Dupa patru ani…

Sambata trecuta, pe 9 februarie 2013, un prieten mi-a atras atentia ca blogul meu împlinise, de o zi deja, patru ani de existenta. Tragerea de maneca prieteneasca m-a luat prin surprindere. Marturisesc ca, ocupat pana peste cap cu diverse proiecte, uitasem cu totul de aceasta aniversare.

Ţin minte ca am sarbatorit primul an de existenta al blogului cu o parte a cititorilor, la restaurant. Au participat, daca îmi amintesc corect, peste 40 de persoane. Fiindca sarbatorirea nu a iesit foarte bine, m-am abtinut ca în cel de-al doilea an sa mai încerc asa ceva. Am anuntat doar faptul pe blog, printr-un articol simplu. La fel în cel de-al treilea an, pentru ca în cel de-al patrulea sa uit sa mai fac apel pana si la aceasta minima aducere aminte. Curios este faptul ca, pe masura ce blogul devine din ce în ce mai important în viata mea, acord tot mai putina atentie aniversarilor. Culminand cu anul acesta cand am uitat, pur si simplu. Este nefiresc. Sunt suparat pe mine, pe lipsa mea de “memorie”, de unde si articolul pe care îl parcurgeti. De altfel, am de gand ca anul viitor, la cea de-a cincea aniversare, sa organizez o noua întalnire cu cititorii. Dar, vorba romanului, sa traim pana atunci…
Revin însa la lipsa mea de reactie la cea de-a patra aniversare. Am cred eu, o mica scuza: faptul ca în ultimele saptamani am fost extrem de ocupat, afundat pana peste cap în evenimente, planuri si proiecte. Daca pana acum vreo doi ani activitatea mea legata de gastronomie se rezuma numai si numai la acest blog, astazi lucrurile stau cu totul altfel. Nu sunt sigur daca mai bine sau mai rau… probabil ambele.
Nu prea stiu exact de ce am început acest blog; nici atunci nu am stiut-o, pe 8 februarie 2009, cand am postat primele articole. Poate fiindca aveam impresia ca acumulasem niste cunostinte si simteam nevoia sa le împart cu ceilalti; poate fiindca aveam ceva timp liber si îmi lipsea un hobby; poate fiindca îmi doream sa gasesc alte persoane, asemenea mie, cu aceeasi pasiune pentru bucatarie.
Cand am început blogul nu stiam unde vreau sa ajung cu el si habar nu aveam cat timp voi avea forta sa-l mentin viu. Desi ma stiu o persoana tenace si capabila de eforturi pe durate lungi, nu as fi crezut, pe atunci, ca voi putea face acest lucru timp de (minim) patru ani. Au fost ani în care am muncit mult, dar în care am si învatat destule.
Abia acum pot spune ca am realizat cu adevarat în ce m-am bagat: am în fata un univers enorm, în care ma simt ca un pitic, si fiecare zi care trece îmi demonstreaza ca singurul lucru pe care îl stiu cu certitudine este acela ca stiu foarte putin. Asta nu-i rau, fiindca viitorul promite sa ramana interesant; daca as fi avut senzatia ca stiu tot ce ma intereseaza, ca mi-am atins limita, nu as mai fi gasit vreun sens în a continua.
De aproape doi ani am început sa traiesc din gatit si din ceea ce stiu despre cultura culinara. Sunt un bucatar decent, ma misc acceptabil într-o bucatarie de restaurant, dar recunosc ca un bucatar profesionist, care gateste la acest nivel de 10-20 de ani, se misca de trei ori mai repede si mai eficient. Am si o varsta si nu mai rezist sa gatesc 12 ore în fiecare zi. Munca într-un restaurant ma depaseste, deci; nici nu cred ca mi-ar placea cu adevarat, de fapt. Spun asta nu fiindca “strugurii ar fi acri”, ci fiindca nu mi se pare deloc atragator si nici acceptabil sa gatesc de 2000 de ori la rand aceleasi preparate, cu toptanul. Îmi place sa inventez retete si sa gatesc cat mai variat; rareori am gatit de doua ori aceeasi reteta si, chiar daca am fost nevoit, sau am ales sa ma repet, nu am facut-o niciodata identic.
Îmi pare cumva rau ca am descoperit gatitul la o varsta atat de înaintata, adica la 50 de ani. Mi-ar fi placut sa fi lucrat 2-3 ani într-un restaurant, caci as fi avut multe de învatat despre organizarea muncii în echipa, despre eficienta, despre gestionarea spatiului si a resurselor.
