Despre fudulia semidoctului

Din punctul de vedere al cunoştinţelor dintr-un anumit domeniu, după părerea mea, oamenii se împart în trei mari categorii. Prima este formată din cei care ştiu şi care, în plus, ştiu că ştiu. A doua, cea mai redusă numeric, este formată din cei care nu ştiu şi chiar ştiu că nu ştiu. Cea mai numeroasă categorie o formează cei care nu ştiu că nu ştiu.
Nu mi-am dat încă seama dacă există şi o a patra categorie, a celor care nu ştiu că ştiu, dar, dacă facem abstracţie de cei de tipul burghezului gentilom al lui Moliere, care făcea proză fără să ştie, nu cred că este prea bine reprezentată numeric.

Oricum, de departe cei mai fuduli şi mai gălăgioşi sunt cei care au impresia că ştiu. Dacă nu i-aţi identificat încă, ei sunt cei din cea de-a treia categorie, a celor care nu ştiu că nu ştiu. Aceştia sunt semidocţii, adică depozitarii cunoştinţelor reduse şi superficiale într-un domeniu sau mai multe, dar care se cred miezul din… mă rog, din ce vreţi dvs. Unii dintre ei, adică „la crème de la crème”, mai sunt si snobi, asta fiindcă fudulia pune capac neştiinţei într-un mod spectaculos.

Dacă am învăţat ceva folositor în atâţia ani de când fac parte din această lume, este că există momente când este mai bine să-ţi ţii gura închisă, chiar dacă un drăcuşor aflat undeva, în interiorul tău, te incită să te bagi în seamă. Este bine să-ţi mesteci un pic cuvintele înainte de a da drumul vreunei prostii, aşa cum se întâmplă atunci când te apuci să-ţi dai cu părerea într-un domeniu cu care ai, în cel mai bun caz, o relaţie de posibilă intersectare într-un viitor foarte îndepărtat şi puţin previzibil. Cu care eşti, mai în clar, aproape paralel.

Am un blog culinar de vreo şapte-opt ani. Zilnic este vizitat de câteva mii de oameni; foarte puţini dintre ei comentează pe blog. Mult timp acest lucru m-a dezamăgit şi m-a supărat. Ba chiar am făcut într-o perioadă tot felul de eforturi ca să-mi incit la vorbă cititorii. Nu am reuşit. Şi astăzi interacţionez cu cititorii rar, poate cu doar vreo zece dintre ei în fiecare lună, mai rar chiar decât înainte, dar în loc să fiu supărat, chiar sunt bucuros de acest lucru. De ce? Simplu… Cu cât interacţionezi cu mai multe persoane, cu atât cresc şansele să dai peste cei care nu ştiu că nu ştiu.

Dacă în privinţa blogului sunt destul de bine protejat de semidoctism, de când am deschis restaurantul protecţia mea s-a cam dus pe apa sâmbetei. Lucrurile stau aici cu totul altfel, dacă vreţi şi numai din cauză că, vrând-nevrând, intru în contact cu câteva sute de oameni în fiecare lună. Credeţi-mă, expresia aceea cu „mare ţi-e grădina, Doamne!” se aplică de minune. Şi încă, după cum îmi spune un bun prieten, care şi-a cam trăit viaţa lucrând în restaurante, la noi încă lucrurile stau foarte bine faţă de alte locuri.

O altă expresie spune „clientul nostru, stăpânul nostru!”. Nici aceasta nu este neadevărată, doar că aici lucrurile sunt mai nuanţate. Clientul este stăpân atâta timp cât este politicos, are bun simţ şi pretenţii decente. Când depăşeşte aceste graniţe, devine nu stăpân, ci un personaj incomod şi nesimţit, pe care aş vrea să-l văd plecat din local cât mai repede. Ce vreau să spun este că sunt dispus să înghit unele lucruri de la clienţi, dar până la un punct. Încă nu am repezit verbal pe nimeni, încă nu am dat pe nimeni afară din local, dar simt că momentul acesta se apropie.

Ei bine, urmează acum poveştile adunate din restaurantul meu. Nu am scrupule redându-le, deşi nu voi da nume sau informaţii care ar putea duce la identificarea persoanelor. Dacă ei înşişi se recunosc în poveste şi aleg să nu-mi mai calce pragul, câştigul este doar al meu.

