Un prieten mi-a povestit cândva schema făcută de o editură, ca să nu plătească traducerea cărţilor. Dădea la tradus, ca „probă”, câte 20 de pagini fiecărui traducător de pe piaţă, fără ca aceştia să ştie unul de celălalt. Apoi le comunica tuturor, cu regrete, că proiectul s-a amânat; după ceva vreme comasa traducerile, folosea un redactor să le aranjeze pe ici colo şi publica bine-mersi cartea, cu o mare economie de bani. Ceva similar s-a încercat şi în domeniul culinar, aşa că vreau să vă spun o poveste de prostit bloggerii.

A fost odată ca niciodată o clinică de nutriţie. Dorea această clinică să scoată o carte cu reţete dietetice, ca toată clientela să beneficieze de reţete sănătoase, cu nutrienţii strict calculaţi, frumos scrise, bine gătite şi minunat fotografiate.

O carte ca aceasta costă: ingredientele sunt scumpe, bucătarul costă, stilistul la fel, fotograful idem. Nu mai vorbesc de paginare şi tipar, aşa că orice economie este binevenită. Dorinţa de economia a născut o idee genială: cum ar fi ca bloggerii să o facă aproape pe gratis? Sunt mulţi, au bloguri din ce în ce mai bune, au fotografii din ce în ce mai profesionale, iar unii chiar au talent şi creativitate. Şi trebuie să fie proşti, altminteri de ce ar munci ei pe blogurile lor, aproape întotdeauna pe gratis, de ce investesc în ingrediente, cărţi, aparatură foto şi echipamente sume mari de bani, ca apoi să nici nu-şi bată capul cum să-i recupereze? Şi dacă sunt proşti, nu trebuie ei exploataţi?

Zis şi făcut. Începu clinica să-i contacteze pe fiecare, în secret unul faţă de ceilalţi, spunând fiecărui blogger că este cel mai tare de pe piaţă, propunându-i fiecăruia să realizeze cartea şi promiţându-i că va şi şi plătit. Ce blogger culinar nu-şi doreşte să scoată o carte de reţete? Ce momeală mai bună decât gâdilatul orgoliului de autor?

Blogăraşului i se oferea ocazia vieţii: să aibă o carte a sa proprie şi, pe deasupra, să mai fie şi plătit. Cu o condiţie însă: trebuia să dea un fel de examen, diferit de cel pe care îl dă zilnic în faţa propriului public, şi anume să gătească, de probă, un meniu de 4 reţete. Adică fix meniul pe o zi: mic dejun, prânz, gustare, cină.

Clinica dădea lista de nutrienţi (adică atâtea grame de lipide, proteine, fibre şi carbohidrati), iar blogăraşul trebuia să compună reţetele, să calculeze cantităţile alimentelor crude, să cumpere ingredientele, să gătească preparatele, să le monteze în farfurie, să le fotografieze şi să le predea clinicii, cu toate drepturile de autor aferente. Clinica s-a oferit să deconteze doar alimentele, dar nu munca şi nici alte cheltuieli. Clinica cea deşteaptă urma să studieze munca blogăraşului şi apoi să-i facă, sau nu, o propunere financiară. Ce poate fi mai uşor, decât să comunici blogăraşului că munca lui nu întruneşte calitatea cerută, sau că proiectul s-a amânat? Dar să nu-şi facă griji, că va fi anunţat imediat ce proiectul se va relua. Între timp toate drepturile asupra reţetelor şi fotografiilor aparţin clinicii, care poate face ce vrea cu ele. Are orice drept. Şi acela de a le publica, sub orice formă, la un moment dat… când are ea chef.

Un calcul simplu arată că dacă fiecare dintre cei câteva zeci de blogăraşi prostuţi găteşte un meniu zilnic, adicătelea 4 reţete, clinica s-ar fi trezit cu destule preparate dietetice gata concepute, gata gătite şi gata fotografiate. Şi asta aproape pe gratis.

Numai că activitatea de blogger presupune multă comunicare pe Internet, adică într-o media care are defectele ei, dar şi care are măcar o calitate: dinamismul. Aşa se face că blogăraşii, tot discutând pe forumuri şi grupuri, s-au cam prins cum stă treaba. În acest moment, probabil spre uimirea ei, clinica cea deşteaptă este foarte aproape de a realiza că blogăraşii nu sunt chiar atât de proşti.

Dacă nu v-a plăcut povestea asta, aflaţi că sunt de acord cu voi. Este groaznică. Nici mie nu mi-a plăcut… absolut deloc.