Despre fudulia semidoctului
Din punctul de vedere al cunostintelor dintr-un anumit domeniu, dupa parerea mea, oamenii se împart în trei mari categorii. Prima este formata din cei care stiu si care, în plus, stiu ca stiu. A doua, cea mai redusa numeric, este formata din cei care nu stiu si chiar stiu ca nu stiu. Cea mai numeroasa categorie o formeaza cei care nu stiu ca nu stiu.
Nu mi-am dat înca seama daca exista si o a patra categorie, a celor care nu stiu ca stiu, dar, daca facem abstractie de cei de tipul burghezului gentilom al lui Moliere, care facea proza fara sa stie, nu cred ca este prea bine reprezentata numeric.
Oricum, de departe cei mai fuduli si mai galagiosi sunt cei care au impresia ca stiu. Daca nu i-ati identificat înca, ei sunt cei din cea de-a treia categorie, a celor care nu stiu ca nu stiu. Acestia sunt semidoctii, adica depozitarii cunostintelor reduse si superficiale într-un domeniu sau mai multe, dar care se cred miezul din… ma rog, din ce vreti dvs. Unii dintre ei, adica „la crème de la crème”, mai sunt si snobi, asta fiindca fudulia pune capac nestiintei într-un mod spectaculos.
Daca am învatat ceva folositor în atatia ani de cand fac parte din aceasta lume, este ca exista momente cand este mai bine sa-ti tii gura închisa, chiar daca un dracusor aflat undeva, în interiorul tau, te incita sa te bagi în seama. Este bine sa-ti mesteci un pic cuvintele înainte de a da drumul vreunei prostii, asa cum se întampla atunci cand te apuci sa-ti dai cu parerea într-un domeniu cu care ai, în cel mai bun caz, o relatie de posibila intersectare într-un viitor foarte îndepartat si putin previzibil. Cu care esti, mai în clar, aproape paralel.
Am un blog culinar de vreo sapte-opt ani. Zilnic este vizitat de cateva mii de oameni; foarte putini dintre ei comenteaza pe blog. Mult timp acest lucru m-a dezamagit si m-a suparat. Ba chiar am facut într-o perioada tot felul de eforturi ca sa-mi incit la vorba cititorii. Nu am reusit. Şi astazi interactionez cu cititorii rar, poate cu doar vreo zece dintre ei în fiecare luna, mai rar chiar decat înainte, dar în loc sa fiu suparat, chiar sunt bucuros de acest lucru. De ce? Simplu… Cu cat interactionezi cu mai multe persoane, cu atat cresc sansele sa dai peste cei care nu stiu ca nu stiu.
Daca în privinta blogului sunt destul de bine protejat de semidoctism, de cand am deschis restaurantul protectia mea s-a cam dus pe apa sambetei. Lucrurile stau aici cu totul altfel, daca vreti si numai din cauza ca, vrand-nevrand, intru în contact cu cateva sute de oameni în fiecare luna. Credeti-ma, expresia aceea cu „mare ti-e gradina, Doamne!” se aplica de minune. Şi înca, dupa cum îmi spune un bun prieten, care si-a cam trait viata lucrand în restaurante, la noi înca lucrurile stau foarte bine fata de alte locuri.
O alta expresie spune „clientul nostru, stapanul nostru!”. Nici aceasta nu este neadevarata, doar ca aici lucrurile sunt mai nuantate. Clientul este stapan atata timp cat este politicos, are bun simt si pretentii decente. Cand depaseste aceste granite, devine nu stapan, ci un personaj incomod si nesimtit, pe care as vrea sa-l vad plecat din local cat mai repede. Ce vreau sa spun este ca sunt dispus sa înghit unele lucruri de la clienti, dar pana la un punct. Înca nu am repezit verbal pe nimeni, înca nu am dat pe nimeni afara din local, dar simt ca momentul acesta se apropie.
Ei bine, urmeaza acum povestile adunate din restaurantul meu. Nu am scrupule redandu-le, desi nu voi da nume sau informatii care ar putea duce la identificarea persoanelor. Daca ei însisi se recunosc în poveste si aleg sa nu-mi mai calce pragul, castigul este doar al meu.
Aminteam la începutul articolului despre semidocti. Mai nou toata lumea este specialista nu doar în fotbal, politica si sex, dar si în bucatarie. Emisiunile de la televizor, mai ales, au jucat aici un rol important si negativ, reusind aproape sa imbecilizeze publicul, în loc de a-l educa. Aceste emisiuni nu dau informatii, ci ofera divertisment ieftin. Mai mult, ele lasa impresia ca a fi bucatar este floare la ureche; bucatarul nu are o meserie grea, obositoare si extrem de solicitanta psihic si fizic, el este un fel de vedeta care gateste fluierand, în camasa cu manecile suflecate si deschisa la piept, plin de bijuterii, cu permanent si/sau gel în cap, scuturandu-si elegant buclele sau zambind barbateste si gales în timp ce amesteca prin ciorba.
