De GUXTibus (7)

Despre fudulia semidoctului

Din punctul de vedere al cunoştinţelor dintr-un anumit domeniu, după părerea mea, oamenii se împart în trei mari categorii. Prima este formată din cei care ştiu şi care, în plus, ştiu că ştiu. A doua, cea mai redusă numeric, este formată din cei care nu ştiu şi chiar ştiu că nu ştiu. Cea mai numeroasă categorie o formează cei care nu ştiu că nu ştiu.
Nu mi-am dat încă seama dacă există şi o a patra categorie, a celor care nu ştiu că ştiu, dar, dacă facem abstracţie de cei de tipul burghezului gentilom al lui Moliere, care făcea proză fără să ştie, nu cred că este prea bine reprezentată numeric.

Oricum, de departe cei mai fuduli şi mai gălăgioşi sunt cei care au impresia că ştiu. Dacă nu i-aţi identificat încă, ei sunt cei din cea de-a treia categorie, a celor care nu ştiu că nu ştiu. Aceştia sunt semidocţii, adică depozitarii cunoştinţelor reduse şi superficiale într-un domeniu sau mai multe, dar care se cred miezul din… mă rog, din ce vreţi dvs. Unii dintre ei, adică „la crème de la crème”, mai sunt si snobi, asta fiindcă fudulia pune capac neştiinţei într-un mod spectaculos.

Dacă am învăţat ceva folositor în atâţia ani de când fac parte din această lume, este că există momente când este mai bine să-ţi ţii gura închisă, chiar dacă un drăcuşor aflat undeva, în interiorul tău, te incită să te bagi în seamă. Este bine să-ţi mesteci un pic cuvintele înainte de a da drumul vreunei prostii, aşa cum se întâmplă atunci când te apuci să-ţi dai cu părerea într-un domeniu cu care ai, în cel mai bun caz, o relaţie de posibilă intersectare într-un viitor foarte îndepărtat şi puţin previzibil. Cu care eşti, mai în clar, aproape paralel.

Am un blog culinar de vreo şapte-opt ani. Zilnic este vizitat de câteva mii de oameni; foarte puţini dintre ei comentează pe blog. Mult timp acest lucru m-a dezamăgit şi m-a supărat. Ba chiar am făcut într-o perioadă tot felul de eforturi ca să-mi incit la vorbă cititorii. Nu am reuşit. Şi astăzi interacţionez cu cititorii rar, poate cu doar vreo zece dintre ei în fiecare lună, mai rar chiar decât înainte, dar în loc să fiu supărat, chiar sunt bucuros de acest lucru. De ce? Simplu… Cu cât interacţionezi cu mai multe persoane, cu atât cresc şansele să dai peste cei care nu ştiu că nu ştiu.

Dacă în privinţa blogului sunt destul de bine protejat de semidoctism, de când am deschis restaurantul protecţia mea s-a cam dus pe apa sâmbetei. Lucrurile stau aici cu totul altfel, dacă vreţi şi numai din cauză că, vrând-nevrând, intru în contact cu câteva sute de oameni în fiecare lună. Credeţi-mă, expresia aceea cu „mare ţi-e grădina, Doamne!” se aplică de minune. Şi încă, după cum îmi spune un bun prieten, care şi-a cam trăit viaţa lucrând în restaurante, la noi încă lucrurile stau foarte bine faţă de alte locuri.

O altă expresie spune „clientul nostru, stăpânul nostru!”. Nici aceasta nu este neadevărată, doar că aici lucrurile sunt mai nuanţate. Clientul este stăpân atâta timp cât este politicos, are bun simţ şi pretenţii decente. Când depăşeşte aceste graniţe, devine nu stăpân, ci un personaj incomod şi nesimţit, pe care aş vrea să-l văd plecat din local cât mai repede. Ce vreau să spun este că sunt dispus să înghit unele lucruri de la clienţi, dar până la un punct. Încă nu am repezit verbal pe nimeni, încă nu am dat pe nimeni afară din local, dar simt că momentul acesta se apropie.

Ei bine, urmează acum poveştile adunate din restaurantul meu. Nu am scrupule redându-le, deşi nu voi da nume sau informaţii care ar putea duce la identificarea persoanelor. Dacă ei înşişi se recunosc în poveste şi aleg să nu-mi mai calce pragul, câştigul este doar al meu.

Aminteam la începutul articolului despre semidocţi. Mai nou toată lumea este specialistă nu doar în fotbal, politică şi sex, dar şi în bucătărie. Emisiunile de la televizor, mai ales, au jucat aici un rol important şi negativ, reuşind aproape să imbecilizeze publicul, în loc de a-l educa. Aceste emisiuni nu dau informaţii, ci oferă divertisment ieftin. Mai mult, ele lasă impresia că a fi bucătar este floare la ureche; bucătarul nu are o meserie grea, obositoare şi extrem de solicitantă psihic şi fizic, el este un fel de vedetă care găteşte fluierând, în cămasă cu mânecile suflecate şi deschisă la piept, plin de bijuterii, cu permanent şi/sau gel în cap, scuturându-şi elegant buclele sau zâmbind bărbăteşte şi galeş în timp ce amestecă prin ciorbă.
Mai mult, toată lumea s-a apucat să conceapă diete fără să aibă vreun habar de nutriţie şi să conceapă reţete „sofisticate”, cu tot felul de ingrediente mirabolante, în timp ce 99% dintre ei habar nu au să facă o maioneză, sau nu sunt în stare să frigă o carne în tigaia de inox fără s-o lipească de fundul acesteia.

