Am auzit foarte des afirmația că trebuie musai să mănânci produse locale, fiindcă toate ființele ce împart un terroir, vibrează cumva pe aceeași lungime de undă. Adica apa, pâinea, legumele, vinul, animalele și toate celelalte alimente au ceva în comun care face ca asocierea lor în farfuria noastră să fie gustoasă și benefică.
Mulți prieteni și cunoștințe mă bat la cap cu asta. Unii dintre ei chiar bloggeri culinari, și nu din ăia începători și naivi, alții sunt medici… deci, în general, persoane cu scaun la cap.

După mine există o oarecare logică în această afirmație. Produsele provenind din aceeași zonă împart aceeași climă și același sol, deci este cumva posibil ca gusturile și aromele lor să se armonizeze mai bine. Cu alte cuvinte, dacă trăiești în Thailanda și mănânci un curry, acesta merge mai bine cu orez Jasmine decât cu Vialone Nano. Nu că nu l-ai putea mânca și cu pâine de secară la nevoie, dar cel mai gustos este cu orez Jasmine.

Acest principiu este menționat de mulți și atunci când se fac asocieri de vin cu mâncare. Aparent, vinul local se asociază mai bine cu bucate preparate din alimente de proveniență locală. Mărturisesc totuși că eu nu am avut nicio problemă în a asocia porcul de Periș cu vin roșu chilian, sau orez Arborio, cultivat în România, cu creveți din Bangladesh.

Am întâlnit, deci, fanatici ai teoriei terroir-ului unic și mărturisesc că și eu o accept până la un punct. Adică la modul: OK, poate că este ceva, dar hai să nu exagerăm. Și asta doar la nivel teoretic. La nivel practic, ploile acide, îngrăsămintele folosite din belșug aici și aproape deloc 1 km mai încolo, infiltrările în pânza freatică, eroziunea solului, politicile diferite legate de calitatea produselor etc. fac ca uniformitatea de terroir sa fie un vis îndepărtat.

Mă gândesc că globalizarea ne pune în situația de a mânca sau bea zilnic alimente cu care terroir-ul nostru propriu nu are de-a face nici în clin nici în mânecă. Nu prea am chef să renunț la cafea, mirodenii, cacao sau lapte de cocos doar fiindcă eu și ele nu avem rădăcini comune.
Mai știu și că cea mai mare parte a alimentelor consumate astăzi de orice cetățean al lumii, provine, ca loc de origine, din cu totul altă parte a globului decât cetățeanul respectiv. Este adevărat, multe au fost adoptate de câteva sute sau mii de ani și este foarte probabil să fi “împrumutat” caracteristicile terroire-ului de adopție. Acest proces de adaptare se petrece, însă, treptat. Nu cred că românii din secolul al XVII-lea au avut vreo problemă mâncînd porumbul proaspăt aclimatizat, cum nici europenii nu au simțit că beau ceva nesănătos atunci când au fost refăcute viile atinse de filoxeră, la începutul secolului trecut, cu butași aduși din Lumea Nouă, adică deja “contaminați” de un terroir străin.
Chiar în timp ce scriu aceste rânduri, procesul de adopție al alimentelor provenite din locuri străine este în plină desfășurare peste tot pe glob. Acesta este unul dintre efectele globalizării.

Am mai spus-o și cu alte ocazii, Cristofor Columb a fost probabil primul catalizator al globalizării. Au existat evenimente (cruciadele, de exemplu) și personalități (ca să iau una la întâmplare, Alexandru cel Mare), cu mult înaintea lui, care au pus în legătură civilizații diferite, dar pentru prima dată în istoria umanității, Lumea Veche (Europa, Asia si Africa) a ajuns în contact cu Lumea Nouă (America de Sud și Centrală, Caraibe și America de Nord) datorită lui Columb.
Navigatorul căruia unii istorici îi atribuie naționalitate genoveză, iar alții catalană, a „descoperit” Americile doar din greșeală. Bun și așa, zic eu.

Ulterior, la Lumea Nouă s-au adăugat și Australia, Noua Zeelandă și alte teritorii. Iar dacă Lumea Nouă și cea Veche au fost puse în contact, iată că întreg globul a fost conectat la el însuși.

