Sâmbăta trecută, pe 9 februarie 2013, un prieten mi-a atras atenţia că blogul meu împlinise, de o zi deja, patru ani de existenţă. Tragerea de mânecă prietenească m-a luat prin surprindere. Mărturisesc că, ocupat până peste cap cu diverse proiecte, uitasem cu totul de această aniversare.

Ţin minte că am sărbătorit primul an de existenţă al blogului cu o parte a cititorilor, la restaurant. Au participat, dacă îmi amintesc corect, peste 40 de persoane. Fiindcă sărbătorirea nu a ieşit foarte bine, m-am abţinut ca în cel de-al doilea an să mai încerc aşa ceva. Am anunţat doar faptul pe blog, printr-un articol simplu. La fel în cel de-al treilea an, pentru ca în cel de-al patrulea să uit să mai fac apel până şi la această minimă aducere aminte. Curios este faptul că, pe măsură ce blogul devine din ce în ce mai important în viaţa mea, acord tot mai puţină atenţie aniversărilor. Culminând cu anul acesta când am uitat, pur şi simplu. Este nefiresc. Sunt supărat pe mine, pe lipsa mea de „memorie”, de unde şi articolul pe care îl parcurgeţi. De altfel, am de gând ca anul viitor, la cea de-a cincea aniversare, să organizez o nouă întâlnire cu cititorii. Dar, vorba românului, să trăim până atunci…

Revin însă la lipsa mea de reacţie la cea de-a patra aniversare. Am cred eu, o mică scuză: faptul că în ultimele săptămâni am fost extrem de ocupat, afundat până peste cap în evenimente, planuri şi proiecte. Dacă până acum vreo doi ani activitatea mea legată de gastronomie se rezuma numai şi numai la acest blog, astăzi lucrurile stau cu totul altfel. Nu sunt sigur dacă mai bine sau mai rău… probabil ambele.

Nu prea ştiu exact de ce am început acest blog; nici atunci nu am ştiut-o, pe 8 februarie 2009, când am postat primele articole. Poate fiindcă aveam impresia că acumulasem nişte cunoştinţe şi simţeam nevoia să le împart cu ceilalţi; poate fiindcă aveam ceva timp liber şi îmi lipsea un hobby; poate fiindcă îmi doream să găsesc alte persoane, asemenea mie, cu aceeaşi pasiune pentru bucătărie.

Când am început blogul nu ştiam unde vreau să ajung cu el şi habar nu aveam cât timp voi avea forţă să-l menţin viu. Deşi mă ştiu o persoană tenace şi capabilă de eforturi pe durate lungi, nu aş fi crezut, pe atunci, că voi putea face acest lucru timp de (minim) patru ani. Au fost ani în care am muncit mult, dar în care am şi învăţat destule.
Abia acum pot spune că am realizat cu adevărat în ce m-am băgat: am în faţă un univers enorm, în care mă simt ca un pitic, şi fiecare zi care trece îmi demonstrează că singurul lucru pe care îl ştiu cu certitudine este acela că ştiu foarte puţin. Asta nu-i rău, fiindcă viitorul promite să rămână interesant; dacă aş fi avut senzaţia că ştiu tot ce mă interesează, că mi-am atins limita, nu aş mai fi găsit vreun sens în a continua.

De aproape doi ani am început să trăiesc din gătit şi din ceea ce ştiu despre cultura culinară. Sunt un bucătar decent, mă mişc acceptabil într-o bucătărie de restaurant, dar recunosc că un bucătar profesionist, care găteşte la acest nivel de 10-20 de ani, se mişcă de trei ori mai repede şi mai eficient. Am şi o vârstă şi nu mai rezist să gătesc 12 ore în fiecare zi. Munca într-un restaurant mă depăşeşte, deci; nici nu cred că mi-ar plăcea cu adevărat, de fapt. Spun asta nu fiindcă „strugurii ar fi acri”, ci fiindcă nu mi se pare deloc atrăgător şi nici acceptabil să gătesc de 2000 de ori la rând aceleaşi preparate, cu toptanul. Îmi place să inventez reţete şi să gătesc cât mai variat; rareori am gătit de două ori aceeaşi reţetă şi, chiar dacă am fost nevoit, sau am ales să mă repet, nu am făcut-o niciodată identic.