Cu alte cuvinte, nu au baza elementară, dar se cred în stare să facă fineţuri. Fiecare aude câte ceva, prinde din zbor un mănunchi de informaţii, uneori trunchiate sau chiar false, şi în loc să încerce să aprofundeze ceea ce a început să înveţe, crede că deja ştie tot. Este mult mai uşor să devii semidoct decât doct.
Partea proastă este aceea că semidocţii, neştiind că nu ştiu, încep să se erijeze în „formatori de opinie” mai întâi în familie şi în grupul de prieteni, după care încep să dea lecţii prin restaurante, chiar şi profesioniştilor.

Citeste si articolul →   Gulab jamun aromat cu teflon

O tânără doamnă, vizitând un loc care se autonumeşte „bistro” a declarat că, deşi locul cu pricina are pretenţii de fine dining, mâncarea nu este prezentată la nivelul pe care îl ştie ea. Probabil se referea la platting, sau montaj, cum se spune pe româneşte.
Cum o fi dedus respectiva doamnă că un bistro este restaurant fine dining, mă depăşeşte. Sigur, la noi, la Bistro GUXT, calitatea mâncării, servicilor şi a băuturilor depăşeşte nivelul standard al unui bistrou, dar nu am avut niciodată, nici măcar o secundă, pretenţia de a oferi un meniu de fine dining.

Pentru cei care nu sunt lămuriţi ce înseamnă bistrou, menţionez că acest termen denumeşte un local mic, cu un meniu restrâns ca diversitate şi relativ simplu, eventual inspirat din bucătăria franceză. Fine dining este, într-un fel, exact opusul acestuia.

Nu este nicio ruşine să nu ştii ce înseamnă „bistrou” sau „fine dining”, este însă o prostie să te erijezi în comentator şi critic atunci când habar nu ai ce comentezi şi ce critici. Partea neplăcută este că astfel de personaje semidocte se apucă şi îşi postează tâmpeniile pe diverse forumuri, bloguri si site-uri, iar prostia are calitatea de a se propaga foarte rapid.

Ca să dau un alt exemplu, deunăzi ne-a trecut pragul un personaj care se calează perfect pe portretul semidoctului. A colindat prin „toate” restaurantele bucureştene, îşi târăste după el familia şi prietenii, cărora le explică pe larg, cu voce tare, ca să fie auzit de toată lumea din local, modul în care îşi închipuie el că se gătesc preparatele din meniu şi modul în care pot fi îmbunătăţite.

La Bistro GUXT, de pildă, după ce a alcătuit meniul pentru toţi ceilalţi 5 comeseni, personajul cu pricina a comandat pentru sine puiul în stil catalan. Acesta este gătit la noi într-un sos de roşii foarte robust, care conţine felii de cârnaţi chorizo şi este aromatizat cu cimbru, dafin şi boia afumată (pimenton). Este gândit special ca să fie servit alături de beri afumate, care au şi ele gust puternic de afumătură, cu note prăjite, sărate, amărui şi dulci. Acest pui catalan se serveşte cu un piure de cartofi făcut fără economie, cu lapte şi unt, nu cu apă, şi trecut prin sită fină, metalică, pentru a avea un aspect mătăsos.

Mă pune Aghiuţă să-l întreb pe semidoct dacă i-a plăcut puiul, iar acesta îmi răspunde luându-şi un aer savant: „Nu a fost rău, dar suportă îmbunătăţiri.” Ca orice lucru pe lumea asta, mi-a trecut mie prin cap. Dar prin gură mi-a trecut altceva, şi anume: „Şi la ce vă gândiţi, apropo de îmbunătăţiri?
Mi se răspunde cu acelaşi ifos de cunoscător: „Păi, de pildă, ar fi putut fi îmbunătăţit prin înnobilare cu trufe.” Asta cu înnobilarea, mărturisesc, mi-a plăcut cum sună. Şi totuşi…

Ştiţi, preparatul este prea robust şi are gust afumat prea puternic pentru ca trufele să-i facă faţă. Trufa este o mirodenie rafinată şi fină. Niciodată nu se asociază trufa, care este un ingredient scump şi pe care doreşti să-l pui în valoare cât mai bine, cu alte alimente cu gust puternic, care i-ar putea acoperi aroma. Nu se combină cu usturoi, ceapă, mirodenii puternice, murături şi afumătură. În cazul puiului catalan, trufele ar fi fost totalmente dominate de aromele de afumatura.
Lăsaţi, zise semidoctul, am mâncat eu piure din ăsta înnobilat şi era foarte bun.
O fi fost, dar poate cu pui poşat într-un lichid delicat, cu peşte poşat, fript sau gătit la cuptor şi servit cu sos alb sau cu chestii similare, mai gingaşe şi care pun bine în valoare trufele.