Mai mult, toata lumea s-a apucat sa conceapa diete fara sa aiba vreun habar de nutritie si sa conceapa retete „sofisticate”, cu tot felul de ingrediente mirabolante, în timp ce 99% dintre ei habar nu au sa faca o maioneza, sau nu sunt în stare sa friga o carne în tigaia de inox fara s-o lipeasca de fundul acesteia.
Cu alte cuvinte, nu au baza elementara, dar se cred în stare sa faca fineturi. Fiecare aude cate ceva, prinde din zbor un manunchi de informatii, uneori trunchiate sau chiar false, si în loc sa încerce sa aprofundeze ceea ce a început sa învete, crede ca deja stie tot. Este mult mai usor sa devii semidoct decat doct.
Partea proasta este aceea ca semidoctii, nestiind ca nu stiu, încep sa se erijeze în „formatori de opinie” mai întai în familie si în grupul de prieteni, dupa care încep sa dea lectii prin restaurante, chiar si profesionistilor.
O tanara doamna, vizitand un loc care se autonumeste „bistro” a declarat ca, desi locul cu pricina are pretentii de fine dining, mancarea nu este prezentata la nivelul pe care îl stie ea. Probabil se referea la platting, sau montaj, cum se spune pe romaneste.
Cum o fi dedus respectiva doamna ca un bistro este restaurant fine dining, ma depaseste. Sigur, la noi, la Bistro GUXT, calitatea mancarii, servicilor si a bauturilor depaseste nivelul standard al unui bistrou, dar nu am avut niciodata, nici macar o secunda, pretentia de a oferi un meniu de fine dining.
Pentru cei care nu sunt lamuriti ce înseamna bistrou, mentionez ca acest termen denumeste un local mic, cu un meniu restrans ca diversitate si relativ simplu, eventual inspirat din bucataria franceza. Fine dining este, într-un fel, exact opusul acestuia.
Nu este nicio rusine sa nu stii ce înseamna „bistrou” sau „fine dining”, este însa o prostie sa te erijezi în comentator si critic atunci cand habar nu ai ce comentezi si ce critici. Partea neplacuta este ca astfel de personaje semidocte se apuca si îsi posteaza tampeniile pe diverse forumuri, bloguri si site-uri, iar prostia are calitatea de a se propaga foarte rapid.
Ca sa dau un alt exemplu, deunazi ne-a trecut pragul un personaj care se caleaza perfect pe portretul semidoctului. A colindat prin „toate” restaurantele bucurestene, îsi taraste dupa el familia si prietenii, carora le explica pe larg, cu voce tare, ca sa fie auzit de toata lumea din local, modul în care îsi închipuie el ca se gatesc preparatele din meniu si modul în care pot fi îmbunatatite.
La Bistro GUXT, de pilda, dupa ce a alcatuit meniul pentru toti ceilalti 5 comeseni, personajul cu pricina a comandat pentru sine puiul în stil catalan. Acesta este gatit la noi într-un sos de rosii foarte robust, care contine felii de carnati chorizo si este aromatizat cu cimbru, dafin si boia afumata (pimenton). Este gandit special ca sa fie servit alaturi de beri afumate, care au si ele gust puternic de afumatura, cu note prajite, sarate, amarui si dulci. Acest pui catalan se serveste cu un piure de cartofi facut fara economie, cu lapte si unt, nu cu apa, si trecut prin sita fina, metalica, pentru a avea un aspect matasos.
Ma pune Aghiuta sa-l întreb pe semidoct daca i-a placut puiul, iar acesta îmi raspunde luandu-si un aer savant: „Nu a fost rau, dar suporta îmbunatatiri.” Ca orice lucru pe lumea asta, mi-a trecut mie prin cap. Dar prin gura mi-a trecut altceva, si anume: „Şi la ce va ganditi, apropo de îmbunatatiri?”
Mi se raspunde cu acelasi ifos de cunoscator: „Pai, de pilda, ar fi putut fi îmbunatatit prin înnobilare cu trufe.” Asta cu înnobilarea, marturisesc, mi-a placut cum suna. Şi totusi…
„Ştiti, preparatul este prea robust si are gust afumat prea puternic pentru ca trufele sa-i faca fata. Trufa este o mirodenie rafinata si fina. Niciodata nu se asociaza trufa, care este un ingredient scump si pe care doresti sa-l pui în valoare cat mai bine, cu alte alimente cu gust puternic, care i-ar putea acoperi aroma. Nu se combina cu usturoi, ceapa, mirodenii puternice, muraturi si afumatura. În cazul puiului catalan, trufele ar fi fost totalmente dominate de aromele de afumatura.”
„Lasati, zise semidoctul, am mancat eu piure din asta înnobilat si era foarte bun.”
„O fi fost, dar poate cu pui posat într-un lichid delicat, cu peste posat, fript sau gatit la cuptor si servit cu sos alb sau cu chestii similare, mai gingase si care pun bine în valoare trufele.”