De cateva ori mi-am propus sa merg la un restaurant si sa-mi ofer gratuit serviciile timp de cateva luni, tocmai din dorinta de a învata. Nu am renuntat total la idee, dar deocamdata nu mi-am gasit acel confort material care sa-mi permita ca timp de cateva luni sa nu fie nevoie sa muncesc pe bani.
Îmi amintesc, la începuturi, cum aproape ma îngrozea gandul ca voi avea la masa 6 persoane si ca am de gatit pentru ele 3-4 feluri. În ultimii ani am fost amfitrionul si bucatarul catorva zeci de evenimente, în care am avut ocazia sa gatesc pentru 12, 16, 28, 35 si chiar 48 de persoane cate 6-7 feluri. Astazi, cand aud de 10 persoane, mi se pare floare la ureche.
Nu pot sa spun ca gatitul ore în sir îmi place; mai degraba nu. Ceea ce îmi place este conceperea meniului si a fiecarei retete în parte si contactul cu mesenii. Gatitul în cantitati mari, sub presiune, aproape ca mi se pare o corvoada si as sari peste el bucuros, daca as putea.
Cum nu am manualitatea, viteza si rezistenta unui bucatar profesionist, eventual si cu 10- 20 de ani mai tanar, trebuie sa-mi pun în evidenta celelalte atuuri: usurinta de a vorbi în public, cultura culinara, capacitatea de a interactiona cu ceilalti, umorul, limbile straine pe care le vorbesc binisor, experienta celor (aproape) 57 de ani de viata.
Asa se face ca am ajuns sa ma definesc ca “gastronom”. Şi de ce nu, în definitiv? Gatesc bine, scriu binisor, fac poze decente, am o oarecare cultura generala, sunt un vorbitor foarte bun. Sigur ca auto-definirea aceasta este discutabila, dar ea este facuta în spiritul în care percep eu gastronomia: ca o combinatie interdisciplinara de stiinte si arte, care explica lumea prin raportare la mancare.
Dincolo de modul în care ma definesc, am ajuns sa îmi si castig viata facand ceea ce cred eu ca ar trebui sa faca un gastronom: evenimente culinare la care sunt amfitrion, bucatar si, nu rareori, organizator, jurnalism culinar, turism culinar, degustari, traduceri pentru edituri din domeniu, demonstratii, consultanta.
Mai ales încerc sa concep evenimente complexe, care sa îmbine partea culturala cu cea practica; ele ofera adesea demonstratii culinare, muzica, fotografii, filme, expuneri, discutii si cat mai multa interactivitate: oaspetii participa la gatit, sau pot vedea cum se gateste în fata lor, sunt încurajati sa experimenteze, sa puna întrebari, sa se cunoasca între ei. Vreau sa demonstrez ca gatitul poate fi trait, de fapt, ca un act de cultura, ca este distractiv si ca încurajeaza legaturile interumane.
Anul acesta, cel de-al cincilea de viata al blogului, se pare ca va fi unul al evenimentelor. Am început cateva colaborari noi si sper sa ma pot bucura si de sprijinul unor companii care activeaza în domeniul gastro, ca producatori sau distribuitori. Din ceea ce stiu pana acum, seria evenimentelor de la casa “Mara” din Slanic-Prahova va continua, ca de obicei, adica în fiecare prim sfarsit de saptamana al fiecarei luni; seria “Sunday Grilling” va reîncepe din martie, într-un nou local; London Street Atelier va gazdui saptamanal un eveniment la care voi colabora cu Rachel Sargent; în plus, vor exista si alte evenimente ocazionale, ca si evenimente private. Cu exceptia acestora din urma, toate vor fi anuntate din timp pe blog.
În rest, intentionez sa continuu pe blog seria asocierilor de vin cu mancare; am în proiect, de asemenea, multe retete si diferite materiale dedicate bucatariei asiatice, a carei atractie nu m-a parasit. Printre picaturi voi reactualiza site-ul condimenteweb.ro si voi continua sa scriu la cele doua carti pe care le-am început: o enciclopedie de bucatarie asiatica si o enciclopedie a mirodeniilor.
Cam atat am avut de spus. Va multumesc pentru vizite si comentarii si sper ca blogul sa ramana îndeajuns de interesant ca sa va faca sa reveniti si sa-i ramaneti alaturi. Deocamdata, tineti-mi pumnii sa am forta de a posta un astfel de articol si pe data de 8 februarie 2014.