De-ale fumatului

Nu sunt fumător. Nu am fost niciodată şi nici nu am fost vreodată tentat să mă apuc de fumat, deşi a existat în acest sens o anume presiune, să-i zic socială; am simţit-o în liceu, în armată, la facultate şi în grupul meu de cunoştinţe şi prieteni.
Nu am cedat, însă, fiindcă nu simţeam absolut nicio nevoie să mă apuc de fumat şi nu vedeam sensul acestui obicei. În plus, nu mă împacam cu fumul de ţigară. Mi se părea neplăcut, supărător şi, de la un punct încolo, chiar dezgustător. Încă îmi amintesc de unele ieşiri cu prietenii fumători în cluburi, după care îmi miroseau oribil până şi şosetele sau chiloţii.

Cu toate acestea, cât am fost tânăr, ani de zile am aspirat fumul altora. Fumătorii cu pricina îmi erau, după caz, prieteni, iubite, cunoştinţe, colaboratori etc. Nu sunt supărat pe ei, căci nu m-a obligat nimeni să le stau în preajmă şi să „beau” din tutunul lor.
Deşi am fost tolerant, nimeni nu mi-a oferit vreodată o reciprocitate; adică, nimeni nu mi-a spus „ştii ce, toată săptămâna ai mers cu mine la fumători şi ţi-am fumat în nas; astăzi, în compensaţie, din prietenie şi respect, merg eu cu tine la nefumători… nu mor dacă mă abţin 2-3 ore”.

O perioadă fumul m-a deranjat mai puţin; cred că aveam eu o toleranţă mai mare. De ceva ani însă, îmi este greu să-l mai suport şi, mai ales, am început să-mi dau seama că atitudinea de a fuma cu orice preţ, chiar dacă vezi cu uşurinţă că îi deranjezi pe cei din jur, presupune egoism, nepăsare, slăbiciune, lipsă de respect.

Legea recent adoptată de parlament, cea referitoare la interzicerea fumatului în locurile publice şi destinate accesului public, stârneşte controverse şi pare, până la un punct, să dezbine populaţia. Nu mă leg acum de calitatea argumentelor aduse de cele două tabere, căci poţi întâlni, mai ales în grupul susţinătorilor fumatului, atât luări de atitudine puerile şi irelevante, dar şi bine articulate, logice şi prezentate într-un limbaj decent.
Urmăresc această „luptă” în spaţiul virtual şi am observat că dezbaterile cele mai vehemente se referă aproape exclusiv la restaurante, cluburi, puburi, discoteci, berării, baruri, cafenele. Se pare că atât fumătorii, cât şi nefumătorii, sunt de acord cu reglementările legii fumatului legate de mijloace de transport în comun, hoteluri, pensiuni şi moteluri, şcoli, magazine, gări, aeroporturi etc. Interzicerea fumatului în locurile unde se mănâncă şi se bea în comun rămâne, însă, extrem de controversată.

Unii dintre fumători cred sincer că restaurantele, barurile, cafenelele, puburile etc. au fost concepute special pentru ei şi că nefumătorii sunt acolo doar nişte intruşi. Foarte greşit. Ca să lămurim puţin lucrurile, tutunul a fost adus în Europa la câteva zeci de ani după descoperirea Lumii Noi, loc de unde această plantă este originară.
Deşi fumatul, ca ritual religios, are o vechime de peste 7.000 de ani pe continentul american, el a apărut în Lumea Veche abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, adică după 1550. Pe atunci tutunul era socotit, culmea!, mai mult un medicament sau un stimulent; generalizarea obiceiului de a fuma în scop recreativ s-a petrecut mult mai târziu.

Localurile de alimentaţie publică, adică hanuri, crâşme, taverne şi altele asemenea, ca şi locurile destinate consumului de băuturi alcoolice, au apărut în Lumea Veche cu mult înaintea tutunului. Nu mai este nevoie să spun că nu erau în niciun caz destinate fumatului, căci acesta nu exista încă, ci doar mâncatului şi băutului. Sute, sau chiar mii de ani, localurile de alimentaţie publică au funcţionat bine mersi fără fumători.
Există hanuri şi crâşme de mii de ani, primele baruri datează de pe la anul 900, iar cafenelele europene au apărut, ce-i drept, după 1650, adică după data la care fumatul era deja cunoscut. Cu toate acestea, nici cafenelele nu au avut ca destinaţie iniţială fumatul, ci doar băutul de cafea, eventual ceai, lichioruri şi alte băuturi alcoolice, ca şi mâncatul de produse de patiserie, prăjituri şi alte dulciuri.