Ipochimenul s-a uitat la mine stramb si nu a mai comentat. Posibil ca nu stia ce înseamna „posat” si nu a vrut sa întrebe, caci s-ar fi pus, dupa mintea lui, într-o situatie de inferioritate. În mod clar, mancase si el niste trufe, dar nu avea niciun habar despre modul în care se folosesc acestea. Avea însa pareri si, de ce nu, îsi permitea sa dea si o lectie gratuita celor din restaurant, asta fiindca el devenise deja, dupa doar cateva zeci de vizite prin localuri, un specialist genial.
L-am auzit însa bodoganind ceva în drum spre usa nevestei si prietenilor; le explica probabil cat de multa dreptate avea el, dar din delicatete se abtinea sa ma mai contrazica, fiindca oricum dovedisem din plin ca eram prea opac pentru a-i întelege viziunea.
Un alt „priceput” mi-a cerut sa-i recomand o bere light nefiltrata si buna la gust. I-am adus la masa o weissbier, adica o bere din grau germana. Dupa cum a recunoscut, auzise vag de aceste beri dar nu le încercase niciodata. Weihenstephaner Hefe Weissbier este o bere superba, de mare finete. A gustat-o reticent, s-a strambat si mi-a declarat ca berea are gust de… gunoi.
Marturisesc ca am ramas perplex. Ma asteptam la multe, dar nu la asa ceva. Este posibil ca o bere sa nu placa tuturor, indiferent ca calitatea ei, dar astfel de comparatii le poate face doar o persoana nepoliticoasa. Personajul a început chiar sa-mi explice: „Cand mananci pepene, raman coji si seminte care zemuiesc în gunoi. Exact asa miroase berea asta.”
O secunda am ramas mut. Gunoiul lasat de pepeni mi se pare cam cel mai scarbos gunoi menajer. Am încercat sa alatur mental imaginea cojilor de pepeni zemuind cu aroma si gustul unei Weihenstephaner Hefe Weissbier. Berea are un gust perfect, cu note de paine, banane si cuisoare, exceptional de bine echilibrat si de placut. Alaturarea nu-mi iesea deloc, oricat as fi încercat.
În loc sa-mi vad de treaba, am intrat în discutie cu personajul. Vorba cuiva, fereste-te sa raspunzi unui prost, fiindca te poti trezi ca discuti cu el. Iar eu am gresit.
În loc sa înghit si sa tac, l-am luat la misto, pe un ton foarte serios: „Cred ca aveti dreptate. Gunoiul dvs. fermenteaza dupa cateva zile, iar berea este o bautura fermentata; poate de acolo asemanarea.”
Semidoctul a zambit cu toata gura si s-a adresat prietenilor de la masa (aproape niciodata semidoctii nu iau masa singuri, caci au mai mereu nevoie de un auditoriu care sa-i aprobe): „Vedeti, mai, ca omul se pricepe; îmi da dreptate!”
Am ranjit în coltul gurii si am plecat de la masa.
Într-o alta zi, o doamna tinerica si plina de ea, dupa ce a studiat bine meniul, mi-a zis: ”As fi vrut sa iau supa de peste si tagliatelle cu 4 feluri de branza. Dar pastele nu merg dupa supa aceasta. Îmi puteti face repede o portie de supa de rosii cu taitei de casa?”
Trecand peste întrebarea tampita, am pacatuit intrand iar în discutie cu prostul. „Dar de ce nu merg pastele dupa supa de peste, si de ce merg dupa cea de rosii cu taitei de casa?”. Raspunsul a venit fara ezitare. „Ei, asa, fara motiv. Este o pasarica a mea.” „Mda, am conchis eu, fiecare avem cate o pasarica. Dar tot nu va putem face repede o portie de supa de rosii cu taitei de casa.”
Mai primim cereri care depasesc cadrul meniului. Pe unele le putem rezolva, de pilda o bucata de piept de pui la gratar pentru un copil mai mofturos, sau un platou cu branzeturi ca desert, „înnobilat” cu felii de mere si pere si cu mieji de nuca. Acestea contin ingrediente pe care le avem în stoc si se pot prepara rapid si fara a bulversa fluxul bucatariei. O supa de rosii cu taitei de casa, si anume repede si doar o singura portie, este alta mancare de… rosii.
Chestiile astea cu „stiu ca nu le aveti în meniu, dar îmi puteti face niste sarmale, sau chiftele, sau piftie, sau supa cu galusti, sau supa de vita, sau ciorba de burta, mititei, ceafa la gratar, salata de boeuf etc.” ma lasa cu gura cascata. Dupa ce ies din soc, ma apuca rasul, desi nu este rasul meu.
O alta doamna, dupa ce a mancat bine, m-a întrebat: „Vad ca aveti în meniu, la deserturi, o portie de mousse de ciocolata. Cat dureaza sa o faceti?” S-a mirat enorm cand i-am raspuns: „Este deja facuta. O putem aduce în 2 minute.”