Ipochimenul s-a uitat la mine strâmb şi nu a mai comentat. Posibil că nu ştia ce înseamnă „poşat” şi nu a vrut să întrebe, căci s-ar fi pus, după mintea lui, într-o situaţie de inferioritate. În mod clar, mâncase şi el nişte trufe, dar nu avea niciun habar despre modul în care se folosesc acestea. Avea însă păreri şi, de ce nu, îşi permitea să dea şi o lecţie gratuită celor din restaurant, asta fiindcă el devenise deja, după doar câteva zeci de vizite prin localuri, un specialist genial.
L-am auzit însă bodogănind ceva în drum spre uşă nevestei şi prietenilor; le explica probabil cât de multă dreptate avea el, dar din delicateţe se abţinea să mă mai contrazică, fiindcă oricum dovedisem din plin că eram prea opac pentru a-i înţelege viziunea.

Un alt „priceput” mi-a cerut să-i recomand o bere light nefiltrată şi bună la gust. I-am adus la masă o weissbier, adică o bere din grâu germană. După cum a recunoscut, auzise vag de aceste beri dar nu le încercase niciodată. Weihenstephaner Hefe Weissbier este o bere superbă, de mare fineţe. A gustat-o reticent, s-a strâmbat şi mi-a declarat că berea are gust de… gunoi.

Mărturisesc că am rămas perplex. Mă aşteptam la multe, dar nu la aşa ceva. Este posibil ca o bere să nu placă tuturor, indiferent că calitatea ei, dar astfel de comparaţii le poate face doar o persoană nepoliticoasă. Personajul a început chiar să-mi explice: „Când mănânci pepene, rămân coji şi seminţe care zemuiesc în gunoi. Exact aşa miroase berea asta.

O secundă am rămas mut. Gunoiul lăsat de pepeni mi se pare cam cel mai scârbos gunoi menajer. Am încercat să alătur mental imaginea cojilor de pepeni zemuind cu aroma şi gustul unei Weihenstephaner Hefe Weissbier. Berea are un gust perfect, cu note de pâine, banane şi cuişoare, excepţional de bine echilibrat şi de plăcut. Alăturarea nu-mi ieşea deloc, oricât aş fi încercat.

Citeste si articolul →   De GUXTibus (3)

În loc să-mi văd de treabă, am intrat în discuţie cu personajul. Vorba cuiva, fereşte-te să răspunzi unui prost, fiindcă te poţi trezi că discuţi cu el. Iar eu am greşit.
În loc să înghit şi să tac, l-am luat la mişto, pe un ton foarte serios: „Cred că aveţi dreptate. Gunoiul dvs. fermentează după câteva zile, iar berea este o băutură fermentată; poate de acolo asemănarea.
Semidoctul a zâmbit cu toată gura şi s-a adresat prietenilor de la masă (aproape niciodată semidocţii nu iau masa singuri, căci au mai mereu nevoie de un auditoriu care să-i aprobe): „Vedeţi, măi, că omul se pricepe; îmi dă dreptate!
Am rânjit în colţul gurii şi am plecat de la masă.

Într-o altă zi, o doamnă tinerică şi plină de ea, după ce a studiat bine meniul, mi-a zis: ”Aş fi vrut să iau supă de peşte şi tagliatelle cu 4 feluri de brânză. Dar pastele nu merg după supa aceasta. Îmi puteţi face repede o porţie de supă de roşii cu tăiţei de casă?

Trecând peste întrebarea tâmpită, am păcătuit intrând iar în discuţie cu prostul. „Dar de ce nu merg pastele după supa de peşte, şi de ce merg după cea de roşii cu tăiţei de casă?”. Răspunsul a venit fără ezitare. „Ei, aşa, fără motiv. Este o păsărică a mea.” „Mda, am conchis eu, fiecare avem câte o păsărică. Dar tot nu vă putem face repede o porţie de supă de roşii cu tăiţei de casă.

Mai primim cereri care depăşesc cadrul meniului. Pe unele le putem rezolva, de pildă o bucată de piept de pui la grătar pentru un copil mai mofturos, sau un platou cu brânzeturi ca desert, „înnobilat” cu felii de mere şi pere şi cu mieji de nucă. Acestea conţin ingrediente pe care le avem în stoc şi se pot prepara rapid şi fără a bulversa fluxul bucătăriei. O supă de roşii cu tăiţei de casă, şi anume repede şi doar o singură porţie, este altă mâncare de… roşii.

Chestiile astea cu „ştiu că nu le aveţi în meniu, dar îmi puteţi face nişte sarmale, sau chiftele, sau piftie, sau supă cu găluşti, sau supă de vită, sau ciorbă de burtă, mititei, ceafă la grătar, salata de boeuf etc.” mă lasă cu gura căscată. După ce ies din şoc, mă apucă râsul, deşi nu este râsul meu.

