Sunt adesea întrebat de cunoscuţi: “Auzi, dar tu crezi că există vreo mâncare cu adevărat românească? Adică să fie de-a noastră, inventată de noi?”. Cel mai adesea tonul celui care întreabă trădează frustrare şi neîncredere, probabil fiindcă în ultimii ani au început să fie evidenţiate legăturile bucătăriei noastre cu cele ale vecinilor, sau cu cele ale unor alte civilizaţii care au influenţat-o.
După ce toată lumea a aflat, în sfârşit, că sarmalele, mămăliga, ciorba şi mititeii nu sunt invenţii româneşti, unii şi-au pierdut încrederea în puterea noastră creativă.
Radu Popovici -Exista mancare romaneasca?

Eu cred că întrebarea de mai sus este, mă scuzaţi, un pic prostească. Răspunsul este mai mult decât evident: normal că există mâncare românească, din moment ce românii mănâncă.
Se poate începe, însă, o discuţie pe această temă.

Mâncarea numită astăzi românească are rădăcini vechi, provenite de la daci, traci, celţi, greci, romani, slavi, bulgari, bizantini, otomani, germani, austrieci, sârbi, ruşi, ucraineni, francezi etc. Aceste influenţe au fost asimilate, multe dintre ele, nu de “mâncarea românească” în sine (fiindcă aceasta nu exista încă), ci de mâncarea dacilor, mâncarea moldovenilor, mâncarea muntenilor, dobrogenilor, ardelenilor etc.
Nu este nicio ruşine că s-a întâmplat astfel. Absolut toate culturile culinare din lume au fost influenţate de altele, au adoptat alimente originare din alte părţi ale lumii, au adaptat mâncărurile altora.

Este posibil ca invenţiile culinare, adică preparatele originare, să fi apărut preponderent în cele trei mari zone de emergenmţă a civilizaţiei făurită de omul agricultor: Mesopotamia şi semiluna fertilă, sudul Chinei şi America Centrală. Mai există, după mine, alte numeroase invenţii, cele mai simple, care au fost descoperite independent în diferite zone ale globului, uneori uitate şi redescoperite. Am mai pomenit cu alte ocazii despre primele forme de pâine, bere, vin, hidromel (mied), paste făinoase, terciuri de cereale etc.
Deci, dacă vreţi să găsim inventatorii preparatelor originare, aceştia nu aparţin niciunei ţări existente astăzi. Ei sunt oamenii din paleolitic şi neolitic, iar invenţiile lor sunt atât de vechi încât astăzi nu se poate şti unde au apărut prima dată, cum şi de ce.

Pastrama a fost inventată, zic unii, de daci. Putem spune că pastrama este invenţie românească? Eu zic că nu. Dacii habar nu aveau că cei ce le vor succeda pe teritoriul de reşedinţă se vor numi, la un moment dat, români. Nu aveau cum să aibă conştinţa românismului.
La fel locuitorii din Evul Mediu ai teritoriului nostru. Cei care ştiu un pic de istorie mai ştiu, de asemenea, că puteam să ne numim astăzi altfel; România nu a fost singura opţiune luată în consideraţie atunci când principatele române s-au unit.
“Român” şi “România” sunt doua denumiri care au început să circule frecvent abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar teritoriul pe care locuiesc astăzi românii s-a numit oficial România doar începând cu 1862.
Pentru numele pe care îl purtăm astăzi avem a aduce mulţumiri unor cronicari saşi, greci şi italieni care l-au folosit întâia dată în scrierile lor. Actul de botez ar proveni din 1816 când cărturarul grec Dimitrie Philippide scrie o istorie şi o geografie a României. Până la urmă, nici măcar cuvintele “român”, “românesc” şi “România” nu sunt inventate de români.
În concluzie, niciun preparat mai vechi de 1862 nu se putea numi românesc şi nici nu avea cum să fie “invenţie românească”.

Ar mai fi unele lucruri de luat în consideraţie atunci când apunem “preparat inventat de români”. Între ghilimelele acestea, puteţi, de fapt, înlocui “români” cu orice vreţi dvs.: bulgari, francezi indieni, peruani, japonezi, marţieni etc.