Chiar mi-a lacat impresia ca este dezamagita: spera sa o multumim cumva, dar doar dupa ce ne-am fi straduit serios; faptul ca desertul era deja facut îi cam scadea din valoare.
Într-o sambata seara, cand restaurantul este plin ochi, am avut cateva comenzi de paste, în speta truccioli (care înseamna „rumegus”, sau „spam”, datorita formei lor) cu sos alb si trufe. Culmea este ca le-au comandat si doi italieni care, de altfel, le-au apreciat foarte mult, laudand bucatarul pentru ca a stiut sa le gateasca perfect. Iar italienii se cam pricep la paste…
La doar o masa distanta, în acelasi timp cu italienii, un alt client, roman de data aceasta, a comandat aceleasi truccioli cu trufe. Bineînteles, toate cele trei portii au fost gatite în acelasi timp si împreuna. Romanul nostru însa a reclamat ca „sunt nefacute”.
M-am cam mirat, dar, ca o gazda care doreste ca musafirii ei sa se simta perfect, mi-am cerut scuze si l-am rugat pe Costel al meu sa faca înca o portie, dar sa o gateasca un minut în plus. Nici a doua portie nu a fost însa pe placul clientului; a mancat, totusi, jumatate din ea, dar restul a ramas în farfurie, lucru cam neobisnuit pe la noi.
Pentru mine lucrurile erau clare: romanul în speta era obisnuit, probabil de acasa, sa manance paste flescaite, gatite în exces. Daca clientul nu stie cum sa manance si nici nu comunica acest lucru, este greu sa-l multumesti, chiar daca la tine se gateste la mare meserie.
Sigur, omul a fost politicos si nu a exagerat, dar toata întamplarea m-a facut sa ma simt usor neplacut. Ştiu ca este imposibil sa-i multumesti pe toti, dar mi-as dori s-o fac si chiar încerc s-o fac. Cand nu reusesc, înca percep insuccesul ca o nerealizare a mea.
Clientul cu pricina era, fara dubiu, un fel de semidoct al pastelor si în mod clar nu stia cum se gatesc corect. Daca ar fi stiut, ori nu ar fi comandat paste, ori ar fi specificat: „Vreau paste, dar le vreau flescaite; asa îmi plac mie.”
Cam astfel se petrec lucrurile prin restaurante. Cred ca orice ospatar va poate povesti astfel de întamplari legate de semidoctismul unei parti a publicului. Întamplari ca acestea nu apar în fiecare zi, dar nici foarte rare nu sunt.
Clientii semidocti sunt însa nimic fata de clientii mitocani. Lumea de astazi pare a avea o capacitate nelimitata de a da nastere persoanelor needucate, nepoliticoase, grobiene si nesimtite de ambele sexe. Dar, despre fudulia nesimtitului va voi povesti într-un alt articol.
Hallo Radu,
nu te-am vizitat demult, cred insa ca intuitiv m-au dus gandurile spre pagina ta sa citesc relatarile actuale.
Margaritas ante porcos ! 🙂
aber….die Gedanken sind frei!!!!
Sper sa ajung odata sa mananc din bunatatile voastre, inklusiv “gunoiul de pepene” 🙂
Da, da cunosc sensatia! Si in asemenea momente simt cum mi se “deschide brisca in buzunar”!!!!! Da ma linistesc repede dupa ce beau o sticla de “gunoi”! 🙂
Schöne Grüße
Katze
@Katze: He hei, chiar ma intrebam ce mai faci. Disparusesi complet; ma bucur ca ai revenit, chiar daca acum porti o brisca in buzunar. 🙂
Felicitari domnule Radu!E o placere sa va citesc impresiile.Sunt unul din cei care nu stiu,dar stiu ca nu stiu.Insa vor sa stie.
Va felicit pentru felul in care ati prezentat cateva experiente mai degraba neplacute peterecute in restaurantul dumneavoastra. Va asigur ca aceleasi probleme le veti intalni in oricare alt domeniu de activitate, incepand de la sport (asa cum mentionati), pana la politica (intena, externa) trecand, mai nou prin medicina, religie, etc. De ce credeti ca arta culinara ar avea alt statut, mai ales ca langa muzica si actorie este manifestarea cea mai apropiata vulgului (desi nici celelalte nu duc lipsa de “cunoscatori”). Solutiile sunt aceleasi in toate situatiile si domeniile. Pentru dumneavoastra, nu va asteptati la nimic (faceti-va meseria cum puteti mai bine cu dragoste si aplecare) si nu veti fi surprins neplacut. Pentru ceilalti, cei pe care ii numiti semidocti, continuati sa va faceti onest meseria, ca dumneavoastra vor aparea din ce in ce mai multi si se vor imputina “priceputii la toate” si din ce in ce mai multi oameni vor cauta doar sa se bucure de experienta culinara oferita de “artisti” – daca tot o numim arta culinara.
@Gabriel: Posibil ca si instalatorii, mecanicii, zidarii, medicii etc. sa treaca prin aceleasi experiente. Nu ca m-ar consola asta cu ceva…
In ce priveste politicienii, haideti sa-i punem deoparte. In cazul lor semidoctismul este exceptia fericita.
