De-ale gurii la Dalboka

Anul acesta mi-am petrecut concediul în Bulgaria. Am fost pe buget redus, acesta fiind motivul pentru care am „sarit” de data acesata Grecia, si rau am facut, caci Bulgaria nu s-a dovedit a fi mai ieftina si nici mai „customer oriented” decat aceasta. În fine, desi nu a fost un concediu ratat, sa spunem ca a fost primul si singurul în care nu mi-a parut rau ca plec acasa, atunci cand a luat sfarsit.

Nici din punct de vedere culinar nu as avea aproape nimic de semnalat. Litoralul bulgaresc s-a dovedit a fi, gastronomic vorbind, mai banal decat mi-as fi dorit si decat m-as fi asteptat. Probabil cel mai interesant lucru întalnit de mine, si aproape singurul despre care merita sa se vorbeasca, este complexul de la Dalboka, un loc aproape de granita cu Romania, unde exista o mica ferma de midii si scoici, unul sau doua hoteluri (aici nu prea sunt sigur) si doua restaurante specializate pe aceste moluste.
Planificasem vizita la Dalboka (sau Dalboca, asa cum pronunta bulgarii) înca dinainte de a pleca în vacanta. Planuisem deja sa ne întoarcem de la Sunny Beach prin Vama-Veche, tocmai pentru a ne opri, în trecere, la ferma de midii. Plecasem chiar la ora potrivita pentru a ajunge acolo la pranz si sa mancam fructe de mare. Marturisesc ca dupa 2-3 zile petrecute pe litoralul bulgaresc, stiam deja ca aceasta vizita va fi punctul culminant al concediului si abia o asteptam. Chiar si numele, pe care în minte îl vizualizam „d’al bocca”, suna italieneste si foarte-foarte culinar.
Punctul cheie al complexului de la Dalboka este o ferma ecologica de midii si scoici, de 800 mp, a carei înfiintare si functionare a fost finantata cu fonduri SAPARD. Se spune ca zona de acolo este cea mai curata din toata Marea Neagra, iar molustele sunt „cultivate” astfel ca sa nu vina în contact cu nisipul si sa fie cat se poate de curate.
Ştiu ca s-a mai scris pe internetul romanesc despre aceasta ferma si chiar nu stiu daca voi reusi sa aduc ceva nou, în afara poate de un punct de vedere propriu si, veti vedea, destul de critic.
În primul rand, cred ca modul în care un turist ar percepe, culinar vorbind, ceea ce se petrece în complexul de la Dalboka, tine foarte mult de momentul în care merge acolo.
Prima impresie nu a fost prea placuta, caci drumul spre restaurante a fost extrem de stramt, aglomerat, în panta/rampa (functie de sensul de mers) si foarte… neasfaltat. Chiar m-am mirat ca, la presupusa afluenta a acestui loc, nu s-au putut asfalta ceele cateva sute de metri care leaga complexul de sosea.
Oricum, daca nu aveti o masina puternica, sfatul meu este sa lasati masina în mica parcare situata la 800 m de complex. Toti se înghesuie sa vina cu masinile pana în buza restaurantelor, asa ca, daca faceti asta veti avea parte de o aglomeratie si o claxoneala de mare angajament. Şi daca aveati impresia ca soferul roman este mitocan, stati sa-l vedeti pe cel bulgar.
Pe de alta parte, aveti grija sa nu uitati în masina lasata în parcare nimic de valoare, caci au existat cazuri în care unora li s-a furat tot din portbagaj. Dar, sa trecem mai departe…
Vorbeam mai sus de moment. Noi am ajuns într-o sambata la pranz. Era foarte aglomerat; cred ca în cele doua restaurante erau peste 200 de oameni, în majoritate romani si bulgari. Aveam de ales între „Sirena”, în stanga, si „The Mussel Farm” (cel putin acesta parea a-i fi numele), în dreapta. Am ales dreapta si abia am gasit unde sa ne asezam, „cuplandu-ne” la o masa cu alta pereche, tot de romani. Aglomeratie mare, iar chelneritele pareau deja epuizate. Abia aveau putere sa mai zambeasca.

Am asteptat vreo 10 minute ca sa fim bagati în seama, deci am avut timp sa studiem pe îndelete meniul. Meniurile erau (si) în limba romana, destul de bine traduse, ceea ce a facilitat, teoretic, comanda. Lista oferita de bucatarie era foarte bogata, asa cum ma asteptam. Continea chestii clasice, dar si tot felul de „inventii” dintre care unele mi s-au parut cam fara sens, ca, de pilda, sarmalele în foi de vita cu midii, sau un alt preparat care combina „armonios” cartofii cu varza si midii.
Altminteri, nu erau doar midii si scoici în meniu, ci si creveti si cateva tipuri de peste, lucru care m-a bucurat caci crevetii îmi sunt buni prieteni, mai buni decat midiile.
În sfarsit ni s-a luat si noua comanda. Nu fac caz de întarziere, caci locul era cu adevarat foarte aglomerat. Surpriza neplacuta avea sa fie faptul ca jumatate din ce ne alesesem (am vrut sa comandam cate 2-3 feluri fiecare, ca sa gustam din cat mai multe lucruri) nu era disponibil. Meniul era „stufos”, deci, doar în teorie; în practica nu prea aveau, în acel moment, nimic altceva decat midii. Era doar ora 13:00, asa dar poate pestele si crevetii se terminasera deja; m-am consolat zicandu-mi ca acestia se pescuiesc doar ocazional si în cantitati mici. În definitiv, este ferma de midii, nu de creveti si nici de peste.