Aminteam la începutul articolului despre semidocţi. Mai nou toată lumea este specialistă nu doar în fotbal, politică şi sex, dar şi în bucătărie. Emisiunile de la televizor, mai ales, au jucat aici un rol important şi negativ, reuşind aproape să imbecilizeze publicul, în loc de a-l educa. Aceste emisiuni nu dau informaţii, ci oferă divertisment ieftin. Mai mult, ele lasă impresia că a fi bucătar este floare la ureche; bucătarul nu are o meserie grea, obositoare şi extrem de solicitantă psihic şi fizic, el este un fel de vedetă care găteşte fluierând, în cămasă cu mânecile suflecate şi deschisă la piept, plin de bijuterii, cu permanent şi/sau gel în cap, scuturându-şi elegant buclele sau zâmbind bărbăteşte şi galeş în timp ce amestecă prin ciorbă.
Mai mult, toată lumea s-a apucat să conceapă diete fără să aibă vreun habar de nutriţie şi să conceapă reţete „sofisticate”, cu tot felul de ingrediente mirabolante, în timp ce 99% dintre ei habar nu au să facă o maioneză, sau nu sunt în stare să frigă o carne în tigaia de inox fără s-o lipească de fundul acesteia.

Cu alte cuvinte, nu au baza elementară, dar se cred în stare să facă fineţuri. Fiecare aude câte ceva, prinde din zbor un mănunchi de informaţii, uneori trunchiate sau chiar false, şi în loc să încerce să aprofundeze ceea ce a început să înveţe, crede că deja ştie tot. Este mult mai uşor să devii semidoct decât doct.
Partea proastă este aceea că semidocţii, neştiind că nu ştiu, încep să se erijeze în „formatori de opinie” mai întâi în familie şi în grupul de prieteni, după care încep să dea lecţii prin restaurante, chiar şi profesioniştilor.

O tânără doamnă, vizitând un loc care se autonumeşte „bistro” a declarat că, deşi locul cu pricina are pretenţii de fine dining, mâncarea nu este prezentată la nivelul pe care îl ştie ea. Probabil se referea la platting, sau montaj, cum se spune pe româneşte.
Cum o fi dedus respectiva doamnă că un bistro este restaurant fine dining, mă depăşeşte. Sigur, la noi, la Bistro GUXT, calitatea mâncării, servicilor şi a băuturilor depăşeşte nivelul standard al unui bistrou, dar nu am avut niciodată, nici măcar o secundă, pretenţia de a oferi un meniu de fine dining.

Pentru cei care nu sunt lămuriţi ce înseamnă bistrou, menţionez că acest termen denumeşte un local mic, cu un meniu restrâns ca diversitate şi relativ simplu, eventual inspirat din bucătăria franceză. Fine dining este, într-un fel, exact opusul acestuia.

Nu este nicio ruşine să nu ştii ce înseamnă „bistrou” sau „fine dining”, este însă o prostie să te erijezi în comentator şi critic atunci când habar nu ai ce comentezi şi ce critici. Partea neplăcută este că astfel de personaje semidocte se apucă şi îşi postează tâmpeniile pe diverse forumuri, bloguri si site-uri, iar prostia are calitatea de a se propaga foarte rapid.

Ca să dau un alt exemplu, deunăzi ne-a trecut pragul un personaj care se calează perfect pe portretul semidoctului. A colindat prin „toate” restaurantele bucureştene, îşi târăste după el familia şi prietenii, cărora le explică pe larg, cu voce tare, ca să fie auzit de toată lumea din local, modul în care îşi închipuie el că se gătesc preparatele din meniu şi modul în care pot fi îmbunătăţite.

La Bistro GUXT, de pildă, după ce a alcătuit meniul pentru toţi ceilalţi 5 comeseni, personajul cu pricina a comandat pentru sine puiul în stil catalan. Acesta este gătit la noi într-un sos de roşii foarte robust, care conţine felii de cârnaţi chorizo şi este aromatizat cu cimbru, dafin şi boia afumată (pimenton). Este gândit special ca să fie servit alături de beri afumate, care au şi ele gust puternic de afumătură, cu note prăjite, sărate, amărui şi dulci. Acest pui catalan se serveşte cu un piure de cartofi făcut fără economie, cu lapte şi unt, nu cu apă, şi trecut prin sită fină, metalică, pentru a avea un aspect mătăsos.

