Există mâncare românească?

Mâncarea românească

Sunt adesea întrebat de cunoscuţi: “Auzi, dar tu crezi că există vreo mâncare cu adevărat românească? Adică să fie de-a noastră, inventată de noi?”.

Cel mai adesea tonul celui care întreabă trădează frustrare şi neîncredere, probabil fiindcă în ultimii ani au început să fie evidenţiate legăturile bucătăriei noastre cu cele ale vecinilor, sau cu cele ale unor alte civilizaţii care au influenţat-o.

După ce toată lumea a aflat, în sfârşit, că sarmalele, mămăliga, ciorba şi mititeii nu sunt invenţii româneşti, unii şi-au pierdut încrederea în puterea noastră creativă.

Radu Popovici -Exista mancare romaneasca?

Eu cred că întrebarea de mai sus este, mă scuzaţi, un pic prostească. Răspunsul este mai mult decât evident: normal că există mâncare românească, din moment ce românii mănâncă.

Se poate începe, însă, o discuţie pe această temă.

Mâncarea numită astăzi românească are rădăcini vechi, provenite de la daci, traci, celţi, greci, romani, slavi, bulgari, bizantini, otomani, germani, austrieci, sârbi, ruşi, ucraineni, francezi etc. Aceste influenţe au fost asimilate, multe dintre ele, nu de “mâncarea românească” în sine (fiindcă aceasta nu exista încă), ci de mâncarea dacilor, mâncarea moldovenilor, mâncarea muntenilor, dobrogenilor, ardelenilor etc.

Nu este nicio ruşine că s-a întâmplat astfel. Absolut toate culturile culinare din lume au fost influenţate de altele, au adoptat alimente originare din alte părţi ale lumii, au adaptat mâncărurile altora.

Este posibil ca invenţiile culinare, adică preparatele originare, să fi apărut preponderent în cele trei mari zone de emergenmţă a civilizaţiei făurită de omul agricultor: Mesopotamia şi semiluna fertilă, sudul Chinei şi America Centrală.

Mai există, după mine, alte numeroase invenţii, cele mai simple, care au fost descoperite independent în diferite zone ale globului, uneori uitate şi redescoperite. Am mai pomenit cu alte ocazii despre primele forme de pâine, bere, vin, hidromel (mied), paste făinoase, terciuri de cereale etc.

Deci, dacă vreţi să găsim inventatorii preparatelor originare, aceştia nu aparţin niciunei ţări existente astăzi. Ei sunt oamenii din paleolitic şi neolitic, iar invenţiile lor sunt atât de vechi încât astăzi nu se poate şti unde au apărut prima dată, cum şi de ce.

Pastrama a fost inventată, zic unii, de daci. Putem spune că pastrama este invenţie românească? Eu zic că nu. Dacii habar nu aveau că cei ce le vor succeda pe teritoriul de reşedinţă se vor numi, la un moment dat, români. Nu aveau cum să aibă conştinţa românismului.

La fel locuitorii din Evul Mediu ai teritoriului nostru. Cei care ştiu un pic de istorie mai ştiu, de asemenea, că puteam să ne numim astăzi altfel; România nu a fost singura opţiune luată în consideraţie atunci când principatele române s-au unit.

“Român” şi “România” sunt doua denumiri care au început să circule frecvent abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar teritoriul pe care locuiesc astăzi românii s-a numit oficial România doar începând cu 1862.
Pentru numele pe care îl purtăm astăzi avem a aduce mulţumiri unor cronicari saşi, greci şi italieni care l-au folosit întâia dată în scrierile lor. Actul de botez ar proveni din 1816 când cărturarul grec Dimitrie Philippide scrie o istorie şi o geografie a României. Până la urmă, nici măcar cuvintele “român”, “românesc” şi “România” nu sunt inventate de români.

În concluzie, niciun preparat mai vechi de 1862 nu se putea numi românesc şi nici nu avea cum să fie “invenţie românească”.