O altă doamnă, după ce a mâncat bine, m-a întrebat: „Văd că aveţi în meniu, la deserturi, o porţie de mousse de ciocolată. Cât durează să o faceţi?” S-a mirat enorm când i-am răspuns: „Este deja făcută. O putem aduce în 2 minute.
Chiar mi-a lăcat impresia că este dezamăgită: spera să o mulţumim cumva, dar doar după ce ne-am fi străduit serios; faptul că desertul era deja făcut îi cam scădea din valoare.

Într-o sâmbătă seară, când restaurantul este plin ochi, am avut câteva comenzi de paste, în speţă truccioli (care înseamnă „rumeguş”, sau „şpam”, datorită formei lor) cu sos alb şi trufe. Culmea este că le-au comandat şi doi italieni care, de altfel, le-au apreciat foarte mult, lăudând bucătarul pentru că a ştiut să le gătească perfect. Iar italienii se cam pricep la paste…

La doar o masă distanţă, în acelaşi timp cu italienii, un alt client, român de data aceasta, a comandat aceleaşi truccioli cu trufe. Bineînţeles, toate cele trei porţii au fost gătite în acelaşi timp şi împreună. Românul nostru însă a reclamat că „sunt nefăcute”.
M-am cam mirat, dar, ca o gazdă care doreşte ca musafirii ei să se simtă perfect, mi-am cerut scuze şi l-am rugat pe Costel al meu să facă încă o porţie, dar să o gătească un minut în plus. Nici a doua porţie nu a fost însă pe placul clientului; a mâncat, totuşi, jumătate din ea, dar restul a rămas în farfurie, lucru cam neobişnuit pe la noi.

Pentru mine lucrurile erau clare: românul în speţă era obişnuit, probabil de acasă, să mănânce paste fleşcăite, gătite în exces. Dacă clientul nu ştie cum să mănânce şi nici nu comunică acest lucru, este greu să-l mulţumeşti, chiar dacă la tine se găteşte la mare meserie.

Sigur, omul a fost politicos şi nu a exagerat, dar toată întâmplarea m-a făcut să mă simt uşor neplăcut. Ştiu că este imposibil să-i mulţumeşti pe toţi, dar mi-aş dori s-o fac şi chiar încerc s-o fac. Când nu reuşesc, încă percep insuccesul ca o nerealizare a mea.
Clientul cu pricina era, fără dubiu, un fel de semidoct al pastelor şi în mod clar nu ştia cum se gătesc corect. Dacă ar fi ştiut, ori nu ar fi comandat paste, ori ar fi specificat: „Vreau paste, dar le vreau fleşcăite; aşa îmi plac mie.

Cam astfel se petrec lucrurile prin restaurante. Cred că orice ospătar vă poate povesti astfel de întâmplări legate de semidoctismul unei părţi a publicului. Întâmplări ca acestea nu apar în fiecare zi, dar nici foarte rare nu sunt.

Clienţii semidocţi sunt însă nimic faţă de clienţii mitocani. Lumea de astăzi pare a avea o capacitate nelimitată de a da naştere persoanelor needucate, nepoliticoase, grobiene şi nesimţite de ambele sexe. Dar, despre fudulia nesimţitului vă voi povesti într-un alt articol.

Summary
Article Name
Despre fudulia semidoctului
Description
Unii dintre semidocti mai sunt si snobi, asta fiindcă fudulia pune capac neştiinţei într-un mod spectaculos.
Author

  1. Katze spune:

    Hallo Radu,
    nu te-am vizitat demult, cred insa ca intuitiv m-au dus gandurile spre pagina ta sa citesc relatarile actuale.
    Margaritas ante porcos ! 🙂
    aber….die Gedanken sind frei!!!!
    Sper sa ajung odata sa mananc din bunatatile voastre, inklusiv „gunoiul de pepene” 🙂
    Da, da cunosc sensatia! Si in asemenea momente simt cum mi se „deschide brisca in buzunar”!!!!! Da ma linistesc repede dupa ce beau o sticla de „gunoi”! 🙂

    Schöne Grüße
    Katze

    • Radu Popovici spune:

      @Katze: He hei, chiar ma intrebam ce mai faci. Disparusesi complet; ma bucur ca ai revenit, chiar daca acum porti o brisca in buzunar. 🙂

  2. Gabriel Busu spune:

    Va felicit pentru felul in care ati prezentat cateva experiente mai degraba neplacute peterecute in restaurantul dumneavoastra. Va asigur ca aceleasi probleme le veti intalni in oricare alt domeniu de activitate, incepand de la sport (asa cum mentionati), pana la politica (intena, externa) trecand, mai nou prin medicina, religie, etc. De ce credeti ca arta culinara ar avea alt statut, mai ales ca langa muzica si actorie este manifestarea cea mai apropiata vulgului (desi nici celelalte nu duc lipsa de „cunoscatori”). Solutiile sunt aceleasi in toate situatiile si domeniile. Pentru dumneavoastra, nu va asteptati la nimic (faceti-va meseria cum puteti mai bine cu dragoste si aplecare) si nu veti fi surprins neplacut. Pentru ceilalti, cei pe care ii numiti semidocti, continuati sa va faceti onest meseria, ca dumneavoastra vor aparea din ce in ce mai multi si se vor imputina „priceputii la toate” si din ce in ce mai multi oameni vor cauta doar sa se bucure de experienta culinara oferita de „artisti” – daca tot o numim arta culinara.