Ce ne defineşte ca români? Aş zice că limba, în primul rând. Sunt români cei ai căror limbă maternă este româna, indiferent unde s-au născut. Cum a apărut însă limba română? Sau oricare alta?

Dacă luaţi la răsfoit dicţionarele, o să vedeţi că toate cuvintele au o etimologie. Adică, simplificat puţin, o provenienţă. Cuvintele din limba română provin din latină, slavă, greacă, turcă, bulgară, rusă, sârbă, maghiară, franceză, germană etc. Foarte puţine ar proveni, se pare, căci nu se ştie sigur, din limba dacilor. Am luat, deci, cuvinte de la toţi cei cu care am venit în contact. Şi le folosim, bine mersi, după ce le-am adaptat cum am vrut.

Iată că ne-am format o limbă din cuvinte străine. Asta ne face limba mai puţin românească? Ar fi de spus că în ultimii 20 de ani au intrat în limba vorbită sute de cuvinte din engleza americană. Acest proces de îmbogăţire şi de reînnoire a vocabularului este firesc şi s-a petrecut continuu de 2000 de ani încoace. Limba noastră se va schimba continuu, dar va rămâne tot românească.

La fel stau lucrurile şi cu bucătăria. Bucătăria românească este un caleidoscop format din mii de fragmente preluate din numeroase culturi. Am luat de la unii ceea ce şi ei împrumutaseră, la rândul lor, de la alţii: preparate culinare pe care le-am adaptat climei, resurselor, cutumelor locale, religiei etc.
După mine, este imposibil să ştii cu certitudine cine anume a inventat un preparat culinar… sau un cuvânt, ca să mă refer din nou la comparaţia dintre limbă şi cultură culinară. Şi dacă am şti care este acea sursă primordială, ea ar proveni dintr-un popor care astăzi nu mai există. Practic, acest tip de invenţii face parte dintr-un fel de constiinţă comună a pământenilor, a rasei omeneşti. Omul le-a inventat, nu turcul, francezul sau românul.

Şi, totuşi, care sunt preparatele culinare pe care le-am putea numi româneşti? Există aşa ceva? Desigur: sunt toate preparatele pe care românii le gătesc şi le mănâncă de ceva vreme; adică cele tradiţionale.
În câte vreme devine un preparat culinar tradiţional? Habar n-am. Aş zice că are nevoie de câteva zeci de ani… cincizeci să zicem. Asta înseamnă că a rezistat pe “piaţă” timp de o grămadă de vreme fiindcă românii îl iubesc şi îl gătesc cu o oarecare frecvenţă.

Există vreun preparat culinar asupra căruia să avem un fel de paternitate sigură? Nici asta nu ştiu exact; mai degrabă aş zice că nu. Specialiştii, şi mă refer aici la cei care au elaborat dicţionarele şi enciclopediile care tratează despre gastronomie, ne acordă nu paternitatea, ci doar un spor de creativitate legat de câteva preparate culinare.

Eu am răsfoit doar două enciclopedii/dicţionare: celebrul Larousse şi mai puţin cunoscutul Hering’s Dictionary of Classical and Modern Cookery. Acesta din urmă este mai recent apărut şi mai darnic cu creativitatea noastră. Larousse-ul este ceva mai zgârcit. Nu pot să bănuiesc că un autor sau altul ne urăşte sau ne simpatizează, pot doar să trag concluzia ca aceste atribuiri sunt foarte subiective.
Mai cred că am fost foarte buni în a adapta reţetele altora. Avem în cultura noastră preparate întâlnite şi în alte culturi culinare, dar le-am adaptat în aşa fel încât le-am transformat în capodopere: în multe cazuri nicăieri adaptările altora nu sunt atât de gustoase ca ale noastre.