Ar mai fi unele lucruri de luat în consideraţie atunci când apunem “preparat inventat de români”. Între ghilimelele acestea, puteţi, de fapt, înlocui “români” cu orice vreţi dvs.: bulgari, francezi indieni, peruani, japonezi, marţieni etc.

Citeste si articolul →   Fond alb de pui

Ce ne defineşte ca români?

Aş zice că limba, în primul rând. Sunt români cei ai căror limbă maternă este româna, indiferent unde s-au născut. Cum a apărut însă limba română? Sau oricare alta?

Dacă luaţi la răsfoit dicţionarele, o să vedeţi că toate cuvintele au o etimologie. Adică, simplificat puţin, o provenienţă.

Cuvintele din limba română provin din latină, slavă, greacă, turcă, bulgară, rusă, sârbă, maghiară, franceză, germană etc. Foarte puţine ar proveni, se pare, căci nu se ştie sigur, din limba dacilor. Am luat, deci, cuvinte de la toţi cei cu care am venit în contact. Şi le folosim, bine mersi, după ce le-am adaptat cum am vrut.

Iată că ne-am format o limbă din cuvinte străine. Asta ne face limba mai puţin românească? Ar fi de spus că în ultimii 20 de ani au intrat în limba vorbită sute de cuvinte din engleza americană. Acest proces de îmbogăţire şi de reînnoire a vocabularului este firesc şi s-a petrecut continuu de 2000 de ani încoace. Limba noastră se va schimba continuu, dar va rămâne tot românească.

La fel stau lucrurile şi cu bucătăria. Bucătăria românească este un caleidoscop format din mii de fragmente preluate din numeroase culturi. Am luat de la unii ceea ce şi ei împrumutaseră, la rândul lor, de la alţii: preparate culinare pe care le-am adaptat climei, resurselor, cutumelor locale, religiei etc.

După mine, este imposibil să ştii cu certitudine cine anume a inventat un preparat culinar… sau un cuvânt, ca să mă refer din nou la comparaţia dintre limbă şi cultură culinară. Şi dacă am şti care este acea sursă primordială, ea ar proveni dintr-un popor care astăzi nu mai există.

Practic, acest tip de invenţii face parte dintr-un fel de constiinţă comună a pământenilor, a rasei omeneşti. Omul le-a inventat, nu turcul, francezul sau românul.

Şi, totuşi, care sunt preparatele culinare pe care le-am putea numi româneşti? Există aşa ceva? Desigur: sunt toate preparatele pe care românii le gătesc şi le mănâncă de ceva vreme; adică cele tradiţionale.

În câte vreme devine un preparat culinar tradiţional? Habar n-am. Aş zice că are nevoie de câteva zeci de ani… cincizeci să zicem. Asta înseamnă că a rezistat pe “piaţă” timp de o grămadă de vreme fiindcă românii îl iubesc şi îl gătesc cu o oarecare frecvenţă.

Există vreun preparat culinar asupra căruia să avem un fel de paternitate sigură? Nici asta nu ştiu exact; mai degrabă aş zice că nu. Specialiştii, şi mă refer aici la cei care au elaborat dicţionarele şi enciclopediile care tratează despre gastronomie, ne acordă nu paternitatea, ci doar un spor de creativitate legat de câteva preparate culinare.

Eu am răsfoit doar două enciclopedii/dicţionare: celebrul Larousse şi mai puţin cunoscutul Hering’s Dictionary of Classical and Modern Cookery. Acesta din urmă este mai recent apărut şi mai darnic cu creativitatea noastră. Larousse-ul este ceva mai zgârcit. Nu pot să bănuiesc că un autor sau altul ne urăşte sau ne simpatizează, pot doar să trag concluzia ca aceste atribuiri sunt foarte subiective.

Mai cred că am fost foarte buni în a adapta reţetele altora. Avem în cultura noastră preparate întâlnite şi în alte culturi culinare, dar le-am adaptat în aşa fel încât le-am transformat în capodopere: în multe cazuri nicăieri adaptările altora nu sunt atât de gustoase ca ale noastre.

Indiferent ce cred eu, mă simt însă dator să vă ofer lista aşa-ziselor specialităţi româneşti evidenţiate de cele două enciclopedii de mai sus.

