Anul acesta mi-am petrecut concediul în Bulgaria. Am fost pe buget redus, acesta fiind motivul pentru care am „sărit” de data acesata Grecia, şi rău am făcut, căci Bulgaria nu s-a dovedit a fi mai ieftină şi nici mai „customer oriented” decât aceasta. În fine, deşi nu a fost un concediu ratat, să spunem că a fost primul şi singurul în care nu mi-a părut rău că plec acasă, atunci când a luat sfârşit.

Nici din punct de vedere culinar nu aş avea aproape nimic de semnalat. Litoralul bulgăresc s-a dovedit a fi, gastronomic vorbind, mai banal decât mi-aş fi dorit şi decât m-aş fi aşteptat. Probabil cel mai interesant lucru întâlnit de mine, şi aproape singurul despre care merită să se vorbească, este complexul de la Dalboka, un loc aproape de graniţa cu România, unde există o mică fermă de midii şi scoici, unul sau două hoteluri (aici nu prea sunt sigur) şi două restaurante specializate pe aceste moluşte.

Planificasem vizita la Dalboka (sau Dâlboca, aşa cum pronunţă bulgarii) încă dinainte de a pleca în vacanţă. Plănuisem deja să ne întoarcem de la Sunny Beach prin Vama-Veche, tocmai pentru a ne opri, în trecere, la ferma de midii. Plecasem chiar la ora potrivită pentru a ajunge acolo la prânz şi să mâncăm fructe de mare. Mărturisesc că după 2-3 zile petrecute pe litoralul bulgăresc, ştiam deja că această vizită va fi punctul culminant al concediului şi abia o aşteptam. Chiar şi numele, pe care în minte îl vizualizam „d’al bocca”, suna italieneşte şi foarte-foarte culinar.

Punctul cheie al complexului de la Dalboka este o fermă ecologică de midii şi scoici, de 800 mp, a cărei înfiinţare şi funcţionare a fost finanţată cu fonduri SAPARD. Se spune că zona de acolo este cea mai curată din toată Marea Neagră, iar moluştele sunt „cultivate” astfel ca să nu vină în contact cu nisipul şi să fie cât se poate de curate.

Ştiu că s-a mai scris pe internetul românesc despre această fermă şi chiar nu ştiu dacă voi reuşi să aduc ceva nou, în afară poate de un punct de vedere propriu şi, veţi vedea, destul de critic.
În primul rând, cred că modul în care un turist ar percepe, culinar vorbind, ceea ce se petrece în complexul de la Dalboka, ţine foarte mult de momentul în care merge acolo.
Prima impresie nu a fost prea plăcută, căci drumul spre restaurante a fost extrem de strâmt, aglomerat, în pantă/rampă (funcţie de sensul de mers) şi foarte… neasfaltat. Chiar m-am mirat că, la presupusa afluenţă a acestui loc, nu s-au putut asfalta ceele câteva sute de metri care leagă complexul de şosea.

Oricum, dacă nu aveţi o maşină puternică, sfatul meu este să lasaţi maşina în mica parcare situată la 800 m de complex. Toţi se înghesuie să vină cu maşinile până în buza restaurantelor, aşa că, dacă faceţi asta veţi avea parte de o aglomeraţie şi o claxoneală de mare angajament. Şi dacă aveaţi impresia că şoferul român este mitocan, staţi să-l vedeţi pe cel bulgar.
Pe de altă parte, aveţi grijă să nu uitaţi în maşina lăsată în parcare nimic de valoare, căci au existat cazuri în care unora li s-a furat tot din portbagaj. Dar, să trecem mai departe…

Vorbeam mai sus de moment. Noi am ajuns într-o sâmbătă la prânz. Era foarte aglomerat; cred că în cele două restaurante erau peste 200 de oameni, în majoritate români şi bulgari. Aveam de ales între „Sirena”, în stânga, şi „The Mussel Farm” (cel puţin acesta părea a-i fi numele), în dreapta. Am ales dreapta şi abia am găsit unde să ne aşezăm, „cuplându-ne” la o masă cu altă pereche, tot de români. Aglomeraţie mare, iar chelneriţele păreau deja epuizate. Abia aveau putere să mai zâmbească.

Am aşteptat vreo 10 minute ca să fim băgaţi în seamă, deci am avut timp să studiem pe îndelete meniul. Meniurile erau (şi) în limba română, destul de bine traduse, ceea ce a facilitat, teoretic, comanda. Lista oferită de bucătărie era foarte bogată, aşa cum mă aşteptam. Conţinea chestii clasice, dar şi tot felul de „invenţii” dintre care unele mi s-au părut cam fără sens, ca, de pildă, sarmalele în foi de viţă cu midii, sau un alt preparat care combina „armonios” cartofii cu varză şi midii.
Altminteri, nu erau doar midii şi scoici în meniu, ci şi creveţi şi câteva tipuri de peşte, lucru care m-a bucurat căci creveţii îmi sunt buni prieteni, mai buni decât midiile.