Indiferent ce cred eu, mă simt însă dator să vă ofer lista aşa-ziselor specialităţi româneşti evidenţiate de cele două enciclopedii de mai sus.
Iată, deci, preparatele culinare socotite a fi specialităţi româneşti. Le-am parcurs şi cred că, alături de alte câteva zeci de reţete, acestea nu trebuie să lipsească din nicio carte de bucătărie românească.

ardei umpluţi
brânză telemea din oaie, vacă sau bivoliţă
ciorbă de văcuţă
ciorbă de pasăre
ciorbă de peşte
ciorbă de perişoare
ciorbă de potroace
ciorbă de burtă
ciorbă bănăţeană
ciorbă ardelenească de carne de porc afumată
ciorbă ardelenească de cartofi cu tarhon
ciulama de pui
ghiveci călugăresc
iahnie de fasole
iahnie de ciuperci
mămăligă
mititei
musaca de vinete
ochiuri româneşti pe mămăligă
papanaşi cu smântână
perişoare cu verdeaţă
pastramă
plachie de crap
plăcintă dobrogeană
plăcintă moldovenească (poale-n brâu)
raţă cu castraveţi muraţi
raţă pe varză
salată de icre (crap, ştiucă)
salată de vinete
salată de boeuf cu maioneză
saramură de peşte (crap, biban)
sarmale în foi de varză
sarmale în foi de viţă
sarmale în foi de spanac
şerbet de trandafiri
tocană cu mămăligă
tochitură
vinete împănate cu usturoi

Veţi avea unele surprize parcurgând lista. Le-am avut şi eu, mărturisesc. Mă aşteptam la unele preparate din listă, nu însă la toate; invers, m-aş fi aşteptat să găsesc în listă unele mâncăruri care, de fapt, nu figurează acolo. Nu ştiu exact ce criterii au luat în considerare cele două enciclopedii, şi nici nu ştiu dacă acestea ar avea vreo importanţă. Probabil că dacă aş lua la cercetat o a treia enciclopedie, aş găsi listate alte preparate. Sunt convins că fiecare colectiv de redacţie al fiecărei enciclopedii este, la rândul său, convins că alegerile sale sunt cele corecte.

Eu reţin de aici doar trei lucruri.
Primul este acela că mie, personal, puţin îmi pasă ce spune despre mâncarea noastră un dicţionar sau altul; pentru mine româneşti sunt toate preparatele care se gătesc de minim cincizeci de ani de către români, şi cu asta basta. Iar acest fond de bucate româneşti se schimbă continuu: preparate noi vor fi acceptate, iar unele vechi se vor pierde. Este un proces normal.

Al doilea lucru este acela că străinii ne acordă un oarecare credit în ce priveşte creativitatea culinară. Poate chiar mai mare decât ni-l acordăm noi înşine. Faţă de scepticismul cu care ne privim noi înşine realizările în toate domeniile, aş zice că cele 38 de preparate din listă sunt neaşteptat de multe. Şi sunt convins că se mai pot adăuga şi altele, în special dintre preparatele noastre regionale, mai puţin cunoscute în străinătate şi chiar în părţi din România altele decât cele de baştină.

În fine, cel de-al treilea lucru este certitudinea că un preparat, odată adoptat şi adaptat de o cultură, devine parte din acea cultură, indiferent de unde şi pe ce cale a sosit. Tot ce se mănâncă pe la noi în mod tradiţional, se numeşte mâncare românească.
Preparatele din enciclopedii şi dicţionare etichetate ca “specialităţi româneşti” nu sunt inventate de vreun român şi nici nu putem pretinde exclusivitatea preparării lor; această etichetă înseamnă doar că le gătim într-un fel personal, creativ, care le deosebeşte de preparatele similare din alte culturi culinare.

Sumar articol
Există mâncare românească?
Titlu articol
Există mâncare românească?
Descriere
Preparatele din enciclopedii şi dicţionare etichetate ca “specialităţi româneşti” nu sunt inventate de vreun român şi nici nu putem pretinde exclusivitatea preparării lor; această etichetă înseamnă doar că le gătim într-un fel personal, creativ, care le deosebeşte de preparatele similare din alte culturi culinare.
Autor