Idei, persoane și bunuri au început să circule mai frecvent și mai repede. Printre ele și alimentele. Interesant este că multe idei, persoane și bunuri au fost nu doar comercializate, ci și adoptate în colțuri ale lumii, foarte depărtate și diferite de cele de proveniență. În cazul alimentelor am întâlnit câteva situații nostime, sau măcar interesante.

De pildă:
Deși cartoful este originar din Peru, cel mai mare producător de astăzi este China. Urmează, ca producție, India, Rusia, Ucraina, SUA, Germania, Polonia, Franța etc. Nici Peru și nici vreo altă țară sud sau central americană nu intră în primii zece producători. Poate nici în primii douăzeci.

Roșiile sunt originare din Mexic, dar cel mai mare producător actual este Spania, urmată de China, India, SUA și Egipt. Mexicul este abia pe locul al zecelea.

Lămâile sunt originare din Asia de Sud-Est. Astăzi cel mai mare producător de lămâi este India, ceea ce poate nu este o surpriză căci vorbim despre o ţară aflată oarecu în aceeaşi zonă, dar acest lider este urmat de Mexic, Brazilia și Spania.

Porumbul este originar din Mexic, și a fost cultivat de vechi civilizații; mayașii, olmecii, zapotecii, aztecii au contribuit cu toții la „inventarea” porumbului așa cum îl știm acum. Astăzi cei mai mari producători de porumb sunt SUA, urmate la mare distanță de China, Brazilia, India, Argentina, Mexic, Ucraina, Indonezia, Franța etc.

Curcanul, una dintre puținele surse de proteine din Lumea Nouă înainte de venirea europenilor, este originar din Mexic. Astăzi cei mai mari producători de carne de curcan sunt SUA, urmate de Uniunea Europeană, Brazilia, Canada și Rusia.

Măslinele, după cele mai multe surse, sunt originare de undeva de pe teritoriul actuial al Siriei. Cei mai mari producători de astăzi sunt Spania, Italia, Grecia, Turcia, Maroc, Tunisia, Portugalia etc. În ce privește uleiul de măsline, acest clasament se menține aproape neschimbat: Spania, Italia, Grecia, Turcia, Tunisia, Portugalia etc.

Strugurii sunt originari din actuala Georgie, dar cei mai mari producători de astăzi sunt China, Italia, SUA, Franța, Turcia, Chile, Argentina, India și Iran. În ce privește producția de vin, clasamentul arată cu totul altfel: Franța, Italia, Spania, SUA, Argentina, Australia, Germania, Africa de Sud, Chile, Portugalia etc.

Grâul are originile în Semiluna Fertilă, adică undeva pe teritoriile de astăzi ale Libanului, Siriei, Kuweitului, Irakului, Israelului, Iordaniei și Egiptului. V-am dat o zona cam mare și cam neclară, dar este interesant de comparat cu producătorii actuali. Aceștia sunt, în ordinea descrescătoare a producției, China, India, SUA, Franța, Rusia, Australia, Canada, Pakistan, Germania etc.

Vinetele sunt originare din India, dar cel mai mare producător actual este China. India este pe locul al doilea, raportând o producție la jumătate față de cea a Chinei. Urmează Egipt, Turcia și Indonezia.

Găinile sunt originare din Thailanda, dar producătorii cei mai mari de carne de pasăre sunt astăzi China, SUA, Indonezia, Brazilia, India, Mexic, Rusia etc.

Porcul are origini neclare. Sursele indică faptul că acoperea un areal ce cuprinde zone din Eurasia și Africa. Porcul domesticit însă, a apărut, din câte se știe, din Iranul actual. Ironic este faptul că iranienii de astăzi nu pun gura pe porc. O pun însă alții, iar producătorii cei mai importanți sunt China, urmată la foarte mare distanță de Uniunea Europeană, SUA, Brazilia, Rusia, Vietnam, Canada etc.

Vita a fost domesticită, se crede, prima dată în nordul Chinei și în Mongolia. Producătorii cei mai importanți de astăzi sunt SUA, Brazilia, Uniunea Europeană, China, Argentina, India, Australia, Mexic, Rusia, Pakistan etc.

Trestia de zahar este originară din India și sud-estul Asiei. Astăzi este produsă de Brazilia, India, China, Thailanda, Pakistan, Mexic, Filipine, SUA, Australia etc.

Ardeii iuți și grași sunt originari din America de Sud, Centrală și Caraibe. Producătorii cei mai importanți de astăzi sunt China, urmată la foarte mare distanță de Mexic, Turcia, Indonezia, Spania, India, Ungaria etc.