Este adevărat că fumătorii au fost acceptaţi în toate aceste spaţii, odată cu neplăcutul (pentru ceilalţi, care nu fumau) lor obicei cu tot. Probabil fumătorii îşi închipuie că au reuşit să deturneze localurile de la scopul lor iniţial şi au ajuns să se autoconvingă că restaurantele, barurile şi cafenelele sunt locuri pentru fumat, şi nu pentru consum de mâncare, vin, bere, cafea şi diferite alte alcooluri. Indiferent ce îşi închipuie ei, locurile special destinate fumatului se numesc fumoare, nu restaurante, nu baruri şi nici cafenele.

Nu vreau să discut acum despre cafenele şi baruri, căci mă cam lasă rece; restaurantele, pe de altă parte, nu. O parte a fumătorilor de ambe sexe, mai ales cei mai tinerei, par a veni la restaurant mai mult pentru ţigări decât pentru mâncare sau băutură. Nu rareori consumaţia lor într-o seară este ridicolă (adică o cafea ori un ceai, poate o bruschetta sau altceva foarte ieftin), dar scrumierele se umplu şi se golesc de câteva ori. Practic, restaurantul le oferă doar un loc unde se pot aduna şi pe care îl pot afuma în voie; faptul că ar putea bea sau mânca ceva este aproape neimportant, neinteresant şi uneori chiar nedorit. Probabil că mulţi dintre ei atât îşi permit; sunt tineri şi nu au bani de mâncare şi băutură, ci doar de ţigări.

Există restaurante, şi nu puţine, care îşi fac de ruşine menirea şi care supravieţuiesc mai curând de pe urma faptului că lasă clienţii să fumeze sau să se uite la meciuri, la televizor, decât ca o consecinţă a calităţii mâncării, băuturii şi a serviciului. Chiar dacă de multe ori consumaţia fumătorului este simbolică, tot se mai încasează ceva; ceva care, în multe cazuri, nu s-ar fi încasat în alte condiţii. Dacă nu ţârâie, măcar picură.

Una dintre criticile aduse de fumători legii anti-fumat este acela că interzicerea fumatului în restaurante va împinge multe localuri spre faliment. Parţial sunt de acord cu ei. Vor fi restaurante care, în mod clar vor da faliment în urma apariţiei acestei legi, dar, lăsaţi-mă să fiu cinic, dacă dau faliment doar din această cauză înseamnă că nici nu meritau să existe.
Restaurantele unde mâncarea este bună, unde băutura este bună, unde serviciul este bun şi unde preţurile sunt decente vor continua să existe, ba chiar cred că îşi vor spori clientela, în pofida, ba chiar cu ajutorul acestei legi.

Vorbesc oarecum în cunoştinţă de cauză. La Bistro GUXT, restaurantul unde sunt proprietar şi manager, am interzis fumatul încă din luna septembrie. Nu am luat decizia aceasta fiindcă am ceva cu fumătorii, a fost o decizie luată pe motive practice şi de protecţie.
Doar doi fumători, care pufăiau tacticos în mijlocul salonului, erau capabili să-mi alunge douăzeci de clienţi nefumători, lucru care mi s-a părut inacceptabil.
Am încercat să separ spaţiile şi aveam la un moment dat un salon de fumători şi unul de nefumători; lucrurile însă nu au funcţionat. Fumul circulă uşor, izolarea ermetică a spaţiilor nu era eficientă economic, iar „parFUMUL” de tutun reuşise să se impregneze foarte rapid în perdele, mobilier, pereţi etc. Plus în plămânii, hainele şi părul nostru.

De asemenea, nu mai puteam suporta lipsa de educaţie a unora dintre fumători. Deşi aveau scrumiere la îndemână, ei puneau scrumul şi îşi stingeau ţigările în farfurii, pahare sau chiar, supremă nesimţire, în coşurile de pâine. Procedau, de fapt, identic cu alţi tovarăşi de viciu, cei pe care îi puteţi vedea aruncând scrum şi chiştoace pe trotuare, pe aleile parcurilor, pe geamul maşinilor etc. Chiar este interesant modul în care cei mai mulţi dintre fumători, altminteri mulţi fiind de felul lor persoane decente şi politicoase, devin atât de neglijenţi, ba chiar, hai să nu ne ferim de cuvinte, nesimţiţi.

Trebuie să vă spun că numărul clienţilor nu a scăzut deloc după ce am interzis fumatul. Au fost, într-adevăr, vreo 10 persoane care au ieşit din restaurant atunci când au aflat că nu pot fuma, dar am avut alte câteva sute care au răsuflat uşurate şi ne-au felicitat pentru iniţiativa care îi proteja de a mai fi transformaţi în fumători pasivi.

