Când se aduce vorba despre clătite, şi mă refer la cele franţuzeşti, adică la „crêpes”, şi nu la cele americane (pancakes, flipjack şi altele), multora le vin în minte celebrele crêpes Suzette. Aceste clătite sunt un preparat clasic al gastronomiei franceze, sunt spectaculoase şi absolut delicioase.
Crêpe Suzette – istorie şi legendă

Crêpe Suzette este înţeleasă astăzi ca o clătită fină şi subţire, împăturită sub formă de triunghi, servită cu un sos de unt şi suc de portocale, stropită cu lichior sau brandy şi flambată la masă, chiar înainte de a fi servită. Există şi variante în care clătitele nu sunt flambate, sau în care sosul este preparat şi cu un adaus de feliuţe de portocală, sau în care portocalele sunt înlocuite cu mandarine. Indiferent însă de modul de preparare, nu sunt clare nici originile şi nici etimologia acestor clătite.

Denumirea însăşi are un aer interesant, un pic frivol. Mie Suzette, acest diminutiv de la Suzanne, mă duce cu gândul la dansatoarele de can-can, la fuste învolburate şi la gambe graţioase ridicate în aer. Acest lucru nu face decât să adauge un pic de vino-n-coa acestei reţete.

Bun. Şi totuşi, de unde acest Suzette? Cum au apărut clătitele cu acest nume şi cine le-a inventat? Există, dacă vă mai îndoiaţi cumva de acest lucru, mai multe versiuni ale poveştii.

Istorie şi legendă
Unii spun că crêpe Suzette a apărut în 1896, datorită unui tânăr patisier, un ucenic, se zice, al lui Escoffier, pe nume Henri Charpentier, care lucra la Café de Paris, în Monte Carlo. Conform acestor voci, ca multe alte preparate (de pildă, tarte Tatin, un alt desert pe care îl iubesc), crêpe Suzette a fost inventat din greşeală. Henri, neîndemânatic, ar fi vărsat alcool pe clătitele fierbinţi pregătite pentru prinţul de Wales, viitorul rege al Angliei Edward al VII-lea. Acestea au luat foc, iar flăcările s-au stins după câteva secunde. În lipsă de timp, Henri nu a putut reface desertul prinţului şi a fost nevoit să-i servească clătitele asezonate cu alcool. Spre mirarea sa, desertul a fost considerat un mare succes, iar prinţul a fost încântat. Când acesta a întrebat care este numele preparatului, Henri, pe fază, l-a făcut pe prinţ să creadă că desertul a fost conceput special pentru el, şi că cel mai potrivit nume ar fi al persoanei sale princiare. Pare-se, prima denumire propusă a fost cea de “crêpe princesse”. Galant, prinţul a preferat ca numele desertului să fie cel al unei tinere cu care era la masă. Normal, numele acesteia era Suzette.

Iată o poveste frumoasă. Există însă şi alte variante, căci mulţi atribuie descoperirea reţetei pentru crêpe Suzette însuşi lui Auguste Escoffier, dacă vă amintiţi, după unii, mentorul sau maestrul lui Henri Charpentier. Este posibil ca însuşi Escoffier să fi servit desertul prinţului de Wales? Este, bineînţeles. Când o persoană atât de importantă calcă în restaurant, servirii sale îi este alocat cel mai important şi mai competent personal. Din această perspectivă, un ucenic patisier neîndemânatic nu ar fi avut ce căuta în preajma prinţului.
De altfel, Escoffier a şi publicat reţeta pentru crêpe Suzette în al său “Guide Culinaire”, carte apărută în 1902 şi completată în 1907, 1912 şi 1921. Ingredientele diferă însă faţă de ceea ce se găteşte astăzi: sucul de portocale era înlocuit cu suc de mandarine, iar lichiorul Grand Marnier era înlocuit cu Curaçao, care, pe atunci, nu avea culoare albastră şi era doar un lichior cu aromă de protocale. Tehnica de gătit era şi ea alta, căci Escoffier nu menţiona nicio flambare.

