Am avut cu toţii momente, în viaţă, când ne-am pocnit cu palma în frunte şi ne-am zis: „Măi, da prost mai sunt!” Era gestul unei revelaţii. Prostia era acolo, în faţa noastră, doar că nu am vazut-o de la început. A trebuit să ne-o arate cineva, sau să o descoperim singuri.
Fecem acest gest în urma unor greşeli grosolane, chiar mirându-ne că am fost capabili de aşa ceva. Eu, unul, am fost prost de multe ori, dar nu-mi pare rău. Am învăţat multe din propria-mi prostie.

Am un blog culinar, iar mâncarea este preocuparea mea principală; de fapt, este chiar meseria mea, aşa că voi aduce în discuţie un anume tip de prostie, de care mi-am dat seama de ceva vreme. Prostia în chestiune este legată de modul în care percepem, adică noi, publicul, ofertele restaurantelor faţă de cele ale altor tipuri de localuri de alimentaţie publică, de pildă cele ale localurilor fast-food şi, de ce nu?, chiar şi cele ale benzinăriilor.

Ca să preîntâmpin vreo confuzie, menţionez că articolul acesta nu vrea să fie o critică la mâncarea fast-food şi nici la iniţiativa unor lanţuri de benzinării de a încerca să fie, pe lângă benzinărie, cafenea sau chiar supermarket.
În ce priveşte mâncarea fast-food, cred că nici nu mai are nevoie de vreo critică, ştim cu toţii cam cum stă treaba.
Referitor la oferta benzinăriilor, cu sanviciurile ambalate în vid şi patiseria decongelată, eu o consider doar o variantă de „avarie”, de luat în seamă doar atunci când crăpi de foame şi nu ai altă alternativă.
Acestea sunt părerile mele şi doar ale mele.

Articolul de faţă vrea însă ceva, şi anume să atragă atenţia asupra unui lucru ilogic, nedrept şi, în ultimă instanţă, chiar prostesc.
În rândurile care urmează voi face unele simplificări şi voi presupune că peste tot mâncarea este gătită corect, iar serviciul, acolo unde există, se înscrie în limitele decenţei. Lucrurile acestea, bineînţeles, nu se întâmplă peste tot, dar dacă aş lua acum în calcul şi aceste variabile, articolul de faţă s-ar lungi mult prea mult.

Cele mai multe dintre restaurante au preţuri decente. Nu mă refer, bineînţeles, la cele „de lux”, în mod normal calitatea costă mai mult, ci la cele unde se poate mânca cel puţin decent, la preţuri acceptabile. La acest tip de restaurante, taverne sau bistrouri, căci la noi, în mod justificat sau nu, aceste denumiri se amestecă între ele, o supă sau ciorbă costă în general 7-12 lei, o gustare 10-15 lei, un fel principal 20-30 lei, un desert 10-15 lei etc.

Multe restaurante au oferte speciale la prânz. Poţi mânca decent, este adevărat, fără mari pretenţii, cu doar 17-25 lei. Asta în Bucureşti. În Craiova, de exemplu, sunt oferte şi la 12 lei. Haideţi, de dragul discuţiei, să facem o medie şi să alegem o cifră rotundă. Să zicem că în România putem mânca decent, la prânz, cu 20 de lei.
În banii aceştia primeşti un meniu pe care îl vei găsi, dacă vizitezi de mai multe ori acelaşi loc, destul de variat: o ciorbă sau o supă, un fel principal (de la grătar de piept de pui la tocană de porc) şi un desert. Meniul nu este cine ştie ce, bineînţeles că nu primeşti creveţi sau muşchi de vită, dar mănânci o zeamă, ceva carne cu o garnitură, o clătită, un papanaş, pâine… poate chiar primeşti şi o apă.

Dacă eu aş avea un restaurant, nu aş oferi în ruptul capului aşa ceva; o astfel de ofertă ieftină mi se pare o adevărată prostituţie, o coborâre a ştachetei şi un lucru fără rost: câştigul este atât de mic, încât doar plimbi banii de la tine la furnizori şi de la clienţi înapoi la tine. În plus, scade „ştaiful” restaurantului. Mulţi nu vor să meargă seara să cheltuie 100 de lei tot acolo unde au mâncat la prânz cu doar 20 lei. Credeţi-mă, îi înţeleg, nici eu nu aş face asta.

Din păcate, piaţa restauraţiei este atât de complicată încât mulţi încearcă, de disperare, şi acest mod de a atrage clienţi: poate mai comandă omul şi o bere lângă mâncare, poate îi place locul şi vine şi el peste o lună cu un botez sau o cununie, poate vine mâine cu 1-2 prieteni să bea o sticlă de vin etc.; se mai încaseză, acolo, câţiva leuţi. După mine cine gândeşte astfel se auto-amăgeşte.