    • Radu Popovici spune:

      @Gabriel: Posibil ca si instalatorii, mecanicii, zidarii, medicii etc. sa treaca prin aceleasi experiente. Nu ca m-ar consola asta cu ceva…
      In ce priveste politicienii, haideti sa-i punem deoparte. In cazul lor semidoctismul este exceptia fericita.
      Bineinteles ca indiferent de cati caini latra dupa caravana, ne vom face treaba onest si cat putem de bine. In ce priveste imputinarea „priceputilor la toate”, ma cam indoiesc ca se va petrece in timpul vietii mele; sunt insa destul de optimist atunci cand iau in calcul un viitor indepartat.

  3. mihai2206 spune:

    Radu, am ras, cu oarece tristete, recunosc, dar am ras de ma doare burta. Credeam ca am vazut multe specimene in viata, dar incep sa cred ca experienta din restaurant merita.

  4. Mihaela2 spune:

    Trebuie sa spun ca pe mine ma cam scoate din minti vorba asta „clientul nostru, stapanul nostru!”
    De ce e stapan si nu partener intr-o „tranzactie” – el plateste sa primeasca ceva ce el nu isi poate face singur, nu? Evident, trebuie sa primeasca acel ceva la nivelul la care furnizorul spune sau se angajeaza sa livreze pentru pretul stabilit.
    Dar, indiferent de pret sau nivel, „termenii” tranzactiei ar trebui pur si simplu guvernati de regulile bunului simt, de ambele parti. Si chiar nu trebuie nimic mai mult! Ca bunul simt asta inseamna – politete, respect, onestitate, corectitudine. Pentru ca suntem oameni cu ani multi in spate de „civilizatie”, asa zicem sau avem pretentia cu totii, nu? Atunci de ce daca eu platesc trebuie sa fiu „stapan” iar tu care livrezi trebuie sa-mi suporti orice, inclusiv (sau mai ales) datul cu parerea pe ceva ce eu nu sunt in stare sa fac, ca de-aia vin la tine. Si, pana la urma, vin „la tine acasa”, tu esti gazda, eu musafir, deci trebuie sa ne purtam ca atare.
    … dar hai ca m-am aprins… 🙂
    Eu zic ca asa cum taxam locurile unde nu primim ce trebuie (desi nu sunt sigura ca le taxeaza chiar toata lumea, cred ca inca se trec multe lucruri cu vederea), la fel trebuie taxati si clientii care intrec masura. Masura noastra, evident, ca in casa noastra au venit. Iar faptul ca platesc nu ii indreptateste la orice. Vrei sau iti plac pastele flescaite, te duci la mama sa iti faca sau la cele n restaurante care chiar le fac asa si din cauza carora habar n-ai avut pana acum ce-s alea paste. Sigur, poti si chiar e bine sa ma intrebi de ce ti le dau „nefierte”, iar eu sunt dator sa iti explic. Iar daca explicatia e valida, te bucuri si tu ca ai invatat ceva si, in rest, ramane doar o chestiune de gust … si da, poti sa alegi pastele foarte fierte de-acasa si gata. Dar nu imi mai reclami mie ca nu le-am facut cum trebuie. La fel, vrei trufe peste afumatura, te duci frumos acasa si iti faci tu carcalete cu de toate cum iti place tie. Dar de ce ai plati pentru acelasi carcalete pe care te pricepi tu mai bine sa ti-l faci singur? De imagine de grozav? Pai cred ca ai fi si mai grozav in fata prietenilor daca i-ai chema si pe ei la tine cand il faci. Si ai iesi si mai ieftin.
    Una peste alta, cred ca merita colectionate astfel de perle Radu! Si publicate, ca sa mai invatam si noi, cei inca multi… 🙂

    • cretinoid spune:

      „clientul nostru, stapanul nostru”…clientul supravietuieste fara restaurant, pe cand restaurantul nu traieste fara clienti. Restaurantul trebuie sa multumeasca clientul, in limita bunului simt, asta e clar si nu invers. Dintr-un anume punct de vedere, sunt doua feluri in care poti prepara mancarea: corect, dupa reteta si cum ii place clientului. Acu, fiecare decide cum vrea, nimeni nu poate obliga un bucatar sa inghita mojiciile clientului si pretentiile idioate, dar…daca vrei sa vinzi si ai des de a face cu astfel de oameni, faci mancarea care se vinde, nu? Daca vrei sa-ti mearga negotul, daca nu, poti sa te delimitezi in a fi artist bucatar la tine a acasa, sau sa gatesti pentru Crucea Rosie, ar fi culmea sa comenteze si aia care primesc gratis.
      Mie imi place sa probez chestii noi si mananc destul de des mancarea altora, dar…eu mananc ca sa traiesc nu traiesc ca sa mananc, vreau sa spun ca scopul meu in viata nu este mancarea…apreciez aproape intotdeauna o chestie noua si ma abtin de la comenatrii idioate, chiar daca personal nu este pe gustul meu, (din moment ce e ste noua pentru mine, probabil bucatarul site mai bine cum se gateste), de exemplu in Spania se foloseste in anumite preparate „comino” care pentur mine are gust de ciorapi nespalati…urasc gustul de comino dar nu comentez aiurea la un preparat in care s-a folosit aceasta mirodenie. (nu stiu cum ii spune in romaneste).
      Pentru autor: programele romanesti de bucatarie, macar ca nu ma uit la televizor decat din an in paste, nu cred ca prezinta gatitul ca pe ce va usor ci din contra, de-aia e concurs cu premii, cred ca destul de mari.
      carnati chorizo: chorizo inseamna carnat (cu boia de ardei), in spaniola, e ca si cum ai spune ca ai baut o bere bier. Cred ca corect (cred, eh?, nu da cu parul), ar fi carnati traditionali spanioli cu boia de ardei, in generalm spaniolii nu prea fac carnati in adevaratul sens al cuvantului, au altfel de preparate)

      • Radu Popovici spune:

        @cretinoid: Concursurile cu premii dau premii pe criterii care nu au legatura cu gatitul: castiga concurentii sexy, care au „povesti” emotionante, care se dau in spectacol mai bine etc. Toate acestea promoveaza impostura.
        Cu chorizo aveti dreptate… cu toate ca aproape as zice ca termenul denumeste mai mult un stil de a prepara „umplutura” unor produse, decat un produs in sine. Am ales sa folosesc un pleonasm, precum „carnati chorizo” fiindca la noi se comercializeaza in magazine, inclusiv cele de profil spaniolesc, „salam chorizo” si „carnati chorizo”, iar meniul trebuie scris astfel ca aproape orice client, indiferent de cultura sa, sa-l poata intelege cat de cat.

        Pe aceleasi considerente nu am in meniu „Curry massaman de vita” ci „Vita cu mirodenii si sos de lapte de cocos”, nu am „Orechiette cu pesto rosu” ci „Orechiette cu rosii uscate la soare si busuioc”, nu am „Satay de pui” ci „Pui cu sos picant de arahide” etc.
        Oricum, tot nu am putut evita folosirea unor termeni care mie mi s-au parut simpli, dar clientii au alta parere. Aproape inevitabil, toata lumea intreaba „ce inseamna orechiette?”, „ce sunt alea trucioli?”, „ce inseamna trufe?”, sau „cum adica nougat glacee? Este o nuga congelata?” ori „mousse de ciocolata inseamna sufleu de ciocolata?”.

        Nu mai zic ca multi au meniul deschis la capitolul GUSTARI si ma intreaba: „Da’ ceva aperitive nu aveti?”. S-au obisnuit sa vada in meniuri sectiunea APERITIVE, desi in traditia noastra horeca termenul aperitive denumeste, in mod coect, doar bauturile luate inainte de inceperea mesei.
        Discutia ar fi aici mult mai lunga…

  5. cristi-j spune:

    Ai dreptate, e greu sa te contrazica cineva in ceea ce spui. Plus ca e amuzant.
    Dar incerc totusi, si cred ca reusesc, sa gasesc circumstante atenuante si oarece explicatii. Asta doar de dragul discutiei.

    Daca m-as apuca acum sa incerc sa explic mai pe larg motivele pentru care suntem asa n-ar mai citi aproape nimeni. Pentru ca in ziua de azi societatea e de consum, superficiala si din ce in ce mai mult bazata pe imagine. Nu mai avem timp, chef, rabdarea si obisnuinta de a aprofunda lucrurile. Incercam sa compunem, prin diferite mijloace, o imagine cat mai buna atat pentru noi ca persoane ca si pentru produsele si serviciile noastre, dar la nivel de masa, cantitativ, nu mai conteaza prea mult ce e in spatele imaginii pentru ca nu mai e timp de aprofundat, maine va fi alta atractie sau distractie, alta poza, alt model, alt produs. Totul trebuie sa ofere satisfactie instantanee iar impactul trebuie sa fie pe loc si cat mai puternic. In plus de asta, consumerismul, imaginea si chiar cresterea uriasa a populatiei au dus la goana dupa faima, celebritate, parvenitism de toate felurile, obtinute prin orice mijloace si cat mai rapid. Aproape nici nu mai conteaza daca dureaza sau nu, trebuie insa sa aratam cat de mari, tari si buni suntem.
    Sigur ca nu putem toti sa fim asa, cum spune zicala aceea cu cantitatea de inteligenta care, ca si apa, e constanta pe planeta dar populatia e mult mai mare, asa ca uneori ies la iveala crapaturile din imaginea pe care ne-am creat-o. Iar unii ajung sa creada ca imaginea falsa pe care singuri au creat-o a devenit reala cumva peste noapte.