Mă pune Aghiuţă să-l întreb pe semidoct dacă i-a plăcut puiul, iar acesta îmi răspunde luându-şi un aer savant: „Nu a fost rău, dar suportă îmbunătăţiri.” Ca orice lucru pe lumea asta, mi-a trecut mie prin cap. Dar prin gură mi-a trecut altceva, şi anume: „Şi la ce vă gândiţi, apropo de îmbunătăţiri?
Mi se răspunde cu acelaşi ifos de cunoscător: „Păi, de pildă, ar fi putut fi îmbunătăţit prin înnobilare cu trufe.” Asta cu înnobilarea, mărturisesc, mi-a plăcut cum sună. Şi totuşi…

Ştiţi, preparatul este prea robust şi are gust afumat prea puternic pentru ca trufele să-i facă faţă. Trufa este o mirodenie rafinată şi fină. Niciodată nu se asociază trufa, care este un ingredient scump şi pe care doreşti să-l pui în valoare cât mai bine, cu alte alimente cu gust puternic, care i-ar putea acoperi aroma. Nu se combină cu usturoi, ceapă, mirodenii puternice, murături şi afumătură. În cazul puiului catalan, trufele ar fi fost totalmente dominate de aromele de afumatura.
Lăsaţi, zise semidoctul, am mâncat eu piure din ăsta înnobilat şi era foarte bun.
O fi fost, dar poate cu pui poşat într-un lichid delicat, cu peşte poşat, fript sau gătit la cuptor şi servit cu sos alb sau cu chestii similare, mai gingaşe şi care pun bine în valoare trufele.

Ipochimenul s-a uitat la mine strâmb şi nu a mai comentat. Posibil că nu ştia ce înseamnă „poşat” şi nu a vrut să întrebe, căci s-ar fi pus, după mintea lui, într-o situaţie de inferioritate. În mod clar, mâncase şi el nişte trufe, dar nu avea niciun habar despre modul în care se folosesc acestea. Avea însă păreri şi, de ce nu, îşi permitea să dea şi o lecţie gratuită celor din restaurant, asta fiindcă el devenise deja, după doar câteva zeci de vizite prin localuri, un specialist genial.
L-am auzit însă bodogănind ceva în drum spre uşă nevestei şi prietenilor; le explica probabil cât de multă dreptate avea el, dar din delicateţe se abţinea să mă mai contrazică, fiindcă oricum dovedisem din plin că eram prea opac pentru a-i înţelege viziunea.

Un alt „priceput” mi-a cerut să-i recomand o bere light nefiltrată şi bună la gust. I-am adus la masă o weissbier, adică o bere din grâu germană. După cum a recunoscut, auzise vag de aceste beri dar nu le încercase niciodată. Weihenstephaner Hefe Weissbier este o bere superbă, de mare fineţe. A gustat-o reticent, s-a strâmbat şi mi-a declarat că berea are gust de… gunoi.

Mărturisesc că am rămas perplex. Mă aşteptam la multe, dar nu la aşa ceva. Este posibil ca o bere să nu placă tuturor, indiferent că calitatea ei, dar astfel de comparaţii le poate face doar o persoană nepoliticoasă. Personajul a început chiar să-mi explice: „Când mănânci pepene, rămân coji şi seminţe care zemuiesc în gunoi. Exact aşa miroase berea asta.

O secundă am rămas mut. Gunoiul lăsat de pepeni mi se pare cam cel mai scârbos gunoi menajer. Am încercat să alătur mental imaginea cojilor de pepeni zemuind cu aroma şi gustul unei Weihenstephaner Hefe Weissbier. Berea are un gust perfect, cu note de pâine, banane şi cuişoare, excepţional de bine echilibrat şi de plăcut. Alăturarea nu-mi ieşea deloc, oricât aş fi încercat.

În loc să-mi văd de treabă, am intrat în discuţie cu personajul. Vorba cuiva, fereşte-te să răspunzi unui prost, fiindcă te poţi trezi că discuţi cu el. Iar eu am greşit.
În loc să înghit şi să tac, l-am luat la mişto, pe un ton foarte serios: „Cred că aveţi dreptate. Gunoiul dvs. fermentează după câteva zile, iar berea este o băutură fermentată; poate de acolo asemănarea.
Semidoctul a zâmbit cu toată gura şi s-a adresat prietenilor de la masă (aproape niciodată semidocţii nu iau masa singuri, căci au mai mereu nevoie de un auditoriu care să-i aprobe): „Vedeţi, măi, că omul se pricepe; îmi dă dreptate!
Am rânjit în colţul gurii şi am plecat de la masă.

Într-o altă zi, o doamnă tinerică şi plină de ea, după ce a studiat bine meniul, mi-a zis: ”Aş fi vrut să iau supă de peşte şi tagliatelle cu 4 feluri de brânză. Dar pastele nu merg după supa aceasta. Îmi puteţi face repede o porţie de supă de roşii cu tăiţei de casă?

Trecând peste întrebarea tâmpită, am păcătuit intrând iar în discuţie cu prostul. „Dar de ce nu merg pastele după supa de peşte, şi de ce merg după cea de roşii cu tăiţei de casă?”. Răspunsul a venit fără ezitare. „Ei, aşa, fără motiv. Este o păsărică a mea.” „Mda, am conchis eu, fiecare avem câte o păsărică. Dar tot nu vă putem face repede o porţie de supă de roşii cu tăiţei de casă.