În sfârşit ni s-a luat şi nouă comanda. Nu fac caz de întârziere, căci locul era cu adevărat foarte aglomerat. Surpriza neplăcută avea să fie faptul că jumătate din ce ne alesesem (am vrut să comandăm câte 2-3 feluri fiecare, ca să gustăm din cât mai multe lucruri) nu era disponibil. Meniul era „stufos”, deci, doar în teorie; în practică nu prea aveau, în acel moment, nimic altceva decât midii. Era doar ora 13:00, aşa dar poate peştele şi creveţii se terminaseră deja; m-am consolat zicându-mi că aceştia se pescuiesc doar ocazional şi în cantităţi mici. În definitiv, este fermă de midii, nu de creveţi şi nici de peşte.

Am comandat, deci, midii. Am reuşit să obţinem frigărui de midii, date prin pesmet înainte de a fi fripte pe grătar, sarmale de midii (din curiozitate profesională; la trioul cartofi-varză-midii nu m-am încumetat), midii cu sos picant şi un un fel de pilaf cu midii. Recunosc că mi se cam „tăiase” deja şi îmi cam pierdusem cheful; este o oarecare lovitură în plex atunci când jumătate din ce comanzi, şi încă felurile care îţi plac cel mai mult, nu sunt disponibile.

Până să vină mâncarea, am aruncat o privire mai atentă de jur împrejur. „Priveliştea minunată” cu care se laudă site-urile dedicate complexului, este inexistentă. Doar marea, mica platformă a fermei, nişte umbrele şi vreo două bărci rablagite. Cam asta este toată priveliştea. Cei care aţi fost în Grecia şi Turcia, ştiţi ce înseamnă privelişte marină. La Dalboka, ce mai tura-vura, nu există aşa ceva.
Terasa restaurantului (în interior nu am intrat) încerca să fie rustică şi prietenoasă. Pe alocuri chiar reuşea. Era aşternută cu pietriş, o idee nu nemaipomenită, dar ieftină şi la îndemână. O parte a meselor erau situate sub un acoperiş de scânduri, cealaltă, mai spre mare, era protejată de o plasă pescărească şi de frunze de viţă de vie. Ideea asta chiar mi-a plăcut. Mesele şi banchetele erau din scânduri, în stil rustic, dar feţele de masă erau albe şi curate. Între timp se mai potolise parcă şi aglomeraţia, lumea nu mai aştepta în picioare să se elibereze o masă şi chiar, pe alocuri, se mai zăreau scaune libere.

În sfârşit, a venit mâncarea. Toată felurile deodată, aşa că dacă vroiai să le prinzi pe toate calde, trebuia să mănânci mai repejor. Noroc că te ajuta dimensiunea porţiilor.
Recunosc că nu prea mai aveam poftă de mâncare, dar am gustat din tot ce mi s-a pus în faţă şi am încercat să fiu obiectiv.

Frigăruile de midii au fost gustoase, deşi porţia s-a dovedit a fi infimă, sosul care le însoţea avea un gust incert, iar castraveciorul murat, servit ca garnitură, se potrivea acolo ca nuca în perete. Cred că undeva, nişte cârnaţi sau coaste de porc plângeau de dorul lui.

Midiile cu sos picant au fost foarte bune, gustoase şi picante exact cât trebuie şi, deşi am consumat vrei zece şerveţele cât le-am ales de cochiliile lor, m-am simţit foarte satisfăcut.
Pilaful a fost oribil, cu boabe de orez cleioase şi prea sărat. Atât de oribil încât nici nu l-am mai pozat. Nu merita să-mi lase vreo amintire pe retină. Am ajuns la concluzia că orezul este, pentru unii, o chestie tare greu de gătit. La un pilaf nu trebuie să existe scuza afluxului de clienţi, căci se poate face din timp, aşa că este vorba doar despre neştiinţă, sau de lipsă de interes.

Sarmalele, aşa cum mă şi aşteptasem, m-au dezamăgit. Nu doar ca alăturare de ingrediente, ci şi ca mod de gătire. Frunzele de viţă-de-vie nu fuseseră opărite şi fierte îndeajuns, aşa că erau tari, iar midiile fuseseră gătite prea mult, aşa că erau cauciucoase. Combinaţia de texturi a fost tare nefericită.

Dezamăgiţi, am cerut nota de plată şi am plătit jumătate în lei şi jumătate în leva. Am vrut să scăpăm de toţi banii bulgăreşti înainte de a intra în ţară, căci nu avem de gând să revenim prea curând. Bani româneşti aveam doar în bancnote mari, iar chelneriţa nu avea să dea rest şi uite-aşa se face că s-a ales cu un bacşiş de vreo 8 leva, lucru care, în sfârşit, a înseninat-o şi a făcut-o să zâmbească cu toată gura. Nu mai prididea cu „blagodaria” şi mă jur că am rămas cu impresia că ne-a şi binecuvântat.

Poate că în timpul săptămânii şi seara, într-o stare de spirit a noastră mai bună şi fără aglomeraţie, atmosfera să ne pară mai romantică, priveliştea mai minunată, meniul mai complet şi bucătarii mai inspiraţi, dar până să gustăm acest moment prezumtiv, am rămas cu post-gustul cam amărui al unui aşezământ făcut şi condus în bine-cunoscutul stil „balcanic”. Sau balcanic de-a dreptul, fără ghilimele, căci bulgarii, spre deosebire de noi, chiar se află în Balcani.