Nu am cunoştinţe de nutriţie… încă. Spun „încă” fiindcă am decis nu doar să mă apropii de acest domeniu, ci să şi fac cât mai curând posibil o şcoală în domeniu. Am pornit deocamdată să mă informez din diverse surse, ca să încep, încet-încet, să mă orientez în acest univers care interesează din ce în ce mai multă lume. Altfel spus, încerc deocamdată să-mi fac o idee şi vă invit să descoperim împreună, pas cu pas, ce am putea face ca să ne hrănim mai bine şi mai sănătos.

O să încerc deci să supun discuţiei unele concluzii care încep să se profileze. Nu de pe poziţia specialistului, căci nu sunt; nu vreau să dau indicaţii şi sfaturi, căci nu mă pricep. Nu vreau nici să învăţăm unii de la ceilalţi, ci doar să ne informăm reciproc. Este posibil ca cele spuse de mine în articol să nu fie corecte, căci vin în urma unei informări care ar putea fi incompletă; pornind de la unele date, fac extrapolări bazându-mă doar pe logica mea şi bunul meu simţ, care sunt departe de a fi infailibile.

Îmi place să gătesc şi să mănânc şi încep să mă întristez din ce în ce mai tare când văd ce spun nutriţioniştii. Nu am încredere în nutriţionişti, ca „specie” profesională. Impresia mea este că bâjbâie şi că îşi schimbă cam des părerile. Mai mult, pentru a ne spori confuzia, părerile lor nu coincid întotdeauna; mai curând se bat cap în cap mai des decât sunt în concordanţă. Cu toate acestea am început să am din ce în ce mai pregnant impresia că a te hrăni sănătos astăzi a devenit practic imposibil. Ştiu că sună descurajant, dar dacă analizăm obiectiv ce avem timp să ne gătim şi, mai ales, ce alimente ne putem permite să cumpărăm, vom vedea că hrana sănătoasă nu prea ne este la îndemână.

Degeaba încercăm să gătim fără prăjeli, fără grăsimi, cu multe legume şi fructe, dacă ingredientele de la care pornim, cele cumpărate din supermarket şi pieţe, sunt ele însele necorespunzătoare din punct de vedere nutriţional. Chiar dacă am avea ingrediente sănătoase, cheia hrănirii corecte este modul în care le gătim şi în care le asociem, ori acesta este domeniul în care lucrurile par a fi extrem de confuze. Voi încerca să discutăm aceste aspecte în câteva articole viitoare.

Haideţi să începem cu primul pas al procesului de gătire a mâncării: alegerea şi cumpărarea ingredientelor, temă despre care s-ar putea scrie lesne un volum întreg.
Pieţele au rămas pentru mulţi un fel de „oază” a hranei tradiţionale, sănătoase, aşa cum o aveam pe vremuri. Totuşi, mai vedeţi prin pieţe ţărani veritabili? Foarte rar, căci cei ce vând sunt intermediarii. Am văzut în ultimii 20 de ani mai mulţi pieţari ţigani decât ţărani. Am tot respectul pentru ţigani, însă aceştia nu au fost niciodată vestiţi pentru cheful de muncă, mai ales în domeniul agro-alimentar. Avem de-a face deci cu intermediari, nenumăraţi intermediari, ţigani sau nu, asta nu prea are importanţă. Intermediarii însă cresc preţul final al produsului şi se aprovizionează de cine ştie unde.
Nici chiar ţăranii veritabili nu mai sunt ce erau odată. Acum cultivă cu alte seminţe, mai spornice şi mai ieftine, au început să se spurce la chimicale, hrănesc animalele destinate vânzării cu nutreţuri concentrate şi tot felul de trăznăi obţinute din deşeuri de peşte. Mulţi au fost siliţi să facă asta, căci altfel s-ar fi ruinat; alţii, mai puţini, s-au şmecherit pur şi simplu. Aţi mai văzut pe piaţă căpşunile româneşti, acelea mici şi extrem de parfumate? Aţi mai văzut roşiile din grădina bunicii, acelea bulbucate şi urâţele, dar atât de gustoase şi parfumate? Eu am mai dat peste ele doar accidental, adică extrem de rar.

În supermarketuri ne lovim – şi ne doare rău, deşi nu ne dăm seama – de „fabricile de mâncare”. Acestea sunt companiile din domeniul alimentar care produc pe scară rulantă, în viteză şi în condiţii de eficienţă financiară maximă. Rareori vor fi în pierdere, căci lucrurile sunt aranjate de asemenea manieră încât cea mai mare parte dintre noi să fim la cheremul lor. Nu putem cultiva vegetale, nu putem să creştem animale. Nu avem unde şi nu ne pricepem.
Costurile de producţie nu permit producătorilor să ne ofere plante şi animale care să se dezvolte conform ciclului lor normal de viaţă. Acestea sunt hrănite cu tot felul de porcării, stropite cu substanţe chimice, crescute în condiţii nenaturale, „îmbunătăţite” cu aditivi etc. Unele dintre aceste operaţiuni sunt necesare la modul obiectiv, căci altfel produsele nu ar rezista transportului şi şederii în raft şi în frigider până ce le vine rândul să fie gătite. Alte operaţiuni au rolul de a lua faţa clientului, dând produselor un aspect comercial, iar celelalte sunt destinate la a micşora costurile de producţie. Grija pentru sănătatea clientului este lăsată, în cel mai bun caz, pe un plan secundar.