Mai primim cereri care depăşesc cadrul meniului. Pe unele le putem rezolva, de pildă o bucată de piept de pui la grătar pentru un copil mai mofturos, sau un platou cu brânzeturi ca desert, „înnobilat” cu felii de mere şi pere şi cu mieji de nucă. Acestea conţin ingrediente pe care le avem în stoc şi se pot prepara rapid şi fără a bulversa fluxul bucătăriei. O supă de roşii cu tăiţei de casă, şi anume repede şi doar o singură porţie, este altă mâncare de… roşii.

Chestiile astea cu „ştiu că nu le aveţi în meniu, dar îmi puteţi face nişte sarmale, sau chiftele, sau piftie, sau supă cu găluşti, sau supă de vită, sau ciorbă de burtă, mititei, ceafă la grătar, salata de boeuf etc.” mă lasă cu gura căscată. După ce ies din şoc, mă apucă râsul, deşi nu este râsul meu.

O altă doamnă, după ce a mâncat bine, m-a întrebat: „Văd că aveţi în meniu, la deserturi, o porţie de mousse de ciocolată. Cât durează să o faceţi?” S-a mirat enorm când i-am răspuns: „Este deja făcută. O putem aduce în 2 minute.
Chiar mi-a lăcat impresia că este dezamăgită: spera să o mulţumim cumva, dar doar după ce ne-am fi străduit serios; faptul că desertul era deja făcut îi cam scădea din valoare.

Într-o sâmbătă seară, când restaurantul este plin ochi, am avut câteva comenzi de paste, în speţă truccioli (care înseamnă „rumeguş”, sau „şpam”, datorită formei lor) cu sos alb şi trufe. Culmea este că le-au comandat şi doi italieni care, de altfel, le-au apreciat foarte mult, lăudând bucătarul pentru că a ştiut să le gătească perfect. Iar italienii se cam pricep la paste…

La doar o masă distanţă, în acelaşi timp cu italienii, un alt client, român de data aceasta, a comandat aceleaşi truccioli cu trufe. Bineînţeles, toate cele trei porţii au fost gătite în acelaşi timp şi împreună. Românul nostru însă a reclamat că „sunt nefăcute”.
M-am cam mirat, dar, ca o gazdă care doreşte ca musafirii ei să se simtă perfect, mi-am cerut scuze şi l-am rugat pe Costel al meu să facă încă o porţie, dar să o gătească un minut în plus. Nici a doua porţie nu a fost însă pe placul clientului; a mâncat, totuşi, jumătate din ea, dar restul a rămas în farfurie, lucru cam neobişnuit pe la noi.

Pentru mine lucrurile erau clare: românul în speţă era obişnuit, probabil de acasă, să mănânce paste fleşcăite, gătite în exces. Dacă clientul nu ştie cum să mănânce şi nici nu comunică acest lucru, este greu să-l mulţumeşti, chiar dacă la tine se găteşte la mare meserie.

Sigur, omul a fost politicos şi nu a exagerat, dar toată întâmplarea m-a făcut să mă simt uşor neplăcut. Ştiu că este imposibil să-i mulţumeşti pe toţi, dar mi-aş dori s-o fac şi chiar încerc s-o fac. Când nu reuşesc, încă percep insuccesul ca o nerealizare a mea.
Clientul cu pricina era, fără dubiu, un fel de semidoct al pastelor şi în mod clar nu ştia cum se gătesc corect. Dacă ar fi ştiut, ori nu ar fi comandat paste, ori ar fi specificat: „Vreau paste, dar le vreau fleşcăite; aşa îmi plac mie.

Cam astfel se petrec lucrurile prin restaurante. Cred că orice ospătar vă poate povesti astfel de întâmplări legate de semidoctismul unei părţi a publicului. Întâmplări ca acestea nu apar în fiecare zi, dar nici foarte rare nu sunt.

Clienţii semidocţi sunt însă nimic faţă de clienţii mitocani. Lumea de astăzi pare a avea o capacitate nelimitată de a da naştere persoanelor needucate, nepoliticoase, grobiene şi nesimţite de ambele sexe. Dar, despre fudulia nesimţitului vă voi povesti într-un alt articol.

Sumar articol
Titlu articol
Despre fudulia semidoctului
Descriere
Unii dintre semidocti mai sunt si snobi, asta fiindcă fudulia pune capac neştiinţei într-un mod spectaculos.
Autor