheta a sa, personala. Uneori mai multe.
La fel, nu pricep de ce într-un set de sase, sa zicem furculite, ambalat separat si deja etichetat, fiecare piesa din componenta poarta, la randul ei, o eticheta proprie. Uneori mai multe.
De asemenea, nu ma dumiresc de ce la un fund de tocat, care este ambalat perfect în celofan, eticheta, aflata în interior, adica protejata si ea de învelisul fest de celofan, trebuie sa fie neaparat lipita zdravan de fundul de lemn?
Nu cred ca fabricantul, sau distribuitorul, face parte dintre sadici si se bucura pe ascuns de chinul cumparatorului. Sau mai stii?! Sper ca poate, totusi, sunt siliti de lege sa eticheteze si sa ras-eticheteze totul, desi nu înteleg motivul acestei risipe de hartie, cerneala si adeziv.
Faptul ca uneori dadeam peste doua-trei etichete lipite unele peste altele, reusea chiar sa ma amuze. Dupa cum arata ansamblul de etichete, se vedea clar ca cel care a pus a doua eticheta nici macar nu s-a ostenit s-o dezlipeasca pe cea anterioara. Sigur cu avea timp si nici chef s-o faca, dar cred si ca stia dinainte ca are sanse mici. „Cumparatorule, tu si asa trebuie s-o cureti pe a doua, ia-o tot tu, frate, si pe prima, ca tot nu mai conteaza!”
Eu am avut „norocul” sa am de spalat doar cateva sute de astfel de „chestii” legate de bucatarie; ce te faci, însa, daca ai un hotel cu 200 de camere si trebuie sa speli cateva mii? Chiar daca ai la dispozitie o armata de oameni (nici eu nu am fost singur, eram cinci persoane care razuiam etichete) cred sincer ca ai sanse bune sa o iei razna.
Ştiti, desigur, ca etichetele sunt de cel putin doua categorii. Una, foarte putin numeroasa, este formata din etichete care se dezlipesc usor. Tragi putin de coltul ei cu unghia, si ea, minune!, se dezlipeste lesne, cat ai clipi din ochi. Chiar lasa în urma ei locul curat si nelipicios. Întalnirea cu o astfel de eticheta trebuie savurata pe îndelete, poate chiar cu ochii închisi, ca si cum ai degusta un coniac bun. Este o situatie aproape la fel de relaxanta.
Cealalta categorie, foarte bine reprezentata numeric, este formata din etichetele recalcitrante. Degeaba le tragi cu unghia, tot ce reusesti este doar sa rupi un coltisor. Oricate astfel de „coltisoare” vei gasi, o mare parte din eticheta ramane, încapatanata, acolo unde a fost lipita. Nu reusesti s-o îndepartezi nici înmuind-o în apa fierbinte, nici racaind cu un cutter si nici cu solvent. Orice ai face, ea lasa o urma lipicioasa, uneori garnisita cu mici resturi de hartie.
Am mai dat peste acest tip de etichete. Trecutul meu în bucatarie este jalonat cu ele. Unele m-au enervat atat de tare, încat am cedat si le-am lasat acolo unde apucasera sa se aciueasca: pe fundul cratitelor, pe peretii platourilor, pe fundul canilor etc.
Am avut etichete atat de îndaratnice încat au împartatit soarta vaselor la care au aderat: au fost bagate în cuptor, sau au stat pe foc minute bune, sau chiar ore si au fost spalate de zeci de ori. Nimic însa nu le-a venit de hac. Sunt si acum acolo, tinand cu dintii de locul si pozitia lor. Nu mai sunt nici frumoase si nici complete ca informatie, dimpotriva, acum sunt înegrite, arse si scorojite de foc, ceea ce a fost odinioara scris pe ele a disparut, lasand în urma doar manjituri si urme vagi si incomplete de litere, dar stau acolo, neclintite.
Uneori sunt de-a dreptul gelos. Am mai lipit si eu unele chestii, chiar si etichete, dar niciuna dintre lipiturile mele nu a fost atat de durabila. Cu ce mama naibii sunt lipite aceste etichete? Şi de ce avem nevoie de atatea?
Oamenii de stiinta spun ca furnicile vor fi singurele (sau printre putinele) fiinte care pot supravietui unui cataclism atomic. Sunt convins ca etichetele (sau o parte dintre ele) pot supravietui vaselor de care sunt lipite.