Am comandat, deci, midii. Am reusit sa obtinem frigarui de midii, date prin pesmet înainte de a fi fripte pe gratar, sarmale de midii (din curiozitate profesionala; la trioul cartofi-varza-midii nu m-am încumetat), midii cu sos picant si un un fel de pilaf cu midii. Recunosc ca mi se cam „taiase” deja si îmi cam pierdusem cheful; este o oarecare lovitura în plex atunci cand jumatate din ce comanzi, si înca felurile care îti plac cel mai mult, nu sunt disponibile.

Pana sa vina mancarea, am aruncat o privire mai atenta de jur împrejur. „Privelistea minunata” cu care se lauda site-urile dedicate complexului, este inexistenta. Doar marea, mica platforma a fermei, niste umbrele si vreo doua barci rablagite. Cam asta este toata privelistea. Cei care ati fost în Grecia si Turcia, stiti ce înseamna priveliste marina. La Dalboka, ce mai tura-vura, nu exista asa ceva.
Terasa restaurantului (în interior nu am intrat) încerca sa fie rustica si prietenoasa. Pe alocuri chiar reusea. Era asternuta cu pietris, o idee nu nemaipomenita, dar ieftina si la îndemana. O parte a meselor erau situate sub un acoperis de scanduri, cealalta, mai spre mare, era protejata de o plasa pescareasca si de frunze de vita de vie. Ideea asta chiar mi-a placut. Mesele si banchetele erau din scanduri, în stil rustic, dar fetele de masa erau albe si curate. Între timp se mai potolise parca si aglomeratia, lumea nu mai astepta în picioare sa se elibereze o masa si chiar, pe alocuri, se mai zareau scaune libere.
În sfarsit, a venit mancarea. Toata felurile deodata, asa ca daca vroiai sa le prinzi pe toate calde, trebuia sa mananci mai repejor. Noroc ca te ajuta dimensiunea portiilor.
Recunosc ca nu prea mai aveam pofta de mancare, dar am gustat din tot ce mi s-a pus în fata si am încercat sa fiu obiectiv.

Frigaruile de midii au fost gustoase, desi portia s-a dovedit a fi infima, sosul care le însotea avea un gust incert, iar castraveciorul murat, servit ca garnitura, se potrivea acolo ca nuca în perete. Cred ca undeva, niste carnati sau coaste de porc plangeau de dorul lui.

Midiile cu sos picant au fost foarte bune, gustoase si picante exact cat trebuie si, desi am consumat vrei zece servetele cat le-am ales de cochiliile lor, m-am simtit foarte satisfacut.
Pilaful a fost oribil, cu boabe de orez cleioase si prea sarat. Atat de oribil încat nici nu l-am mai pozat. Nu merita sa-mi lase vreo amintire pe retina. Am ajuns la concluzia ca orezul este, pentru unii, o chestie tare greu de gatit. La un pilaf nu trebuie sa existe scuza afluxului de clienti, caci se poate face din timp, asa ca este vorba doar despre nestiinta, sau de lipsa de interes.

Sarmalele, asa cum ma si asteptasem, m-au dezamagit. Nu doar ca alaturare de ingrediente, ci si ca mod de gatire. Frunzele de vita-de-vie nu fusesera oparite si fierte îndeajuns, asa ca erau tari, iar midiile fusesera gatite prea mult, asa ca erau cauciucoase. Combinatia de texturi a fost tare nefericita.
Dezamagiti, am cerut nota de plata si am platit jumatate în lei si jumatate în leva. Am vrut sa scapam de toti banii bulgaresti înainte de a intra în tara, caci nu avem de gand sa revenim prea curand. Bani romanesti aveam doar în bancnote mari, iar chelnerita nu avea sa dea rest si uite-asa se face ca s-a ales cu un bacsis de vreo 8 leva, lucru care, în sfarsit, a înseninat-o si a facut-o sa zambeasca cu toata gura. Nu mai prididea cu „blagodaria” si ma jur ca am ramas cu impresia ca ne-a si binecuvantat.
Poate ca în timpul saptamanii si seara, într-o stare de spirit a noastra mai buna si fara aglomeratie, atmosfera sa ne para mai romantica, privelistea mai minunata, meniul mai complet si bucatarii mai inspirati, dar pana sa gustam acest moment prezumtiv, am ramas cu post-gustul cam amarui al unui asezamant facut si condus în bine-cunoscutul stil „balcanic”. Sau balcanic de-a dreptul, fara ghilimele, caci bulgarii, spre deosebire de noi, chiar se afla în Balcani.