Bineinteles ca indiferent de cati caini latra dupa caravana, ne vom face treaba onest si cat putem de bine. In ce priveste imputinarea “priceputilor la toate”, ma cam indoiesc ca se va petrece in timpul vietii mele; sunt insa destul de optimist atunci cand iau in calcul un viitor indepartat.
Radu, am ras, cu oarece tristete, recunosc, dar am ras de ma doare burta. Credeam ca am vazut multe specimene in viata, dar incep sa cred ca experienta din restaurant merita.
@mihai2206: Gandeste-te la restaurant ca la un cabinet medical in care intra lunar multe sute de “pacienti”, fiecare cu pasarelele lui. 🙂
A, nu. La mine la cabinet sunt dresati toti. Cum scoate unu’ pasarica, cum si-o fura. Nu mai am nervii necesari 😛
Cum incepe unu cu ”am citit io pe internet”, cum se aud niste urlete pe raza de 50km.
@mihai2206: Ai observat ca niciunul nu zice: “Am citit intr-o carte/enciclopedie/tratat/dictionar? Toata lumea citeste doar pe internet.”
Trebuie sa spun ca pe mine ma cam scoate din minti vorba asta “clientul nostru, stapanul nostru!”
De ce e stapan si nu partener intr-o “tranzactie” – el plateste sa primeasca ceva ce el nu isi poate face singur, nu? Evident, trebuie sa primeasca acel ceva la nivelul la care furnizorul spune sau se angajeaza sa livreze pentru pretul stabilit.
Dar, indiferent de pret sau nivel, “termenii” tranzactiei ar trebui pur si simplu guvernati de regulile bunului simt, de ambele parti. Si chiar nu trebuie nimic mai mult! Ca bunul simt asta inseamna – politete, respect, onestitate, corectitudine. Pentru ca suntem oameni cu ani multi in spate de “civilizatie”, asa zicem sau avem pretentia cu totii, nu? Atunci de ce daca eu platesc trebuie sa fiu “stapan” iar tu care livrezi trebuie sa-mi suporti orice, inclusiv (sau mai ales) datul cu parerea pe ceva ce eu nu sunt in stare sa fac, ca de-aia vin la tine. Si, pana la urma, vin “la tine acasa”, tu esti gazda, eu musafir, deci trebuie sa ne purtam ca atare.
… dar hai ca m-am aprins… 🙂
Eu zic ca asa cum taxam locurile unde nu primim ce trebuie (desi nu sunt sigura ca le taxeaza chiar toata lumea, cred ca inca se trec multe lucruri cu vederea), la fel trebuie taxati si clientii care intrec masura. Masura noastra, evident, ca in casa noastra au venit. Iar faptul ca platesc nu ii indreptateste la orice. Vrei sau iti plac pastele flescaite, te duci la mama sa iti faca sau la cele n restaurante care chiar le fac asa si din cauza carora habar n-ai avut pana acum ce-s alea paste. Sigur, poti si chiar e bine sa ma intrebi de ce ti le dau “nefierte”, iar eu sunt dator sa iti explic. Iar daca explicatia e valida, te bucuri si tu ca ai invatat ceva si, in rest, ramane doar o chestiune de gust … si da, poti sa alegi pastele foarte fierte de-acasa si gata. Dar nu imi mai reclami mie ca nu le-am facut cum trebuie. La fel, vrei trufe peste afumatura, te duci frumos acasa si iti faci tu carcalete cu de toate cum iti place tie. Dar de ce ai plati pentru acelasi carcalete pe care te pricepi tu mai bine sa ti-l faci singur? De imagine de grozav? Pai cred ca ai fi si mai grozav in fata prietenilor daca i-ai chema si pe ei la tine cand il faci. Si ai iesi si mai ieftin.
Una peste alta, cred ca merita colectionate astfel de perle Radu! Si publicate, ca sa mai invatam si noi, cei inca multi… 🙂
“clientul nostru, stapanul nostru”…clientul supravietuieste fara restaurant, pe cand restaurantul nu traieste fara clienti. Restaurantul trebuie sa multumeasca clientul, in limita bunului simt, asta e clar si nu invers. Dintr-un anume punct de vedere, sunt doua feluri in care poti prepara mancarea: corect, dupa reteta si cum ii place clientului. Acu, fiecare decide cum vrea, nimeni nu poate obliga un bucatar sa inghita mojiciile clientului si pretentiile idioate, dar…daca vrei sa vinzi si ai des de a face cu astfel de oameni, faci mancarea care se vinde, nu? Daca vrei sa-ti mearga negotul, daca nu, poti sa te delimitezi in a fi artist bucatar la tine a acasa, sau sa gatesti pentru Crucea Rosie, ar fi culmea sa comenteze si aia care primesc gratis.
