Primele placinte, numite “sicrie”, erau preparate din carne condimentata, invelita intr-o crusta de aluat, atat pe partile laterale, cat si deasupra si dedesupt. Placintele deschise (fara capac de aluat) erau denumite “capcane”. Aceste tipuri de placinte contineau diferite feluri de carne, asezonata cu diverse condimente si sosuri, si erau gatite ca niste tocane moderne, in insasi carapacea lor de aluat. Scopul carapacei de aluat era sa serveasca drept vas, in aceeasi masura pentru pastrarea, dar si pentru consumul placintei; oricum, de obicei, carapacea de aluat era mult prea tare ca sa poate fi mancata.

Placintele mici se numeau “tartute”, iar “tarta” propriu-zisa era o placinta deschisa, mare si inalta. Dat fiind ca placintele constituiau o parte importanta a meniului medieval, erau atat de la ordinea zilei incat bucatarii nu isi notau retetele. Abia in secolul al 16-lea incep sa apara carti de bucate ce contin retete pentru placinte; motivul ar fi, dupa istorici, faptul ca aceste carti de bucate incepeau sa fie destinate gospodinelor si nu bucatarilor profesionisti.

Originile placintelor pot fi urmarite usor pana in Egiptul antic. Brutarii faraonului incorporau nuci, miere si fructe in aluatul de paine, ceea ce era o forma primitiva de patiserie. Reprezentari ale acestor activitati pot fi vazute pe peretii mormantului lui Ramses II, situat in Valea Regilor. Ramses II a fost al treilea rege al celei de a nouasprezecea dinastii; a domnit intre 1304 si 1237 iCh. Istoricii cred ca grecii au fost cei care au inventat aluatul de placinta. Pe atunci, aluatul era o pasta rezultata din amestecul de faina si apa, si “ambala” carnea; aluatul avea rolul de vas in care era gatita carnea; el pastra in interior sucurile si aromele.

Romanii au preluat de la greci reteta placintei si au diversificat-o; exista dovezi ale utilizarii de stridii, midii, scoici, peste, pui, vita. De asemenea, budincile romane semanau foarte mult cu placintele. Omul de stat roman, Marcus Porcius Cato (234-149 iCh), cunoscut si sub numele de Cato cel Batran, a scris un tratat de agricultura, numit “De Agricultura”. Acolo a notat o reteta foarte populara in timpul sau, a unei placinte/tarte numita “Placenta”. Aceasta arata ca o tarta cu branza, cu baza de aluat (uneori era preparata si ca placinta inchisa, cu capac si parti laterale). Unele placinte erau numite “libum” si au fost utilizate la inceput doar ca ofranda pentru zei. Romanii au raspandit delicioasele placinte in toata Europa, fiecare tinut adaptand reteta dupa ingredientele disponibile si dupa obiceiurile locului.

Placintele insufletite (sau “pyes”) erau cele mai popular divertisment la banchete. Cand se deschidea placinta, pasari tasneau si zburau deasupra invitatilor. Iepuri, broaste, testoase si alte animale mici, ba chiar si pitici erau introdusi in placinte, fie singuri, fie impreuna cu pasari, pentru a fi eliberati cand era taiata crusta. Piticii ieseau din placinta si paseau pe masa recitand poezii, facand glume sau scamatorii.
Cea mai extravaganta placinta insufletita a fost cea oferita in secolul al XV-lea, la un banchet al ducelui de Burgundia; cand imensa placinta a fost deschisa, din ea au inceput sa cante 28 de muzicieni pe muzica carora, o fecioara captiva, reprezentand biserica catolica, “prizoniera” in Orient, si-a facut aparitia, spre incantarea oaspetilor.
La incoronarea regelui englez Henric al VI-lea (1421-1471) care a avut loc in 1429, a fost servita o placinta de potarniche si paun care consta dintr-un paun gatit in propria piele, asezat in varful marii placinte. Alte pasari, ca potarnichi, lebede, batlani erau in mod frecvent folosite ca ornament si ca un mijloc de a identifica continutul placintei.

In 1626, Jeffrey Hudson (161901682), faimosul pitic din secolul al XVII-lea, a fost servit intr-o placinta rece la banchetul oferit in onoarea ducelui si ducesei de Buckingham. Invitati de onoare au fost regele Carol I (1600 – 1649) si regina Henrietta-Maria (1609 – 1669) pe atunci in varsta de doar 15 ani. La masa, o placinta enorma, acoperita cu crusta, a fost adusa inaintea cuplului regal. Inainte ca regina sa apuce sa taie crusta, aceasta a inceput sa se ridice iar din placinta a aparut un omulet mic, perfect proportionat, dar avand o inaltime de doar 46 de centimetri, numit Jeffrey Hudson.
In varsta de 7 ani la acea vreme, Hudson a fost cea mai mica fiinta umana vazuta vreodata. Jeffrey Hudson a ramas in preajma reginei timp de 18 ani, devenind unul dintre oamenii ei de incredere. Viata sa nu a fost lipsita de interes. A fost innobilat si a primit titlul de Lord Minimus, a fost rapit in doua randuri de pirati, iar in 1633, portretul sau, alaturi de regina Henrietta Maria, a fost pictat de faimosul Van Dyck (1599 – 1641). Ultimii 25 de ani de viata si i-a petrecut ca sclav in Africa de Nord.
In secolele XVII-XIX, placintele englezesti nu aveau rival in bucataria europeana. Nu este de mirare ca primii colonisti au dus cu ei aceasta specialitate si au popularizat-o in Lumea Noua. Colonistii au adaptat retetele de acasa la ingredientele si tehnicile de gatit disponibile in noua lor patrie. Placintele se serveau aproape la fiecare masa si au ajuns o parte integranta a culturii culinare americane. Pe masura ce colonistii inaintau spre vest, au aparut placintele americane regionale, adaptate continuu noilor ingrediente intalnite.

Imparatul german Wilhelm I era un impatimit al placintelor. De fiecare data cand o vizita pe regina Victoria (1819 – 1901) i se servea placinta sa favorita, umpluta cu un pui care, la randul sau, continea un fazan ce avea in interior un sitar.

Nu se poate trece peste James Buchanan Brady (1856 – 1917), cunoscut ca Diamond Jim Brady, un legendar mancau si afemeiat, a carei pofta de mancare era extraordinara. O cina pe care Brady si-o aminteste cu placere a fost cea oferita de arhitectul Stanford White (1853-1906). O imensa placinta a fost punctul principal de atractie. Din ea a aparut o dansatoare goala care a traversat in intregime lunga masa de banchet si s-a asezat in poala lui Brady. Brady era renumit prin faptul ca incheia masa cu un sir de placinte (nu felii din diferite placinte, ci placinte intregi!). Se spunea ca incepe sa manance asezat cu burta la 12 cm distanta de masa si o termina doar cand stomacul ii era presat de aceasta.
Charles Rector, proprietarul lui “Rector’s Restaurant” de pe Broadway (New York) l-a descris pe Brady ca pe “cel mai bun client pe care l-am avut in 25 de ani”.