Îmi pare cumva rău că am descoperit gătitul la o vârstă atât de înaintată, adică la 50 de ani. Mi-ar fi plăcut să fi lucrat 2-3 ani într-un restaurant, căci aş fi avut multe de învăţat despre organizarea muncii în echipă, despre eficienţă, despre gestionarea spaţiului şi a resurselor.
De câteva ori mi-am propus să merg la un restaurant şi să-mi ofer gratuit serviciile timp de câteva luni, tocmai din dorinţa de a învăţa. Nu am renunţat total la idee, dar deocamdată nu mi-am găsit acel confort material care să-mi permită ca timp de câteva luni să nu fie nevoie să muncesc pe bani.

Îmi amintesc, la începuturi, cum aproape mă îngrozea gândul că voi avea la masă 6 persoane şi că am de gătit pentru ele 3-4 feluri. În ultimii ani am fost amfitrionul şi bucătarul câtorva zeci de evenimente, în care am avut ocazia să gătesc pentru 12, 16, 28, 35 şi chiar 48 de persoane câte 6-7 feluri. Astăzi, când aud de 10 persoane, mi se pare floare la ureche.
Nu pot să spun că gătitul ore în şir îmi place; mai degrabă nu. Ceea ce îmi place este conceperea meniului şi a fiecărei reţete în parte şi contactul cu mesenii. Gătitul în cantităţi mari, sub presiune, aproape că mi se pare o corvoadă şi aş sări peste el bucuros, dacă aş putea.

Cum nu am manualitatea, viteza şi rezistenţa unui bucătar profesionist, eventual şi cu 10- 20 de ani mai tânăr, trebuie să-mi pun în evidenţă celelalte atuuri: uşurinţa de a vorbi în public, cultura culinară, capacitatea de a interacţiona cu ceilalţi, umorul, limbile străine pe care le vorbesc binişor, experienţa celor (aproape) 57 de ani de viaţă.

Aşa se face că am ajuns să mă definesc ca „gastronom”. Şi de ce nu, în definitiv? Gătesc bine, scriu binişor, fac poze decente, am o oarecare cultură generală, sunt un vorbitor foarte bun. Sigur că auto-definirea aceasta este discutabilă, dar ea este făcută în spiritul în care percep eu gastronomia: ca o combinaţie interdisciplinară de ştiinţe şi arte, care explică lumea prin raportare la mâncare.
Dincolo de modul în care mă definesc, am ajuns să îmi şi câştig viaţa făcând ceea ce cred eu că ar trebui să facă un gastronom: evenimente culinare la care sunt amfitrion, bucătar şi, nu rareori, organizator, jurnalism culinar, turism culinar, degustări, traduceri pentru edituri din domeniu, demonstraţii, consultanţă.
Mai ales încerc să concep evenimente complexe, care să îmbine partea culturală cu cea practică; ele oferă adesea demonstraţii culinare, muzică, fotografii, filme, expuneri, discuţii şi cât mai multă interactivitate: oaspeţii participă la gătit, sau pot vedea cum se găteşte în faţa lor, sunt încurajaţi să experimenteze, să pună întrebări, să se cunoască între ei. Vreau să demonstrez că gătitul poate fi trăit, de fapt, ca un act de cultură, că este distractiv şi că încurajează legăturile interumane.

Anul acesta, cel de-al cincilea de viaţă al blogului, se pare că va fi unul al evenimentelor. Am început câteva colaborări noi şi sper să mă pot bucura şi de sprijinul unor companii care activează în domeniul gastro, ca producători sau distribuitori. Din ceea ce ştiu până acum, seria evenimentelor de la casa „Mara” din Slănic-Prahova va continua, ca de obicei, adică în fiecare prim sfârşit de săptămână al fiecărei luni; seria „Sunday Grilling” va reîncepe din martie, într-un nou local; London Street Atelier va găzdui săptămânal un eveniment la care voi colabora cu Rachel Sargent; în plus, vor exista şi alte evenimente ocazionale, ca şi evenimente private. Cu excepţia acestora din urmă, toate vor fi anunţate din timp pe blog.

În rest, intenţionez să continuu pe blog seria asocierilor de vin cu mâncare; am în proiect, de asemenea, multe reţete şi diferite materiale dedicate bucătăriei asiatice, a cărei atracţie nu m-a părăsit. Printre picături voi reactualiza site-ul condimenteweb.ro şi voi continua să scriu la cele două cărţi pe care le-am început: o enciclopedie de bucătărie asiatică şi o enciclopedie a mirodeniilor.

Cam atât am avut de spus. Vă mulţumesc pentru vizite şi comentarii şi sper ca blogul să rămână îndeajuns de interesant ca să vă facă să reveniţi si să-i rămâneţi alături. Deocamdată, ţineţi-mi pumnii să am forţa de a posta un astfel de articol şi pe data de 8 februarie 2014.