Citeste si articolul →   Pui de cafea

Specialităţi româneşti – Ce reţete am putea încadra aici?

Iată, deci, preparatele culinare socotite a fi specialităţi româneşti. Le-am parcurs şi cred că, alături de alte câteva zeci de reţete, acestea nu trebuie să lipsească din nicio carte de bucătărie românească.

  • ardei umpluţi
  • brânză telemea din oaie, vacă sau bivoliţă
  • ciorbă de văcuţă
  • ciorbă de pasăre
  • ciorbă de peşte
  • ciorbă de perişoare
  • ciorbă de potroace
  • ciorbă de burtă
  • ciorbă bănăţeană
  • ciorbă ardelenească de carne de porc afumată
  • ciorbă ardelenească de cartofi cu tarhon
  • ciorbă rădauţeană (de pui)
  • ciulama de pui
  • ghiveci călugăresc
  • iahnie de fasole
  • iahnie de ciuperci
  • mămăligă
  • mititei
  • musaca de vinete
  • ochiuri româneşti pe mămăligă
  • papanaşi cu smântână
  • perişoare cu verdeaţă
  • pastramă
  • plachie de crap
  • plăcintă dobrogeană
  • plăcintă moldovenească (poale-n brâu)
  • raţă cu castraveţi muraţi
  • raţă pe varză
  • salată de icre (crap, ştiucă)
  • salată de vinete
  • salată de boeuf cu maioneză
  • saramură de peşte (crap, biban)
  • sarmale în foi de varză
  • sarmale în foi de viţă
  • sarmale în foi de spanac
  • şerbet de trandafiri
  • tocană cu mămăligă
  • tochitură
  • vinete împănate cu usturoi

Veţi avea unele surprize parcurgând lista. Le-am avut şi eu, mărturisesc.

Mă aşteptam la unele preparate din listă, nu însă la toate; invers, m-aş fi aşteptat să găsesc în listă unele mâncăruri care, de fapt, nu figurează acolo. Nu ştiu exact ce criterii au luat în considerare cele două enciclopedii, şi nici nu ştiu dacă acestea ar avea vreo importanţă.

Probabil că dacă aş lua la cercetat o a treia enciclopedie, aş găsi listate alte preparate. Sunt convins că fiecare colectiv de redacţie al fiecărei enciclopedii este, la rândul său, convins că alegerile sale sunt cele corecte.

Eu reţin de aici doar trei lucruri.

Primul este acela că mie, personal, puţin îmi pasă ce spune despre mâncarea noastră un dicţionar sau altul; pentru mine româneşti sunt toate preparatele care se gătesc de minim cincizeci de ani de către români, şi cu asta basta. Iar acest fond de bucate româneşti se schimbă continuu: preparate noi vor fi acceptate, iar unele vechi se vor pierde.

Este un proces normal.

Al doilea lucru este acela că străinii ne acordă un oarecare credit în ce priveşte creativitatea culinară. Poate chiar mai mare decât ni-l acordăm noi înşine. Faţă de scepticismul cu care ne privim noi înşine realizările în toate domeniile, aş zice că cele 38 de preparate din listă sunt neaşteptat de multe.

Şi sunt convins că se mai pot adăuga şi altele, în special dintre preparatele noastre regionale, mai puţin cunoscute în străinătate şi chiar în părţi din România altele decât cele de baştină.

În fine, cel de-al treilea lucru este certitudinea că un preparat, odată adoptat şi adaptat de o cultură, devine parte din acea cultură, indiferent de unde şi pe ce cale a sosit. Tot ce se mănâncă pe la noi în mod tradiţional, se numeşte mâncare românească.

Preparatele din enciclopedii şi dicţionare etichetate ca “specialităţi româneşti” nu sunt inventate de vreun român şi nici nu putem pretinde exclusivitatea preparării lor; această etichetă înseamnă doar că le gătim într-un fel personal, creativ, care le deosebeşte de preparatele similare din alte culturi culinare.


16 comentarii pe “Există mâncare românească?