La Bistro GUXT nu se fumează, nu se urmăresc meciuri la televizor, nu cântă lăutari, nu se dansează pe mese, nu se fac beţii şi nici orgii etc. La Bistro GUXT se mănâncă şi se bea cu măsură… atât. Vrei să mănânci bine, să bei licori de calitate şi să fii servit perfect? Vii la noi. Vrei să fumezi? Du-te, te rog frumos, în altă parte. La fel dacă vrei să te uiţi la meciuri, sau dacă vrei să dansezi pe mese. Ori dacă vrei să bei până nu mai ştii de tine. Bistro GUXT este restaurant, nu altceva.

Sunt mândru de mâncarea şi de băutura pe care le oferim clienţilor. Mă doare efectiv sufletul să văd fumătorii anihilându-şi papilele gustative şi simţul mirosului cu puturoasele alea de ţigări, căci ştiu că nu vor mai percepe ca lumea nici aromele şi nici gusturile. Sigur, lipsa de percepţie gustativă nu este generală; cunosc fumători care încă mai au o acuitate gustativă deosebită, dar aceştia sunt excepţii. Cum să apreciezi parfumul trufelor, al unui vin bun, al unei beri superbe, al unui whisky sau rom echi de 20 de ani atunci când pielea, hainele şi părul tău trăznesc a fum?

Să nu credeţi că la Bistro GUXT nu vin şi fumători. Vin chiar foarte mulţi, dar acceptă să iasă de câteva ori pe seara afară, chiar lângă uşă, ca să fumeze acolo. De ce? Fiindcă ştiu că mâncarea, băutura, serviciul şi atmosfera merită acest sacrificiu. Sunt sigur că dacă Bistro GUXT va da faliment vreodată, acest lucru se va fi întâmplat fiindcă am fost eu un manager slab, nu fiindcă este un restaurant destinat nefumătorilor.

Am afirmat mai sus că fumătorii sunt egoişti. Nu-mi retrag afirmaţia, ba chiar o voi explica. Trebuie să punctez mai întâi faptul că, în opinia mea, fumatul nu-ţi afectează numai plămânii, ci şi modul în care te raportezi la realitate. A fuma devine devine un lucru atât de firesc şi atât de necesar, încât fumătorul nu mai îşi dă seama că încalcă adesea reguli elementare de bun simţ. I se pare normal să scoată fum pe nări şi gură; pentru el este un gest natural, pe care îl face de mii de ori pe zi. I-a intrat atât de mult în reflex, în firescul gesturilor, încât este ca şi cum ar merge sau ar respira. Lui nu i se pare că fumul pute, probabil că nici măcar nu-l mai simte. Nicio clipă nu-şi pune problema că ceea ce pentru el este firesc, pentru ceilalţi poate fi un chin. Sau poate că unii îşi dau seama că sunt egoişti, dar pur şi simplu nu se pot abţine.
Să fim clari, conform definiţiei date de specialişti, tutunul este un drog (ca şi alcoolul şi cafeaua, dacă tot am adus discuţia în acest punct), şi provoacă nu doar dependenţă, ci şi schimbări de comportament. Cei care nu mă cred pot verifica uşor ceea ce am afirmat.

Doar în România există cel puţin 10 milioane de dependenţi de droguri precum alcool etilic, cofeină şi nicotină. Lucrurile, deci, nu sunt deloc simple. În mod clar, dependentul îşi schimbă comportamentul şi o mare parte a energiei sale este cheltuită pentru satisfacerea nevoii create de drog. Dependenţa este o boală, iar lăsatul de fumat implică mult mai mult decât simpla dorinţă de a o face.

Fumătorii au şi ei profesii normale, ca şi nefumătorii; ca să dau nişte exemple, cunosc fumători care sunt avocaţi, programatori, contabili, medici etc. Toţi aceştia lucrează în birouri sau încăperi în care fumatul este interzis. Cu alte cuvinte, ei şi cei alături de care lucrează sunt protejaţi; nimeni nu îi forţează să fie fumători pasivi.

În restaurantele unde se fumează, personalul nu poate fi protejat. Ospătarii, şeful de sală, picolii, chiar şi unii dintre bucătari sunt permanent expuşi fumului de la ţigările clienţilor. Lucrul acesta nu mi se pare corect. Ca angajator, eu nu-mi pot forţa angajatul să lucreze în fum de ţigară. Nu-mi veniţi cu argumentul că angajaţii ar putea fi şi ei fumători; este treaba lor şi nimeni nu poate angaja doar fumători, fiindcă asta chiar ar însemna discriminare şi îngrădirea dreptului la muncă, ceea ce ar fi împotriva legii şi a bunului simţ.

Mă pronunţ fără echivoc în favoarea acestei legi care exclude fumatul în restaurante. Ea protejează nu doar sănătatea clienţilor nefumători, ci şi a personalului. Ba mai mult, va proteja şi calitatea serviciilor oferite de activitatea de restauraţie. Fumătorii vor putea să aleagă doar restaurantele unde pot mânca bine, pot bea lucruri de calitate şi pot fi serviţi la marele fix. Nu-i înţeleg nici pe restauratorii pe care îi dispera noua lege; nu pot decât să le spun: Creaţi un restaurant adevărat, nu un fumoar care serveşte mâncare şi băutură! Făceţi-vă meseria ca lumea şi nu veţi avea deloc de suferit!