Mie imi place sa probez chestii noi si mananc destul de des mancarea altora, dar…eu mananc ca sa traiesc nu traiesc ca sa mananc, vreau sa spun ca scopul meu in viata nu este mancarea…apreciez aproape intotdeauna o chestie noua si ma abtin de la comenatrii idioate, chiar daca personal nu este pe gustul meu, (din moment ce e ste noua pentru mine, probabil bucatarul site mai bine cum se gateste), de exemplu in Spania se foloseste in anumite preparate “comino” care pentur mine are gust de ciorapi nespalati…urasc gustul de comino dar nu comentez aiurea la un preparat in care s-a folosit aceasta mirodenie. (nu stiu cum ii spune in romaneste).
Pentru autor: programele romanesti de bucatarie, macar ca nu ma uit la televizor decat din an in paste, nu cred ca prezinta gatitul ca pe ce va usor ci din contra, de-aia e concurs cu premii, cred ca destul de mari.
carnati chorizo: chorizo inseamna carnat (cu boia de ardei), in spaniola, e ca si cum ai spune ca ai baut o bere bier. Cred ca corect (cred, eh?, nu da cu parul), ar fi carnati traditionali spanioli cu boia de ardei, in generalm spaniolii nu prea fac carnati in adevaratul sens al cuvantului, au altfel de preparate)
@cretinoid: Concursurile cu premii dau premii pe criterii care nu au legatura cu gatitul: castiga concurentii sexy, care au “povesti” emotionante, care se dau in spectacol mai bine etc. Toate acestea promoveaza impostura.
Cu chorizo aveti dreptate… cu toate ca aproape as zice ca termenul denumeste mai mult un stil de a prepara “umplutura” unor produse, decat un produs in sine. Am ales sa folosesc un pleonasm, precum “carnati chorizo” fiindca la noi se comercializeaza in magazine, inclusiv cele de profil spaniolesc, “salam chorizo” si “carnati chorizo”, iar meniul trebuie scris astfel ca aproape orice client, indiferent de cultura sa, sa-l poata intelege cat de cat.
Pe aceleasi considerente nu am in meniu “Curry massaman de vita” ci “Vita cu mirodenii si sos de lapte de cocos”, nu am “Orechiette cu pesto rosu” ci “Orechiette cu rosii uscate la soare si busuioc”, nu am “Satay de pui” ci “Pui cu sos picant de arahide” etc.
Oricum, tot nu am putut evita folosirea unor termeni care mie mi s-au parut simpli, dar clientii au alta parere. Aproape inevitabil, toata lumea intreaba “ce inseamna orechiette?”, “ce sunt alea trucioli?”, “ce inseamna trufe?”, sau “cum adica nougat glacee? Este o nuga congelata?” ori “mousse de ciocolata inseamna sufleu de ciocolata?”.
Nu mai zic ca multi au meniul deschis la capitolul GUSTARI si ma intreaba: “Da’ ceva aperitive nu aveti?”. S-au obisnuit sa vada in meniuri sectiunea APERITIVE, desi in traditia noastra horeca termenul aperitive denumeste, in mod coect, doar bauturile luate inainte de inceperea mesei.
Discutia ar fi aici mult mai lunga…
@Nihaela2: Nu te pot contrazice cu nimic. Multumesc pentru comentariu.
Ai dreptate, e greu sa te contrazica cineva in ceea ce spui. Plus ca e amuzant.
Dar incerc totusi, si cred ca reusesc, sa gasesc circumstante atenuante si oarece explicatii. Asta doar de dragul discutiei.
Daca m-as apuca acum sa incerc sa explic mai pe larg motivele pentru care suntem asa n-ar mai citi aproape nimeni. Pentru ca in ziua de azi societatea e de consum, superficiala si din ce in ce mai mult bazata pe imagine. Nu mai avem timp, chef, rabdarea si obisnuinta de a aprofunda lucrurile. Incercam sa compunem, prin diferite mijloace, o imagine cat mai buna atat pentru noi ca persoane ca si pentru produsele si serviciile noastre, dar la nivel de masa, cantitativ, nu mai conteaza prea mult ce e in spatele imaginii pentru ca nu mai e timp de aprofundat, maine va fi alta atractie sau distractie, alta poza, alt model, alt produs. Totul trebuie sa ofere satisfactie instantanee iar impactul trebuie sa fie pe loc si cat mai puternic. In plus de asta, consumerismul, imaginea si chiar cresterea uriasa a populatiei au dus la goana dupa faima, celebritate, parvenitism de toate felurile, obtinute prin orice mijloace si cat mai rapid. Aproape nici nu mai conteaza daca dureaza sau nu, trebuie insa sa aratam cat de mari, tari si buni suntem.
Sigur ca nu putem toti sa fim asa, cum spune zicala aceea cu cantitatea de inteligenta care, ca si apa, e constanta pe planeta dar populatia e mult mai mare, asa ca uneori ies la iveala crapaturile din imaginea pe care ne-am creat-o. Iar unii ajung sa creada ca imaginea falsa pe care singuri au creat-o a devenit reala cumva peste noapte.
