Joël Robuchon este la ora actuală cel mai titrat bucătar de mare clasă din întreaga lume. În 1989 a fost numit de ghidul Gault Millau „Bucătarul secolului”. A publicat mai multe cărţi de bucătărie, a fost în comisia Larousse-ului gastronomic şi a fost prezentator de emisiuni TV. Conduce o duzină de restaurante de mare clasă în Hong Kong, Las Vegas, Londra, Macao, Monaco, New York, Paris, Taipei şi Tokyo şi deţine un total de 26 de stele Michelin, mai mult decât oricine în lume.

Bun, în mod clar avem de-a face cu o personalitate de marcă a gastronomiei contemporane. Iată un filmuleţ scurt, de acum vreo 3-4 ani, unde vorbeşte despre filozofia care stă la baza restaurantului său, „L’Atelier”, din New York. Decorul este foarte… geometric, aş zice, totul este tras la linie, ca la farmacie, iar culorile sunt asortate în mod căutat… totuşi mie mi se pare un loc luxos şi foarte curat, dar rece şi oarecum neîmbietor.

Robuchon ne vorbeşte despre ingrediente de cea mai bună calitate, dar acest lucru mi se pare de la sine înţeles într-un restaurant de o anumită factură… de fapt cam toate restaurantele ar trebui să folosească cele mai bune ingrediente la care pot aspira.

Ne mai vorbeşte despre simplitate şi despre naturaleţe, dar imaginile îi contrazic cuvintele. Sau aşa mi se pare mie. Mâncarea are porţii minimaliste (mă enervează teribil când porţiile sunt mici), montate ca piramide sau turnuri înalte de 20 de centimetri; mie mi se par nu doar dificil de montat în acest fel, ci şi incomod de mâncat şi inutil de complicat. Pe farfurii, în jurul porţiilor se aştern 200 de punctuleţe de sos, se folosesc arzătoare speciale ca să se modeleze tot felul de sfere umplute apoi cu sos, într-un cuvânt, nu mi se pare deloc simplu. Ba dimpotrivă, mi se pare o complicaţie căutată, nenaturală şi auto-impusă.
Sau, poate că ingredientele sunt gătite foarte simplu, dar montarea lor se face complicat? Privind farfuriile de acolo, chiar nu ştiu dacă aş vrea să mănânc aşa ceva. Mai curând le-aş pune în ramă, dar în gură în niciun caz.

Ştiu că eu abia am deschis ochii în acest domeniu şi că, în mod clar, mai am imens de mult de învăţat. Atât de mult încât ştiu că nu voi avea timpul fizic necesar ca să-mi desăvârşesc educaţie. Poate sunt conservator şi închistat şi nu am habar de bucătăria modernă. În plus, sunt absolut convins ca Robuchon este un geniu al gastronomiei. Cu toate acestea, eu nu am fost încântat de ce am vazut în filmuleţ.

Concluzia este că, în mod clar, eu nu am ajuns la nivelul de înţelegere necesar ca să pot aprecia corect ceea ce mi s-ar pune în farfurie, presupunând că mi-aş permite vreodată să merg la unul dintre restaurantele lui Robuchon. Poate că pentru echipa sa toate aceste bibiluri, absurde la un moment dat, sunt atât de banale, încât chiar sunt întruchipări ale simplităţii. Poate că ei văd altfel realitatea, sau poate chiar trăiesc într-o altă realitate decât mine. Restaurantele de lux aparţin, oare, unui univers paralel?

Tot respectul pentru extraordinarul profesionalism cu care sunt gătite şi montate preparatele din film, dar ideea mea de restaurant în care m-aş simţi bine este cu totul alta. Nu sunt îndeajuns de rafinat şi de educat ca să mă încânte acest gen de restauraţie. Vreau un loc cald, prietenos şi luminos, care să respire bucuria de a găti într-adevăr simplu şi în care să fiu uimit de savoarea preparatelor, nu de modul în care sunt punctate cu sos, modelate sub flacăra arzătorului sau căţărate unele pe altele.

Nu ştiu exact ce voi simţi atunci când voi reciti acest articol peste, să zicem, cinci ani. Poate voi progresa, ceea ce sper din tot sufletul să se întâmple, şi voi înţelege altfel modul în care se găteşte în restaurantele de acest gen. Sau poate că, oricât aş progresa, voi gândi la fel. Poate nu am eu „glanda” acestui tip de gastronomie şi îmi va rămâne străin pentru totdeauna.

Cum spune un proverb arab, „cîinii latră, caravana trece”. Aşa că, orice aş zice eu, Robuchon tot va avea 20-30 de stele Michelin şi va fi un extraordinar om de restaurant şi bucătar de mare clasă.
Trecând deci peste preferinţele mele, este de admirat munca acestui om, modul în care a ştiut să se impună pe piaţă şi perfecţiunea la care aspiră. Jos pălăria pentru Robuchon, şi sper ca dvs. să-l înţelegeţi mai bine decât mine.