Toţi suntem oameni ocupaţi, avem cariere, familii şi diverse obligaţii; toate acestea ne reduc considerabil timpul pe care l-am putea folosi ca să ne hrănim cu cap. Supermarketul a devenit soluţia cea mai la îndemână pentru noi toţi. Îmi este clar, deşi nu-mi convine prea mult, că unii dintre aditivii alimentari sunt necesari în condiţiile noastre de viaţă, şi trebuie să ne cam împăcăm cu ideea că avem nevoie de conservanţi, stabilizatori etc. Alţi aditivi ar putea lipsi bine mersi. Până şi produsele zise ecologice folosesc, conform legii, circa 300 de aditivi. Există deci o legislaţie care reglementează folosirea aditivilor, dar cum lumea este condusă de marile corporaţii, inclusiv de cele din domeniul alimentaţiei, ghici cui foloseşte ea? Doar nu consumatorului…

Bineînţeles, produsele ecologice veritabile sunt mai puţin dăunătoare decât cele din supermarket, dar nu ştiu cât de mult ne ajută asta. Nu mă refer doar la faptul că sunt de trei ori mai scumpe decât celelalte alimente, şi nici la faptul că, deşi sunt numite ecologice, unele dintre ele înşeală pur şi simplu consumatorul, dar suntem atacaţi din atâtea direcţii încât este greu să ne păzim întotdeauna spatele. Am remarcat adesea cu stupoare că persoanele preocupate de consumul de produse ecologice lasă garda jos când vine vorba despre alte „atacuri”, aşa le zic eu, ale societăţii moderne asupra sănătăţii noastre; beau fără grijă tot felul de otrăvuri denumite generic „cola”, consumă alcool, fumează, sunt sedentare, folosesc mult televizorul, computerul, telefoanele mobile, folosesc cosmetice (o altă grupă de produse pline de aditivi), respiră acelaşi aer poluat ca şi restul omenirii, pierd nopţile, nu mănâncă la micul dejun, mănâncă în faţa televizorului etc. Încercând să fiu logic, mă gândesc că este cam aiurea să faci atâta tam-tam pe tema mâncării ecologice, când te expui catastrofal pe alte căi.

Mâncarea de calitate costă foarte scump, căci cei care o produc sunt din ce în ce mai puţini. Practic, nu avem bani să cumpărăm mereu produse de calitate. Mulţi dintre cei care se panichează pe tema aditivilor alimentari ar dori de asemenea mâncare ieftină. Vestea proastă este că mâncarea sănătoasă nu mai are astăzi cum să fie ieftină. Aşa că mulţumiţi-vă, cu decenţă, a mânca ceea ce vă permiteţi.

Concluzia mea este că doar cu mare greutate putem găsi alimente sigure, şi pe care să ni le şi putem permite. Pe de altă parte, chiar dacă am reuşi asta, organismul ne este atacat pe multe alte căi, învât ne-am putea întreba ce rost mai are să ne ferim, când oricum suntem înconjuraţi de „duşmani”? Cel mai trist lucru este că noi suntem cei care ne distrugem, noi am ales acest fel de viaţă. Putem însă renunţa la el? Ţin pumnii la modul cel mai sincer tuturor celor dispuşi să încerce!

Ce este deci de făcut, măcar în privinţa mâncării? Nimeni, din ce am citit până acum, nu oferă o soluţie sigură şi nici măcar viabilă cu adevărat. Toţi ne sfătuiesc să citim etichetele produselor, să analizăm singuri ce este sănătos şi ce nu, să observăm efectul pe care îl au alimentele asupra organismului nostru etc. Foarte frumos în teorie. Unii dintre noi, din cei care ştiu să citească, nici nu mai reuşesc să desluşească literele alea mici de pe etichete; mulţi alţii citesc etichetele doar ca să vadă preţul, căci abia au din ce trăi. Unii se panichează (deseori inutil) când văd litera E printre ingrediente, altora nu le pasă. Cine naiba ne poate sfătui corect? Cea mai tare chestie este atunci când nutriţioniştii declară nesănătos/sănătos un anumit aliment şi te fac să-ţi bulversezi viaţa renunţând la el, pentru ca doar 2-3 ani mai târziu să susţină exact contrariul, pe motiv că tocmai s-a descoperit ceva nou despre produsul respectiv. Un alt lucru care mă scoate din sărite este ambiguitatea avertismentelor: acest ingredient ar putea să fie dăunător, poate declanşa, poate induce, este posibil să… Vreau şi eu să aud o chestie fermă, de genul: dacă mănânci 3 g pe zi din rahatul ăsta crăpi sigur în 2-3 ani! Aşa m-aş simţi şi eu protejat şi aş şti ce să fac!
Dacă nutriţioniştii nu se pot pune de acord între ei, ce şanse avem noi, ceilalţi, neştiutorii? Devine clar că cei lipsiţi de educaţie gastronomică au şanse mai mari să se numere printre victimele sistemului. În opinia mea persoanele needucate sunt mai vulnerabile nu doar la „isteriile” şi panicile legate de alimentaţie, care apar din când în când, dar nu sunt capabile să urmeze corect nici măcar acele lucruri puţine de care, se pare, putem fi siguri că ne asigură o hrană decentă şi corectă.