  1. ianiu spune:

    Fiindca tot venise vorba de Ardeal, as vrea sa va impartasesc o „mica” curiozitate.
    Cand zic mica….ma refer la mititei 🙂
    Socrul meu s-a nascut la Cluj in 1938, si mi-a povestit ca pana in 1960 nu stia ce-s aia mititei. A aflat de acestia cu ocazia unei delegari la Bucuresti. Bineinteles ca s-a indragostit imediat de ei.
    Adevarul e ca micii nu se bucurau in Transilvania de popularitatea de astazi. Exceptie faceau orase precum Brasovul, care erau situate mai aproape de Muntenia.

    • Radu Popovici spune:

      @ianiu: Interesanta poveste. Nu mi-as fi inchipuit ca mititeii erau cvasi-necunoscuti in Ardeal pana in anii ’60.

  2. Ya Yo spune:

    Salut , termenul de roman are o radacina mai impamantata decat ai credea tu … nu exagera cu identitatea noastra, daca dacii au fost stramosii nostrii …

    Anton Verancsics writes around 1570 that Romanians living in Transylvania, Moldavia and Walachia call themselves Romans (Romanians)[11] and Martinus Szent-Ivany cites in 1699 Romanian expressions: „Sie noi sentem Rumeni” (modern standard Romanian „Și noi suntem români”)

    • Radu Popovici spune:

      @Ya Yo: Daca citesti textul cu atentie, am spus ca termenul „roman” incepe sa fie folosit frecvent (adica nu accidental) abia in secolul al XIX/lea. Asta nu inseamna ca nu a fost folosit arar in perioade mai timpurii.
      Pana la urma, unde si cum exagerez cu identitatea noastra?

      Oricum, dacii nu au fost in niciun caz „stramosii nostrii” ci doar unii dintre „stramosii nostri”.

        • Radu Popovici spune:

          @mira: Eu nu am zis ca nu e romaneasca. Nici nu este nevoie sa devii defensiva apropo de Ardeal. Am legaturi puternice cu Ardealul, acolo mi s-au nascut copiii si il respect, asa cum respect toate regiunile tarii; ba chiar, din anumite puncte de vedere, unele orase din Ardeal imi plac mai mult decat orasul meu natal.
          Nu conteaza, deci, ca discutam despre o mancare regionala ardeleneasca, basarabeana (de acolo sunt bunicii din partea tatalui), olteneasca (de acolo sunt bunicii din partea mamei) sau martiana (loc unde nu am ajuns inca, dar despre care am auzit lucruri frumoase).

          Daca ai citit articolul cu atentie, trebuie sa remarci ca eu am spus ca enciclopediile si dictionarele scrise de straini (din pacate, noi stam mai slab la capitolul asta, al scriiturii) nu numesc „specialitati romanesti” prea multe dintre preparatele regionale; si poate ca acestea, dupa criteriile lor, nici nu sunt.
          Deci, dupa unii (adica dupa facatorii de enciclopedii amintiti in articol), mancarea de porodice nu este „specialitate romaneasca”, chiar daca este „mancare romaneasca”. Nu stiu daca m-am facut inteles; sper ca da.

          In final, ca sa te linistesti, afirm inca o data: tot respectul pentru Ardeal si mancarea sa regionala. Mi-as dori s-o cunosc mai bine.

  3. anita spune:

    Foarte interesant articol si punct de vedere!
    Nu m-am gindit niciodata la mincare in acest fel si nici nu mi-am pus vreodata problema de unde vine. Imi place mult cum este privit pe acest blog actul de a gati. Bucatarul poate fi si un om de cultura.
    Incepe sa mi se schimbe perceptia despre gatit si mincat. 🙂

    • Radu Popovici spune:

      @anita: Hm, din pacate cei mai multi dintre bucatari sunt foarte departe de a fi… bucatari, nici vorba de oameni de cultura.
      Eu as fi fericit ca toti sa fie „macar” bucatari cu adevarat. Ah, asta este o alta tema ce poate fi dezvoltata la desfarsit, nu vreau sa ma pornesc.