Ce vreau sa spun, nici eu nu stiu prea bine, e prea complex subiectul … hahaha … dar una dintre concluziile posibile e ca pe de o parte trebuie sa fii cat poti de serios, pentru tine, iar pe de alta parte sa fii suficient de superficial pentru a te putea intelege cu ceilalti intr-o lume din ce in ce mai aglomerata si mai nebuna. Toata aceasta mare categorie de semidocti care nu stiu ca nu stiu e cumva explicabila, nu de acceptat dar de inteles.
Desi sunt cu totul de acord cu tine, cu exceptia catorva amanunte, si mi-a picat bine sa aud de la altcineva, eu in locul tau nu stiu daca as fi scris despre asta in public. Pe de o parte clientii, pentru ca au platit si traiesti de pe urma lor, atat timp cat exista respect si politete, pot avea orice pretentii, spune orice aberatii si intreba orice aiureala. Tu, in functie de ce-ti doresti, nu trebuie neaparat sa le indeplinesti, si pana la urma e o afacere, nu trebuie sa pui totul la suflet decat in masura in care te face mai bun si te ajuta la afacere. Iar pe de alta parte, tinand cont de societatea moderna de azi si de obiceiurile create de ea, aproape ca iti vine sa gasesti scuze oamenilor, nu e vina lor. Cei care primesc, mai ales pe bani, nu trebuie sa se priceapa, e mai important ca cei care dau, produc, mai ales pe bani, sa fie mai mult decat semidocti si superficiali.
Problema apare la exprimare, cand se vede gradul de “nu stiu ca nu stiu” si cand ies la iveala insusiri, multe negative, specifice personalitatii fiecaruia si cand nivelul de superficialitate, ignoranta, prostie, incompetenta, aroganta, epatare, pretiozitate, nesimtire, grobianism, snobism incepe sa deranjeze. Adica cand, asa cum ai spus tu, apare fudulia si snobismul.
“Înca nu am repezit verbal pe nimeni, înca nu am dat pe nimeni afara din local, dar simt ca momentul acesta se apropie” – hahaha … sper totusi sa nu se apropie prea curand, mie nu mi se pare o idee buna, sunt putine situatii cand e nevoie de asa ceva si nu-ti doresc sa te intalnesti cu ele.
Toata lumea e specialista in sex? Chiar? Banuiesc ca e valabil pentru fotbal si politica dar si la sex? Mi se pare ca traim in lumi diferite … hahaha. Cat despre bucatarie … da, e un domeniu care a crescut urias in ultimii 15 ani (la noi in ultimii 5-6 ani). N-am idee de emisiunile de la televiziunile romanesti, banuiesc ca sunt, si de-a lungul timpului au fost, o multime, tu probabil te referi la genul de concursuri de tot felul si la invitati-vedete dar cred ca fara fenomenul “celebrity chefs” si concursuri gen Masterchef, fara miile de emisiuni culinare, nu ar fi existat aceasta explozie gastronomica mondiala manifestata prin milioane de oameni care s-au apucat de gatit, milioane de bloguri si siteuri, un domeniu care a devenit evervescent, vibrant, a creat pasiuni, a adus bucurii si bogatii. Problema mare e sa discerni si sa alegi calitatea din uriasa cantitate si diversitate. Exista si emisiuni minunate si bloguri superbe, se pot invata o multime de lucruri, indobitocirea s-a facut doar la cei care aveau predispozitia si chiar si in cazul acestora oricum e mai bine decat inainte.
Probabil cu timpul, si in functie de starea de spirit din fiecare zi, o sa inveti sa gasesti echilibrul intrebarilor pe care le poti pune si a conversatiilor pe care le poti avea cu tot felul de tipuri si genuri de clienti astfel incat ei sa fie multumiti iar tu sa n-o iei razna … hahaha
La partea cu “ori nu ar fi comandat paste, ori ar fi specificat: „Vreau paste, dar le vreau flescaite; asa îmi plac mie.”” eu as zice ca nu ar fi bine sa faci paste flescaite chiar daca asa ii plac lui, daca are familie mare si multi prieteni care au toti preferinte ca el si afla ca tu faci paste “bune” vin toti la tine iar tu ajungi sa te obisnuiesti sa faci paste flescaite ? hahaha
@cristi-j: Ar fi multe inca de spus aici, dar nu mai am rabdare.
Oricum, ca o concluzie: nu pot sa nu pun la suflet. Probabil trebuie sa treaca o perioada de timp mai mare pana ma insensibilizez. Sa ajung ca medicii legisti, care pot infuleca un sandvici langa un cadavru deschis pentru autopsie. 🙂
Buna ziua,sunt tanar… foarte tanar ar spunii unii. La 22 de ani,am trait deja 3 ani prin restaurante… nu e mult… nu este putin, dar sunt multumit cu realizarile mele si sper sa mai creasca. Am lucrat in Germania, Italia, Anglia si in Romania in ultimul timp. In occident in momentul in care mancarea ii placea clientului, se intampla sa cheme bucatarul pentru a-i multumi personal. Un gest care mi se pare frumos si il apreciez din tot sufletul, te simti incarcat dupa un astfel de moment.
