Eisbock combină doi termeni: „Eis”, care înseamnă „gheaţă”, şi „bock”, care denumeşte o bere tare, robustă, care se bea mai ales pe vreme rece. Cei doi termeni conturează un prezumtiv caracter al berii: robustă, tare, hrănitoare, care încălzeşte organismul.
Beri stil eisbock

Eisbock nu dezminte cele de mai sus. Ea figurează printre cele mai puternice beri din lume, fiind cu adevărat o lager de iarnă. Îşi adună tăria fiind îngheţată la sfârşitul perioadei de maturare. Dat fiind că apa îngheaţă la 0 °C, iar alcoolul etilic la -114 °C, băutura este curăţată de cristalele de gheaţă, formate din apă pură, care iau naştere în tanc.
Prin acest proces, berea pierde între 7 şi 10% din cantitatea de apă. Ca rezultat, concentraţia de alcool din bere creşte, de obicei pe la 10%, adică de două ori mai mult decât la o lager germană obişnuită.
Ca membru al familiei de beri bock (care mai cuprinde beri doppelbock, maibock, weizenbock, weizeneisbock etc.), eisbock are caracterul tipic al unei beri tari, fiind însă mai „malţată” şi mai „rotundă” decât o doppelbock.

Într-un eisbock alcoolul nu este simţit ca un asalt necruţător asupra papilelor, ci „rotunjit”, rafinat şi cumva în plan secund. Un eisbock se degustă, se soarbe cu înghiţituri mici, aşa cum se procedează cu un vin de Porto, Madera sau Xerex.
Eisbock poate fi preparată cu malţuri din orz, sau cu malţuri din grâu, caz în care se numeşte „weizeneisbock”.

Procedeul de mărire a concentraţiei de alcool prin congelarea parţială a apei a fost pus la punct în Germania. Nu se ştie sigur cum, unde şi când a luat naştere primul eisbock, dar există o legendă care plasează originea eisbock-ului în curtea berăriei Reichelbräu, în oraşul Kulmbach, în jurul anului 1890.
Conform legendei, într-o zi de iarnă, un ucenic de la berărie a fost instruit de către maestrul berar să rostogolească butoaiele cu bockbier din curtea berăriei în pivniţă, şi apoi să închidă berăria. După o zi de muncă epuizantă, ucenicul a fost prea obosit ca să mai îndeplinească şi acest ultim ordin al berarului. Şi-a închipuit că nu se va întâmpla nimic dacă lasă butoaiele în curte, peste noapte.
Noapte a fost însă foarte rece, iar berea din butoaie a îngheţat.
Când berarul a revenit la muncă dimineaţa următoare, butoaiele plesniseră, iar întreaga cantitate de bockbier părea pierdută. Inspectând însă butoaiele, a descoperit că în centrul fiecăruia mai exista o cantitate mică şi tulbure de lichid brun. Berarul nu ştia că alcoolul etilic are un punct de îngheţare mult mai scăzut decât al apei şi că lichidul rămas concentrase în el nu doar alcool, ci şi toate aromele conţinute de bere. Orbit de furie, l-a pedepsit pe ucenic să bea acel lichid care părea atât de neapetisant.
Ucenicul, înspăimântat, a făcut ceea ce i s-a spus, bând la început cu mare prudenţă, dar apoi chiar cu plăcere. Lichidul rămas în centrul butoaielor era delicios, dulce şi hrănitor. Acel ucenic a fost primul om care a gustat un eisbock! În fine, urmarea nu este greu de imaginat…

Din acea zi, berarii din Kulmbach şi-au făcut o obişnuinţă, în timpul nopţilor reci, să rostogolească în curte câteva butoaie deschise de bockbier sau doppelbockbier şi să le lase să îngheţe, peste noapte, urmând ca a doua zi să colecteze nectarul rece, din centrul butoiului. Un fel de esenţă de bockbier.

Aceasta este legenda, iar eisbock se prepară şi astăzi după acelaşi principiu. În Kulmbach, Reichelbräu a devenit parte din conglomeratul de berării Kulmbacher AG, iar eisbock-ul original este numit acum G’frorns – locuţiunea locală pentru „ceva îngheţat”.

Sumar articol
Berile stil eisbock
Titlu articol
Berile stil eisbock
Descriere
Eisbock combină doi termeni: „Eis”, care înseamnă „gheaţă”, şi „bock”, care denumeşte o bere tare, robustă, care se bea mai ales pe vreme rece. Cei doi termeni conturează un prezumtiv caracter al berii: robustă, tare, hrănitoare, care încălzeşte organismul.
Autor