Recunosc, păcătuiesc mâncând la KFC cam de 2-3 ori pe lună. Aproape exclusiv doar la KFC-ul din Cora Pantelimon şi întotdeauna doar la prânz, înainte de a face cumpărături. De fiecare dată comand acelaşi lucru, şi anume crispy strips cu sos picant de usturoi. Este singurul lucru care m-a atras vreodată la un fast-food de la noi; în rest, nu mă interesează nimic altceva, nici măcar pizza, şaorma ori sanviciuri.

La KFC o masă formată din 5 fâşiuţe de piept de pui, o mână de cartofi prăjiţi, un sos de usturoi şi un pahar de pepsi costă 25 lei. Este ceva între gustare şi fel principal. Te simţi sătul pentru câteva ore.
Încă la KFC lucrurile sunt relativ OK, căci ai în farfurie piept de pui adevărat, gătit interesant, crocant la exterior şi fraged în interior, cartofii sunt şi ei decenţi, sosul este picant, aşa cum place unora, iar băutura… în fine, urăsc orice fel de cola aşa că nici măcar nu mă ating de ea, chiar dacă intră în meniu.

La McDonald’s am calcat extrem de rar. Poate de 3 ori în viaţa mea. Odată la apariţia sa pe piaţă, acum peste 20 de ani, şi ultima dată acum vreo 3-4 luni, când m–am lăsat dus de un prieten. Am comandat o chestie care se numea McNuggets, sau cam aşa ceva. A fost oribilă şi nu exagerez deloc. Aşa-zisa carne era doar o pastă de carne procesată mecanic, o mixtură de resturi de carne, zgârciuri şi oase pisate, la care se adaugă făină de soia şi diverse alte chestii, cu consistenţa unei paste de crenvurşti.
Nu vreau să spun că McDonald’s este sub KFC, o mulţime de oameni m-ar putea contrazice, pur şi simplu descriu doar ce mi s-a întâmplat mie.

Ocolesc şaorma fiindcă nu-mi place să mănânc din mână ceva care se poate desface şi curge. Am un mare talent de a mă mozoli pe mâini şi haine, şi nu am deloc chef să mi-l pun în valoare. Am încercat şaorma o singură dată şi nu m-a convins. Cine ştie, poate că nu am nimerit o saormărie de calitate şi poate, în alte locuri, chestia este mai gustoasă, sosurile mai bune şi garniturile mai crocante şi proaspete.

La benzinării, de asemenea, am mâncat extrem de rar. Ultima dată am fost trei persoane, am mâncat câte un sanvici, o apa si o cafea şi am lăsat o sută de lei. Mult pentru puţin.

Am remarcat că la prânz, şi chiar şi seara, fast-food-urile sunt mai mereu pline, iar restaurantele sunt cam goale.. cel puţin cea mai mare parte dintre ele. Haideţi să ne referim doar la prânz.
Aş înţelege să mâncăm la fast-food dacă este îndeplinită măcar una dintre aceste două condiţii: mâncarea să fie mai gustoasă, hrănitoare şi sănătoasă, sau să fie mai ieftină.

Nu cred că un fast-food poate fi, în general, „acuzat” pentru promovarea mâncării gustoase, hrănitoare şi sănătoase (cu excepţia mâncării stradale din unele părţi ale Asiei şi Mediteranei şi a unor, puţine la număr, localuri din Occident – din nou, asta este o opinie personală).
Un lucru pozitiv pe care pot însă să-l punctez în cazul unor lanţuri fast-food este constanţa ofertei. De obicei se cumpără o franciză care impune respectarea întocmai a unor norme. Oricum, gătitul acolo este tehnologizat şi automatizat la maxim, tocmai ca să se evite eroarea umană. La KFC , de pildă, fâşiuţele mele de piept de pui vor avea întotdeauna acelaşi gust şi aceeaşi textură. La restaurant, dimpotrivă, nu ai întotdeauna siguranţa că tura următoare găteşte identic cu tura anterioară. Eroarea umană are aici un câmp de manifestare mai larg.

Lăsând deoparte gustul, aroma, culoarea şi textura mâncării, ar mai rămâne, ca motiv pentru a justifica alegerea altor localuri decât restaurantele, doar preţurile.
Acestea sunt uneori, însă, paradoxal, mai mari în localurile fast-food şi chiar şi în benzinării. Se pare că suntem gata, noi, publicul, să cheltuim la prânz cu cel puţin cu 25% mai mult pentru a mânca pe sponci la fast-food, sau chiar cu 50% mai mult ca să luăm o gustare frugală şi nesatisfăcătoare la benzinărie, decât pentru a plăti un o masă decentă la restaurant.