    Ce vreau sa spun, nici eu nu stiu prea bine, e prea complex subiectul … hahaha … dar una dintre concluziile posibile e ca pe de o parte trebuie sa fii cat poti de serios, pentru tine, iar pe de alta parte sa fii suficient de superficial pentru a te putea intelege cu ceilalti intr-o lume din ce in ce mai aglomerata si mai nebuna. Toata aceasta mare categorie de semidocti care nu stiu ca nu stiu e cumva explicabila, nu de acceptat dar de inteles.

    Desi sunt cu totul de acord cu tine, cu exceptia catorva amanunte, si mi-a picat bine sa aud de la altcineva, eu in locul tau nu stiu daca as fi scris despre asta in public. Pe de o parte clientii, pentru ca au platit si traiesti de pe urma lor, atat timp cat exista respect si politete, pot avea orice pretentii, spune orice aberatii si intreba orice aiureala. Tu, in functie de ce-ti doresti, nu trebuie neaparat sa le indeplinesti, si pana la urma e o afacere, nu trebuie sa pui totul la suflet decat in masura in care te face mai bun si te ajuta la afacere. Iar pe de alta parte, tinand cont de societatea moderna de azi si de obiceiurile create de ea, aproape ca iti vine sa gasesti scuze oamenilor, nu e vina lor. Cei care primesc, mai ales pe bani, nu trebuie sa se priceapa, e mai important ca cei care dau, produc, mai ales pe bani, sa fie mai mult decat semidocti si superficiali.
    Problema apare la exprimare, cand se vede gradul de “nu stiu ca nu stiu” si cand ies la iveala insusiri, multe negative, specifice personalitatii fiecaruia si cand nivelul de superficialitate, ignoranta, prostie, incompetenta, aroganta, epatare, pretiozitate, nesimtire, grobianism, snobism incepe sa deranjeze. Adica cand, asa cum ai spus tu, apare fudulia si snobismul.

    “Încă nu am repezit verbal pe nimeni, încă nu am dat pe nimeni afară din local, dar simt că momentul acesta se apropie” – hahaha … sper totusi sa nu se apropie prea curand, mie nu mi se pare o idee buna, sunt putine situatii cand e nevoie de asa ceva si nu-ti doresc sa te intalnesti cu ele.

    Toata lumea e specialista in sex? Chiar? Banuiesc ca e valabil pentru fotbal si politica dar si la sex? Mi se pare ca traim in lumi diferite … hahaha. Cat despre bucatarie … da, e un domeniu care a crescut urias in ultimii 15 ani (la noi in ultimii 5-6 ani). N-am idee de emisiunile de la televiziunile romanesti, banuiesc ca sunt, si de-a lungul timpului au fost, o multime, tu probabil te referi la genul de concursuri de tot felul si la invitati-vedete dar cred ca fara fenomenul “celebrity chefs” si concursuri gen Masterchef, fara miile de emisiuni culinare, nu ar fi existat aceasta explozie gastronomica mondiala manifestata prin milioane de oameni care s-au apucat de gatit, milioane de bloguri si siteuri, un domeniu care a devenit evervescent, vibrant, a creat pasiuni, a adus bucurii si bogatii. Problema mare e sa discerni si sa alegi calitatea din uriasa cantitate si diversitate. Exista si emisiuni minunate si bloguri superbe, se pot invata o multime de lucruri, indobitocirea s-a facut doar la cei care aveau predispozitia si chiar si in cazul acestora oricum e mai bine decat inainte.

    Probabil cu timpul, si in functie de starea de spirit din fiecare zi, o sa inveti sa gasesti echilibrul intrebarilor pe care le poti pune si a conversatiilor pe care le poti avea cu tot felul de tipuri si genuri de clienti astfel incat ei sa fie multumiti iar tu sa n-o iei razna … hahaha

    La partea cu “ori nu ar fi comandat paste, ori ar fi specificat: „Vreau paste, dar le vreau fleşcăite; aşa îmi plac mie.”” eu as zice ca nu ar fi bine sa faci paste flescaite chiar daca asa ii plac lui, daca are familie mare si multi prieteni care au toti preferinte ca el si afla ca tu faci paste “bune” vin toti la tine iar tu ajungi sa te obisnuiesti sa faci paste flescaite ? hahaha

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: Ar fi multe inca de spus aici, dar nu mai am rabdare.
      Oricum, ca o concluzie: nu pot sa nu pun la suflet. Probabil trebuie sa treaca o perioada de timp mai mare pana ma insensibilizez. Sa ajung ca medicii legisti, care pot infuleca un sandvici langa un cadavru deschis pentru autopsie. 🙂