Mie mi se pare aiurea să-ţi trăieşti viaţa refuzându-ţi orice plăcere de teamă că mai mânânci un gram de sare sau de zahăr, sau un miligram din nu ştiu care E. Este îngrozitor să mănânci cu privirea aţintită peste umăr, încercând să previi cine ştie ce atac mârşav al vreunui aliment. Ce obţin în final? Mă stresez vreo 50-60 de ani, ca să capăt, în cel mai bun caz, „dreptul” de a mă chinui la fel încă vreo 10?
Şi atunci, totuşi, este de făcut? Ştiu că fiecare individ este unic şi reacţionează diferit. Unii sunt mai sensibili, alţii dimpotrivă, pot mânca şi pietre. Cred că nu puteţi urma sfaturile nutriţioniştilor decât ca un ghid general. Mai cred că nu v-ar putea sfătui corect decât un nutriţionist care vă cunoaşte foarte bine şi poate astfel estima corect cum se va comporta organismul dvs.

Eu nu vă dau niciun sfat, căci nu sunt calificat s-o fac. Vă pot spune însă cum voi proceda eu în cei 25-30 de ani de viaţă la care mai sper. Pentru mine echilibru este cuvântul cheie, şi cred că ar putea fi pentru toată lumea.
Refuz să intru în panică până nu mă informez în amănunt, din mai multe surse, şi până nu încerc să gândesc cu mintea mea, dacă un ingredient este sau nu cancerigen sau dăunător în vreun alt fel.
Refuz să mănânc cu lipsă de respect faţă de mâncare: nu voi mai mânca la televizor, nu voi tolera fumători la masă, refuz să mănânc dacă în jurul meu muzică răsună la maxim, sau în companie neplăcută. Vreau să transform masa într-o mică sărbătoare a spiritului şi trupului.
Refuz să devin vegetarian, căci vegetarianismul mi se pare o exagerare dăunătoare. Omul a fost „setat” să fie omnivor, adică să mănânce de toate. Refuz să mănânc carne zilnic, altă exagerare şi derogare de la condiţia de omnivor.
Refuz să renunţ la micile plăceri vinovate: voi bea alcool, dar cu moderaţie, pot renunţa la grupe de alimente care oricum nu îmi plac (de pildă la mezeluri), dar nu la cele care mă desfată (brânzeturi, de pildă), voi încerca să „fac rost” de 2-3 zile pe săptămână în care să nu consum carne şi, neapărat, voi încerca să măresc cantitatea de vegetale din dieta mea.
Refuz să săr peste masa de dimineaţă şi voi încerca să nu mai mănânc după ora 19:00.
Refuz să renunţ la pâine, dar îmi vor fi de ajuns 4-5 felii pe zi.
Refuz să renunţ la încercarea de a bea, cât mai des posibil, sucuri de fructe stoarse cu mânuţa mea, fără zahăr, conservanţi, coloranţi etc. La fel în cazul îngheţatelor.
Refuz să renunţ la sarmale, mititei, ouă umplute, plăcinte etc. dar le voi consuma rar.
Refuz monotonia şi voi mânca atât cât pot de diversificat; voi găti, cât de des pot, la aburi sau cu grăsime puţină.
Refuz să renunţ la cartofi, dar voi încerca să-i prăjesc extrem de rar.
Refuz să mă limitez la cele de mai sus, căci ar mai fi multe de spus şi de făcut.
Dacă voi mai călca uneori aceste „porunci”, refuz să mă panichez şi să mă simt vinovat! Până la urmă, este în firea omului să mai şi greşească şi, oricât de trist ar fi, trebuie să mai şi murim de ceva.

Încă o dată, acest articol este doar o invitaţie la discuţie, căci vreau să ne sfătuim reciproc. Acest articol nu vrea să impună nimic şi este doar părerea mea, adică cea pe care mi-am format-o la acest moment, din (foarte) puţinul pe care îl ştiu. Este posibil ca peste câteva luni, când voi fi aflat mai multe, să mă răzgândesc şi eu, nu doar nutriţioniştii.