Sigur, alegerile pe care le facem mulţi dintre noi se datorează nu doar calităţii mâncării, băuturii şi serviciilor, ci şi publicităţii. Publicitatea pe care reuşesc s-o facă restaurantele este aproape inexistentă. Nu cred că atinge nici măcar 1% din cea pe care o fac marile lanţuri fast-food.

Ele au bugete consistente pentru publicitate, PR şi marketing. Făcute inteligent, aceastea te conving, pe tine, ca public, să acţionezi dincolo de ceea ce ar dicta logica; ele pun adesea accent pe snobism, pe lăcomie, pe dorinţa de integrare într-un anumit grup, pe teribilism, comoditate etc. Adică pe defectele noastre.

Totuşi, putem gândi cu propriile creiere, doar nu suntem o masă de consum lobotomizată.
Nu toţi vrem doar să ne hrănim la prânz, ci să ne şi relaxăm, să avem o experienţă plăcută. Dacă vreţi să discutăm dincolo de calitatea şi cantitatea mâncării, trebuie ţinut cont şi de faptul că la fast-food stai la coadă ca să plăteşti, îţi cari singur tava cu mâncare, te aşezi la o masă urâtă, şezi pe un scaun sau pe o banchetă ieftină şi incomodă, mănânci, de multe ori, cu degetele şi, la final, în multe locuri, îţi mai şi cureţi singur masa. Să mai pomenesc de lipsa atmosferei? Parcă te afli într-un local de tip „împinge tava”. De fapt, nu parcă… chiar acolo te afli. Este adevărat, nu ai nicio presiune de a lăsa vreo „atenţie” ospătarului. A, stai, uitasem, nici nu există aşa ceva!

La restaurant eşti servit de un ospătar, stai la o masă adevărată, pe un scaun adevărat, ai faţă de masă şi un şervet cu care să-ţi acoperi poala, ai olivieră, solniţă, piperniţă, scobitorniţă şi ce mai vrei. Mănânci în trei farfurii diferite, farfurii din porţelan, nu farfurii de unică folosinţă, aduse de ospătarul amintit mai sus; ţi se toarnă în pahar de sticlă, nu de plastic, ai la dispoziţie tacâmuri adevărate şi nu cele zece degete din dotarea personală etc. Toate aceste mici chestii de confort înseamnă cheltuieli în plus pentru restaurant. Iar noi le avem pe toate incluse în amărâţii ăia de 20 de lei.

Comparând mâncarea, serviciile, atmosfera şi preţurile, ceea ce se întâmplă mi se pare foarte nedrept faţă de restaurante. Un prieten îmi spunea, glumind, că un astfel de comportament, care nu pune în balanţă lucrurile şi care ne împinge să facem alegeri incorecte din punct de vedere financiar, este un „impozit pe prostie”. Şi are dreptate, într-un fel. Dacă am sta să analizăm şi să comparăm, ne-am izbi cu palma în frunte şi am exclama: „Pfii, da’ prost mai sunt, cum să dau mai mult pentru mai puţin?!

Am zis că putem învăţa din prostie. Ce ar fi de învăţat în cazul de faţă? Că trebuie să dăm o şansă mai mare restaurantelor. În afară de tarabele cu mici, cârnăciori şi grătare, de covrigării şi altele asemenea, fast-food-ul nu este neapărat propriu culturii culinare româneşti.
Mi se pare nedrept că lanţurile fast-food să prospere, iar restaurantele să decadă, să ajungă să se prostitueze pentru câţiva lei şi, în final, să dispară pe capete. Multe dispar pentru că au management dezastruos sau pentru că nu oferă calitate; unele sunt însă ajutate de indiferenţa şi, de ce să nu recunoaştem, chiar de prostia noastră.

Eu îmi doresc să coexiste pe piaţă şi localuri fast-food, şi restaurante din toate categoriile şi pentru toate buzunarele. Această varietate răspunde unor necesităţi reale şi sunt o condiţie pentru progres.
Am o slăbiciune pentru restaurante, încă o dată, este doar părerea mea, fiindcă un restaurant, faţă de un fast-food sau o benzinărie, este mai probabil să puncteze şi la capitolul educaţie sau cultură culinară.
Haideţi să fim drepţi şi să alegem mai des ceea ce nu este prostesc. În felul acesta nu sprijinim doar varietatea, nu ne îmbunătăţim doar şansa de a avea parte de mâncare, serviciu şi atmosferă mai bune, ci ajutăm şi la formarea unei culturi culinare naţionale moderne.