Există însă şi un punct în care nu sunt de acord cu legea; mi se pare prea drastică şi nu reuşesc să găsesc vreun motiv valid pentru care nu pot exista localuri, adică fumoare, unde să se poată fuma în voie şi în exces, şi unde, opţional, să se poată şi mânca sau bea câte ceva. Le văd ca fiind foarte strict regularizate (investiţii suplimentare în izolare, ignifugare, semnalizare, ventilaţie, detecţie de fum, sisteme de alarmare etc.).
Acolo pot lucra femei de serviciu, chelneri, barmani, picoli şi bucătari care îşi asumă riscul, pe proprie răspundere, de a lucra într-un mediu nociv. Aş impune fumătorilor o taxă modică pe viciu (să zicem, 10 lei/persoană), dar care să nu fie încasată de stat, căci acesta încasează deja destul prin accizele şi taxele aplicate ţigărilor; în plus, cam ştim cum „gospădăreşte” statul banii publici.
Nu, taxa de care vorbesc eu ar fi încasată de local, ea trebuind să acopere o parte din rata de recuperare a investiţiei suplimentare datorată fumatului, costul pagubelor făcute de fumul de ţigară asupra perdelelor, lemnăriei şi mobilierului şi să asigure, de asemenea, un surplus de câştig pentru personal, asta ca să simtă şi bieţii oameni că nu respiră tot acel fum pe gratis.

Sunt convins că nu vor putea fi prea multe astfel de localuri, căci investiţia nu va fi mică, iar autorizarea va scoate oricui mulţi peri albi (mamă-mamă ce oportunităţi de şpagă pentru vajnicele organe de control!), dar ar oferi fumătorilor un orizont de aşteptare. Le-ar reduce înverşunarea şi sentimentul că sunt nedreptăţiţi, discriminaţi, minimalizaţi etc.
Ştiu foarte bine ce înseamnă să te simţi parte a unei minorităţi silită să se supună dorinţei sau deciziei unei majorităţi care gândeşte altfel; am simţit asta pe propria-mi piele la multe alegeri parlamentare sau prezidenţiale. Pot înţelege frustrarea fumătorilor, chiar dacă nu sunt de acord cu ea.

Am impresia, deocamdată, că cei cărora li se răpeşte un „drept” reacţionează mult mai vehement decât cei care beneficiază de această aşa-zisă răpire. Cu alte vorbe, supărarea şi frustrarea fumătorilor par a fi mult mai mari decât bucuria şi uşurarea nefumătorilor.

Sunt convins că aceste asperităţi se vor netezi în timp, aşa cum s-a întâmplat deja în alte ţări unde fumatul era mult mai răspândit decât la noi. La noi vin mulţi străini fumători, dar care preferă să nu fumeze în timp ce iau masa şi pentru care nu este un mare efort să iasă la ţigară în afara localului. S-au obişnuit deja, s-au împăcat cu ideea şi reuşesc chiar să vadă beneficiile ei. Cu alte cuvinte, au mers mai departe şi şi-au văzut de viaţă.

Nici restaurantele din Franţa, Italia, Germania, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Grecia, Olanda, Belgia şi de unde mai vreţi dvs. nu au dat faliment; poate că nici numărul fumătorilor nu a scăzut semnificativ, dar măcar nefumătorilor li s-au oferit mai multe şanse de a se proteja. Printre aceşti beneficiari se pot număra, sau se vor număra în viitor, chiar şi copiii voştri. Dragi fumători, vă înţeleg frustrarea, dar nu reuşiţi să vedeţi dincolo de vârful propriului nas.
Nu mai fiţi egoişti şi nu vă mai gândiţi doar la voi înşivă. În sinea voastră ştiţi clar că fumatul este nesănătos, nu cred că vă minţiţi singuri în privinţa asta. Lăsaţi văicăreala şi scrâşnitul din dinţi şi vedeţi-vă de viaţă. Daţi-vă odată seama că această lege pe care o urâţi are bătaie lungă şi că poate fi benefică, dacă nu pentru voi, măcar pentru unii dintre prietenii voştri şi pentru cineva mai preţios decât voi, anume pentru copiii voştri.

Sumar articol
Titlu articol
De-ale fumatului
Descriere
Dragi fumători, această lege pe care o urâţi are bătaie lungă şi poate fi benefică, dacă nu pentru voi, măcar pentru unii dintre prietenii voştri şi pentru cineva mai preţios decât voi, anume pentru copiii voştri.
Autor