Ce mi se pare foarte ciudat e ca in momentul in care clientii vedeau ca sunt tanar, pe atunci aveam 21 de ani, ramaneau placut surprinsi. In Romania am avut surpriza sa constat ca oamenii sunt de-a dreptul indignati sa vada ca un tanar pe prepara mancarea. Bucataria restaurantului la care lucrez este cu vedere spre sala. Omul vede tot ce fac in fiecare moment. S-a intamplat ca la un moment dat sa fie chemat managerul si sa fie mustrat de un “fin cunoscator” pentru simplul motiv ca eu nu am cum sa ii gatesc lui ceva… adresandu-mi injurii… din pacate la noi aproape toti clientii… “stiu totul despre gastronomie”… iar ce ce stiu cu adevarat se recunosc, prin finete, eleganta si mult bun simt…. asta e tara in care traim din pacate… iar daca ei nu se schimba… ii vom schimba noi…. pentru ca gustul poate fi educat… Multa sanatate !
@Radu: In mod clar, tineretea poate insemna lipsa de experienta, dar nu si de talent, putere de munca si dorinta de afirmare.
Clientii nu se pot schimba de unii singuri. Eu asa cred. Este nevoie de eforturi din ambele parti; eforturi facute de oameni competenti si de buna credinta, din partea profesionistilor si de oameni deschisi la minte si binevoitori, din partea clientilor. Trebuie insa sa trecem acel prag al neincrederii, care exista in Romania din cauza preamultelor si preadeselor tepe luate de fiecare dintre noi atunci cand am avut de-a face cu “profesionisti”.
Radu, de asta data am hotarat sa fiu cititorul care vorbeste. M-am amuzat copios si da, asa cum ai zis, nu a fost chiar rasul meu. Eu am avut parte de ambele experiente, atat din bucatarie, siderata cand un client a transmis cerinta “mie sa nu imi puneti edamame, sunt alergic la lactate”, cat si in calitate de client platitor, cand am fost lasata paf de incompetenta dublata de nesimtire a unor ospatari/proprietari de restaurant etc.
Nu cred ca in fisa postului ospatarului ar trebui sa figureze atributia de a gasi scuze pentru bucatarie, dimpotriva, ar trebui sa transmita bucatariei cu cat mai multa acuratete obiectiile clientului. De aceea, cand ma plang unui ospatar ca bucata mea de carne e tare si uscata, ma irita sa mi se raspunda ca asa se face. Evident, nu e o explicatie care sa imi dea satisfactie, asa ca decid sa aflu daca in locul respectiv chiar asa se face, ca sa stiu daca mai are sau nu rost sa dau pe acolo.
Merg, deci, mai departe si imi permit un comentariu pe pagina FB a respectivului restaurant sau pe trip advisor. Ma plang strict de carnea prea tare, nici nu mentionez ca nu mi s-a schimbat furculita de la antreu la felul principal (a propos, astia de care povestesc chiar se pretind “fine dining”). Imi raspunde de data asta managerul: “Nu sunteti destul de pregatita ca sa judecati preparatele noastre.” Mai poti sa zici ceva?
Ah, in meniul localului despre care povestesc, figura cu mare mandrie preparatul “guancamole”. Asa ca, din pacate, sfertodocti se gasesc si in industria ospitalitatii, ceea ce face cu atat mai dificila aparitia unui public cu adevarat educat.
@Laura: Cu totul de acord cu tine. Am trait si eu astfel de momente in restaurante. Ultima data la un restaurant chinezesc. Eram la masa cu un prieten si amandoi am comandat cate un stir-fry. Imi amintesc ca eu luasem o vita in stil Szechuan, dar nu mai stiu exact ce comandase prietenul meu. Lui i-au adus mancarea dupa vreo 40 de minute. Pe a mea au adus-o dupa alte 40 de minute. Cand mi-am exprimat nemultumirea, in mod politicos, ospatarul mi-a raspuns peste umar: “Ce stiti dvs., pai mancarea buna dureaza pana se gateste, nu se face cat ai clipi din ochi.”
Am atins subiectul comportamentului unei parti a personalului din restaurante in alt articol, caci semidoctismul si nesimtirea se manifesta de ambele parti, in mod egal.
La mine la restaurant, insa, te asigur ca se fac greseli extrem de putine si avem obiceiul sa ni le asumam.
haha, legat de paste, saptamana trecuta, in italia, intr-un mic restaurant, un german se plangea ca pastele comandate nu sunt dimensiunea “standard” – drept care ospatarita i-a adus sa vada toate marimile si formele de paste pe care le aveau in bucatarie, vreo 10… tot restaurantul a ras, neamtul a tacut 🙂
@alex: Poate ca in Germania pastele au alte dimensiuni. 🙂