  4. memphis spune:

    Cu totul de acord, Radu. Si cu tine, cristi-j.
    Subiectul asta a mai fost atins de citeva ori dar acest articol cred ca il „stinge”. Spune cam tot ce era de spus si clarifica lucrurile.

    Mi se pare corecta si estimarea celor 50 de ani. Timp destul sa treaca moda si trendurile care ne baga pe git alimente – vezi draga – minune: goji, quinoa si alte asemenea. 50 de ani este de ajuns ca ceva sa se „coaca” si sa treaca prin prisma modului nostru de a gati. Eu personal ma astept in viitorul apropiat sa adoptam o serie de preparate italiene si spaniole, apoi un altul format de retete de inspiratie asiatica.

    • Radu Popovici spune:

      @memphis: Pastele italiene au prins deja foarte bine, la fel si risotto. In ce priveste retetele asiatice, sunt mai sceptic. Este vorba despre ingrediente care inca nu se gasesc pe piata. Poate doar unele preparate indiene si chinezesti sa poate fi adoptate.

  5. cristi-j spune:

    Sa inteleg ca din cand in cand ti se face pofta de o discutie despre mancarea romaneasca? hahaha … Mie mi se parea ca au mai fost vreo cateva discutii pe aceasta tema si ca s-a stabilit si inteles ce era de inteles. Dar adevarul e ca discutia poate fi interesanta si nesfarsita.

    Cu siguranta puteai pune si tu alaturi o lista la fel de lunga de alte specialitati romanesti. Poate chiar era potrivit sa o fi facut-o.
    Sunt ele originale, unice, exclusive? Nu. Conteaza asta? Tot nu.
    Cred ca avem suficient material la indemana si daca am stii sa dam o forma si sa punem in valoare, cu un pic de marketing si de promovare, nu ar avea de ce sa ne fie rusine.
    Dar nu e usor. De exemplu bucataria turceasca, mult mai bogata, diversa, interesanta, originala si avantajata tot nu are o imagine prea cunoscuta. Stiu americanii, britanicii, francezii si asiaticii de ea? Nu prea. Dar asta nu ii scade din valoare.

    Noi nu am avut conditiile geografice si istorice pe care le-au avut altii, nici imperii, nici colonii, nici pozitii privilegiate, nici resurse, suprafete si populatii uriase. Asa ca mai greu cu inventiile si originalitatea.

    Mi-a placut paralela cu limba, foarte potrivita. Un alt mod de a intelege este sa ne gandim asa: ce ne vine in minte din punct de vedere culinar cand vorbim de Romania, de ce le e dor romanilor daca sunt plecati mai multa vreme de acasa? Puse impreuna, formeaza bucataria romaneasca si e ridicol sa ne batem capul daca sunt sau nu unice si exclusive, important e ca sunt definitorii pentru romani si sunt facute personalizat, diferit.

    Surprize pentru mine : iahnie de ciuperci, perisoare cu verdeata (nu cumva e vorba de chiftele?), rata cu castraveti murati, sarmale in foi de spanac, vinete impanate cu usturoi. Despre surprizele lipsa nu mai spun.

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: Nu mie mi se face pofta neaparat de acest subiect… de cand cu GUXT mi se pune intrebarea asta destul de des, oricum mult mai des ca inainte.

      Din lista de preparate, cele care m-au surprins sunt cam cele enumerate de tine, plus salata de icre. Acele perisoare cu verdeata sunt la englezi tot „meatballs”, ca si chiftelele, dar am preluat traducerea unui autor roman de dictionare gastronomice, Ana Maria Gall.
      Eu as mai fi adaugat pe lista ciorba radauteana, jumari, sorici, dulceturi, socata, visinata, afinata, fasole batuta, bulz, drob, zacusca de ciuperci, cozonaci, tuica, carnati ardelenesti, carnati plescoi etc. Din pacate nu cunosc deloc mancarurile regionale. Cred ca sunt cu sutele.

  6. inox spune:

    Exceptional articolul, cred sincer ca ar trebui continuat. Pareri din tara/retete pe care le consideram 100% romanesti. A fost o lectura tare placuta, va multumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.