Ca şi cum lucrurile nu erau deja destul de complicate, mai există şi o a treia variantă, în care apare ca inventator un anume Monsieur Joseph, proprietarul restaurantului “Marivaux”, din Paris. Se spune că acesta ar fi inventat crêpe Suzette în 1897, pentru o actriţă de la Comédie Française, o persoană foarte în vogă la acea vreme, pe nume Suzanne Reichenberg. Numele de scenă al acesteia era Suzette. Actriţa juca, la un moment dat şi într-o anumită piesă, rolul unei servitoare. Intriga piesei implica şi o masă la care erau servite, ca desert, clătite. Monsieur Joseph, al cărui restaurant era foarte aproape de teatru, era cel ce asigura cateringul, cum am spune noi astăzi. Pentru a atrage atenţia publicului, ca şi pentru a face mai incitante clătitele pentru actorii care le mâncau deja, de ceva vreme, seară de seară, ele au fost servite flambate.
Mai târziu, Joseph a lucrat la hotelul Savoy din Londra; acolo a servit acest desert la mai multe cine simandicoase.

Anexă
Henri Charpentier a emigrat în SUA; acolo el a deschis un restaurant în Rockefeller Centre, unde a gătit pentru mai multe personalităţi ale protipendadei americane, şi altul, mai micuţ, doar 16 locuri, în Redondo Beach, în California.
În timp ce clienţii mâncau, aşezat într-un balansoar, Henri pe povestea despre vremurile tinereţii sale. Bineînţeles, povestea clătitelor flambate şi a moştenitorului tronului Angliei era nelipsită.
Primul său restaurant a fost închis în 1935, Henri fiind evacuat pentru neplata chiriei. Restaurantul din Redondo Beach s-a închis în 1938, Henri dând vina pe taxele prea mari şi pe lipsa de educaţie a publicului, care nu ştia să-i aprecieze preparatele.

Henri nu a fost un bucătar chiar banal. Se mpare că, într-adevăr, ar fi studiat cu Escoffier, Jean Camous şi Cesar Ritz şi că şi-ar fi făcut ucenicia la Hotel de Paris în Monte Carlo, Maxim’s şi Tour d’Argent la Paris, Café Royale şi Savoy la Londra, Metropol la Moscova, Vier Jahresszeiten la Munchen şi Belle Meunière la Roma.
A scos şi o carte, în 1945, într-un tiraj mic şi distribuită confidenţial doar unui cerc ales de prieteni, numită „Food and Finesse – The Brides Bible”. Ea a fost retipărită în 1070, de Price/Stern/Sloan Publishers Inc., sub numele „The Henri Charpentier Cookbook”.

Henri Charpentier a murit în Redondo, în 1961.

Concluzie
Crêpe Suzette este un bun exemplu de preparat clasic. Are poveste, mister şi exotism, adică un pedigriu, aşa cum ar trebui să aibă orice preparat culinar de mare rasă.

Varianta cea mai puţin credibilă, după mine, este cea care îl desemnează ca inventator pe Henri Charpentier. Dau credit mult mai mult lui Escoffier, mai ales că prima reţetă scrisă de crêpe Suzette, chiar şi diferită fiind de cea de astăzi, îi aparţine.

Până la urmă, chiar dacă povestea este frumoasă, ea nu prea contează, cum nu contează nici cine a inventat într-adevăr aceste clătite. Ceea ce contează, însă, cu adevărat, este ceea ce rămâne în urma poveştii, adică un desert de mare clasă, simplu, ca toate marile reţete, spectaculos, dacă nu ca preparat în sine, măcar prin felul în care este montat în faţa clientului. Este conceput, întîmplător sau nu, să placă chiar şi celor care apreciază mai mult fiţele decât gustul, cu toate că acesta este cu adevărat delicios.

Sumar articol
Crêpe Suzette – istorie şi legendă
Titlu articol
Crêpe Suzette – istorie şi legendă
Descriere
Ca orice preparat clasic, crêpe Suzette are o istorie. Sau o legendă. Sau ambele, căci astăzi nimeni nu poate spune cu siguranţă unde se termină una şi unde începe cealaltă.
Autor