Floarea-soarelui provine din America de Nord. Producătorii cei mai mari de semințe de floarea-soarelui sunt Ucraina, Rusia, Argentina, China, Franța, România, Bulgaria, Turcia etc.
În ce privește uleiul de floarea-soarelui, producătorii cei mai mari sunt cam aceiași: Ukraina, Rusia, Uniunea Europeană, Argentina, Turcia, China.

Cafeaua este originară din actuala Etiopie. Producătorii cei mai importanți sunt însă Brazilia, Vietnam, Columbia, Indonezia și India.

Cacaoa provine din America Centrală. Producătorii cei mai importanți de astăzi sunt Coasta de Fildeș, Indonezia, Ghana, Nigeria, Brazilia, Camerun, Ecuador etc.

Aș putea continua cu alte zeci de exemple. Toate alimentele noastre de bază, grâu, porumb, carne, floarea-soarelui, vin, cartofi, roșii, struguri, dovleci și dovlecei, ardei, fasole, mazăre, caise, cireșe, mere etc. au originea în alte continente. Le-am adoptat în cursul secolelor, în special în ultimii 500 de ani.

Unde naiba vreau să ajung cu asta? Să pot concluziona, spunând celor ce mă bat la cap cu consumul tuturor alimentelor strict din același terroir, că nu prea au dreptate. Este ideal să mâncăm, pe cât posibil, ce este în sezon. Alimentele sunt mai gustoase și mai ieftine.
Este însă aberant, după mine, să te chinui să mănânci lângă praz (apropo, acesta provine, se pare, din Egipt și a fost introdus în Europa abia în Evul Mediu; nu și-l arogă ca simbol doar oltenii, ci și Țara Galilor… poate și alții pe care nu-i știu) doar cartofi crescuți în grădinile oltenești.

Ca să fac o glumă, probabil că ar trebui să ne gândim mai bine și cu cine ne căsătorim, nu cumva un ardelean să ia o moldoveancă, sau un englez vreo româncă… cine știe ce copii ies din asta.

Până la urmă, globalizarea asta a alimentelor ne-a scăpat, la propriu, de foame și ne-a oferit șansa să mâncăm variat și să ne bucurăm de mai multe daruri ale naturii. Pe mine nu mă deranjează nici cât negru sub unghie dacă roșiile din farfuria mea provin din Spania sau de pe Marte, atâta timp cât sunt gustoase și au un preț corect.

Chestia cu faptul că nu se mai găsesc pe piață vegetale românești, ci doar importate și de proastă calitate, după ce m-a chinuit o perioadă la nivel de patriotism, acum mă lasă rece. Mă mai chinuie doar la nivel de calitate-preț. În ce privește partea cu patriotismul, îmi spun că, sigur, este păcat că nu găsesc roșii, ardei și altele din România, dar apoi îmi spun că așa ne trebuie, fiindcă ne-am bătut joc de țara asta și am ajuns să nu mai producem aproape nimic. Lipsa de respect pentru educație și pentru munca semenilor, incompetența liderilor politici și economici, plus corupția și-au făcut efectul. Știu că lucrurile se vor rezolva la un moment dat, semne sunt multe și se văd peste tot, dar nu cred să mai prind eu momentul acela.

Chiar dacă agricultura noastră ar funcționa perfect, astfel ca să acopere măcar cererea de produse care cresc și pe la noi de sute sau zeci de ani, tot ne-am lovi de multe alte legume, fructe și mirodenii care, trebuie să ne împăcăm cu asta, nu pot crește pe la noi. Mă refer la cafea, cacao, piper, măsline, ceai, citrice, smochine, curmale, ulei de măsline etc. Sigur, ne-am putea lipsi de toate astea, dar eu nu am chef s-o fac. Le consider necesități, nu un lux inutil.
Așa că, până una alta, eu zic, respectuos: „Săru’ mâna, doamna Globalizare!”

Sumar articol
Titlu articol
De-ale globalizării
Descriere
Am auzit foarte des afirmația că trebuie musai să mănânci produse locale, fiindcă toate ființele ce împart un terroir, vibrează cumva pe aceeași lungime de undă. O accept până la un punct. Adică la modul: OK, poate că este ceva, dar hai să nu exagerăm.
Autor