Zilele trecute am gătit un stir-fry folosind puţin prahok, un condiment cambodgian preparat din peşte fermentat. Mulţi ştim că bucătăria asiatică propune, în mod tradiţional, o sumedenie de astfel de condimente / potenţatori de gust, posesori de cantităţi mari de umami; sos de peşte, sos de stridii, belachan, trassi, ngapi (nam prik), bagoong, prahok şi diferite alte paste de creveţi, peşte sau alte fructe de mare, toate sunt folosite pentru a da complexitate, rafinament şi adâncime gustului într-o mare gamă de preparate culinare.
Mai puţini ştiu, însă, că şi bucătăriile mediteraneene au folosit, şi încă mai folosesc (deşi din ce în ce mai puţin), astfel de produse.
(mai mult…)
Bizant | Retetele lui Radu - Gastronomie:
La masă cu strămoşii – Bizanţul (8)
În acest ultim episod al seriei dedicată culturii culinare bizantine puteţi găsi şi comenta câteva informaţii despre mesele cotidiene, tacâmuri şi farfurii, mobilierul dedicat luării mesei, igiena la masă, ca şi despre modul de desfăşurare a diferitelor mese, festive sau nu.
(mai mult…)
La masă cu strămoşii – Bizanţul (5)
Cultura bizantină a fost una inovativă, silită în permanenţă să absoarbă şi să adapteze. Partea sa culinară nu a făcut excepţie. În Constantinopole, amestecurile neaşteptate şi uimitoare de arome, gusturi, texturi şi culori erau ceva obişnuit. De exemplu, carnea de porc, în timp ce era gătită la cuptor, era unsă cu vin amestecat cu miere; peştii erau asezonaţi cu chimen; raţele se găteau în sos de vin; fasolea era gătită cu garos, muştar, sare şi chimion.
Vechile reţete erau în permanenţă adaptate la gusturi noi; un exemplu este dat de preparatele de tip „en papillote”: dacă anticii foloseau preponderent frunzele de smochin ca ambalaj pentru alimente, bizantinii le foloseau preponderent pe cele de la viţa-de-vie. Avem de-a face aici cu precursoarele „dolmade”-lor greceşti, cipriote şi turceşti, a „sarmak”-ului turcesc şi a sarmalelor în general.
(mai mult…)
La masă cu strămoşii – Bizanţul (4)
Nu prea se ştie, de pildă, cum era mâncarea grecilor antici, decât văzută prin ochii grecilor înşişi. Nu s-au găsit scrieri, sau altfel de dovezi, provenite de la alte civilizaţii, care să descrie mâncarea vechilor greci. Din ceea ce au scris ei despre propria lor bucătărie, se poate deduce că era una frugală, bazată mult pe cereale, legume şi peşte, asezonată foarte simplu, doar cu sare, garos şi câteva ierburi aromate.
Nu se ştie nici cum era văzută mâncarea Imperiului Roman antic de alte popoare, fiindcă nu s-au găsit, nici în acest caz, scrieri provenite de la persani, egipteani, sciţi, traci sau indieni care să descrie ospeţele aristocraţiei romane.
În ce priveşte Imperiul Bizantin, lucrurile stau altfel.
(mai mult…)
La masă cu strămoşii – Bizanţul (2)
Presupun că toţi aveţi câte un oraş preferat, sau măcat visaţi la unul pe care îl socotiţi a fi cel mai aproape de perfecţiune. Iată cum descrie Geoffroi de Villehardouin, una dintre figurile marcante şi, poate, cel mai important istoric al celei de-a patra cruciade (1202 -1204), capitala Imperiului Bizantin:
„Cei care nu mai văzuseră Constantinopolul erau împietriţi, incapabili să creadă că un asemenea oraş măreţ putea exista pe lume. Priveau cu ochi mari zidurile înalte, imensele turnuri fortificate, casele impozante, bisericile uriaşe, mai numeroase decât şi-ar fi putut închipui că pot exista; contemplau lungimea şi lăţimea oraşului, care era mult deasupra tuturor celorlalte ştiute de ei. Oricât de viteji ar fi fost, până la unul s-au cutremurat la vederea sa.”
(mai mult…)
La masă cu strămoşii – Bizanţul (1)
De fiecare dată când încep un articol din această serie, dedicată culturilor culinare ale marilor civilizaţii, mă simt ca un copil care încearcă, timid, clanţa uşii ce deschide o bibliotecă imensă. Nu sunt istoric, nu sunt filolog, nu sunt sociolog şi nici alte multe lucruri, aşa că încercarea de a descrie pe fugă o imensă civilizaţie, chiar dacă privind totul prin prisma laturii sale culinare, mă înspăimântă în aceeaşi măsură în care mă incită.
(mai mult…)
Pe urmele furculiţei (1)
„Este un lucru deosebit de grosolan şi lipsit de graţie să-ţi îndeşi mâncarea în gură aşa cum strângi paiele într-o căpiţă, cu furca.” – spune un anonim francez în secolul al XVI-lea. Este adevărat, „furculiţa”, cuvânt pornind în limba noastră de la „furcă”, provine din latinescul „furca”, acesta însemnând, fără nicio surpriză, exact „furcă”.
Anonimul revoltat a avut dreptate într-un fel: mâncarea se duce la gură folosind o furcă mai mică, o furcuţă sau furculiţă. Grosolănia şi lipsa de graţie sunt foarte subiective, căci nu ştiu, zău, dacă o lingură este mai graţioasă. În fine, ideile s-au schimbat între timp şi astfel de reacţii şocate sunt de domeniul trecutului.
(mai mult…)