  6. Radu spune:

    Buna ziua,sunt tanar… foarte tanar ar spunii unii. La 22 de ani,am trait deja 3 ani prin restaurante… nu e mult… nu este putin, dar sunt multumit cu realizarile mele si sper sa mai creasca. Am lucrat in Germania, Italia, Anglia si in Romania in ultimul timp. In occident in momentul in care mancarea ii placea clientului, se intampla sa cheme bucatarul pentru a-i multumi personal. Un gest care mi se pare frumos si il apreciez din tot sufletul, te simti incarcat dupa un astfel de moment.
    Ce mi se pare foarte ciudat e ca in momentul in care clientii vedeau ca sunt tanar, pe atunci aveam 21 de ani, ramaneau placut surprinsi. In Romania am avut surpriza sa constat ca oamenii sunt de-a dreptul indignati sa vada ca un tanar pe prepara mancarea. Bucataria restaurantului la care lucrez este cu vedere spre sala. Omul vede tot ce fac in fiecare moment. S-a intamplat ca la un moment dat sa fie chemat managerul si sa fie mustrat de un „fin cunoscator” pentru simplul motiv ca eu nu am cum sa ii gatesc lui ceva… adresandu-mi injurii… din pacate la noi aproape toti clientii… „stiu totul despre gastronomie”… iar ce ce stiu cu adevarat se recunosc, prin finete, eleganta si mult bun simt…. asta e tara in care traim din pacate… iar daca ei nu se schimba… ii vom schimba noi…. pentru ca gustul poate fi educat… Multa sanatate !

    • Radu Popovici spune:

      @Radu: In mod clar, tineretea poate insemna lipsa de experienta, dar nu si de talent, putere de munca si dorinta de afirmare.
      Clientii nu se pot schimba de unii singuri. Eu asa cred. Este nevoie de eforturi din ambele parti; eforturi facute de oameni competenti si de buna credinta, din partea profesionistilor si de oameni deschisi la minte si binevoitori, din partea clientilor. Trebuie insa sa trecem acel prag al neincrederii, care exista in Romania din cauza preamultelor si preadeselor tepe luate de fiecare dintre noi atunci cand am avut de-a face cu „profesionisti”.

  7. Laura Laurentiu spune:

    Radu, de asta data am hotarat sa fiu cititorul care vorbeste. M-am amuzat copios si da, asa cum ai zis, nu a fost chiar râsul meu. Eu am avut parte de ambele experiente, atat din bucătărie, siderata cand un client a transmis cerinta „mie sa nu imi puneti edamame, sunt alergic la lactate”, cat si in calitate de client plătitor, cand am fost lăsată paf de incompetența dublată de nesimțire a unor ospătari/proprietari de restaurant etc.

    Nu cred ca in fişa postului ospătarului ar trebui sa figureze atribuția de a gasi scuze pentru bucătărie, dimpotrivă, ar trebui sa transmită bucătăriei cu cat mai multa acuratete obiecțiile clientului. De aceea, cand ma plâng unui ospătar ca bucata mea de carne e tare si uscată, ma irită sa mi se raspunda ca asa se face. Evident, nu e o explicatie care sa imi dea satisfactie, asa ca decid să aflu daca in locul respectiv chiar asa se face, ca sa stiu daca mai are sau nu rost sa dau pe acolo.

    Merg, deci, mai departe si imi permit un comentariu pe pagina FB a respectivului restaurant sau pe trip advisor. Ma plâng strict de carnea prea tare, nici nu mentionez ca nu mi s-a schimbat furculița de la antreu la felul principal (a propos, ăstia de care povestesc chiar se pretind „fine dining”). Imi raspunde de data asta managerul: „Nu sunteti destul de pregatita ca sa judecati preparatele noastre.” Mai poti sa zici ceva?

    Ah, in meniul localului despre care povestesc, figura cu mare mândrie preparatul „guancamole”. Asa ca, din pacate, sfertodocti se gasesc si in industria ospitalitătii, ceea ce face cu atat mai dificila aparitia unui public cu adevarat educat.

    • Radu Popovici spune:

      @Laura: Cu totul de acord cu tine. Am trait si eu astfel de momente in restaurante. Ultima data la un restaurant chinezesc. Eram la masa cu un prieten si amandoi am comandat cate un stir-fry. Imi amintesc ca eu luasem o vita in stil Szechuan, dar nu mai stiu exact ce comandase prietenul meu. Lui i-au adus mancarea dupa vreo 40 de minute. Pe a mea au adus-o dupa alte 40 de minute. Cand mi-am exprimat nemultumirea, in mod politicos, ospatarul mi-a raspuns peste umar: „Ce stiti dvs., pai mancarea buna dureaza pana se gateste, nu se face cat ai clipi din ochi.

      Am atins subiectul comportamentului unei parti a personalului din restaurante in alt articol, caci semidoctismul si nesimtirea se manifesta de ambele parti, in mod egal.
      La mine la restaurant, insa, te asigur ca se fac greseli extrem de putine si avem obiceiul sa ni le asumam.

  8. alex spune:

    haha, legat de paste, saptamana trecuta, in italia, intr-un mic restaurant, un german se plangea ca pastele comandate nu sunt dimensiunea „standard” – drept care ospatarita i-a adus sa vada toate marimile si formele de paste pe care le aveau in bucatarie, vreo 10… tot restaurantul a ras, neamtul a tacut 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.