Forografia de astăzi mă pune pe gânduri. Sunt, cum se spunea cândva, un „copil de asfalt”; m-am născut, am crescut şi, mai nou, îmbătrânesc frumos în Bucureşti. Nu am avut bunici la ţară, nu am trăit, cu excepţia armatei, în alt oraş decât această capitală urât-frumoasă, la care ţin în felul meu.


Poate tocmai de aceea în ultimii ani mă emoţionează tradiţiile simple, în care oamenii trăiesc mai aproape de natură şi comunică mai uşor cu universul. Îmi plac tot mai mult lucrurile necomplicate, mă fascinează din ce în ce mai tare modul rustic de a găti, ingredientele proaspete, abia culese, traiul simplu, înconjurat de pomi şi iarbă. Mă uimeşte necontenit miracolul fructelor şi legumelor care apar ca din nimic, cresc şi se maturizează ca să ne bucure cu o savoare delicioasă. Mă emoţionează această voinţă de a se reînnoi a întregii naturi şi sper din tot sufletul să ne supravieţuiască, căci, sinceri să fim, aşa cum ne purtăm cu ea, nu o merităm.

Fotografia de mai sus reprezintă o pâine indiană nedospită, numită „chapati”, gătită pe o tavă de fier, de fapt o placă metalică rotundă, la un foc de lemne, cuibărit între câteva pietre. O mână zbârcită, probabil aparţinând unei bunici, fixează pâinea cu o spatulă veche, de lemn, lustruită prin folosire îndelungată. Deasupra acestui foc este, aproape sigur, doar cerul plin de stele, iar în jurul său stă familia, cu feţele luminate de jocul flăcărilor, îmbătându-se cu mirosul proaspăt de pâine.

Lângă foc, într-un ceaun acoperit cu o altă tavă metalică, aşteaptă, poate, un curry, sau un orez gătit cu mirodenii. Ce poate fi mai simplu de atât? Ce poate fi mai plăcut decât să ai familia lângă tine, în jurul unei mese gătite cu drag?

De fapt nu ştiu dacă aş putea trăi astfel, dar unei părţi din mine, în mod inexplicabil, îi este dor de o astfel de masă. Am tot mai des senzaţia că lucrurile cu care ne înconjoară „civilizaţia” şi care ne-au devenit absolut necesare, ne uşurează viaţa doar aparent. Ba, aş îndrăzni să zic că, înlesnind aparent comunicarea, ne înstrăinează de fapt unii de alţii.

Există oameni despre care se spune că trăiesc în sărăcie, ca acum 50-100 de ani. Aşa este, i-am întâlnit în Thailanda şi Cambodgia şi sunt convins că există multe alte zeci sau sute de milioane asemenea lor, trăind în India, Myanmar sau aiurea. Cu toate acestea, cei pe care i-am văzut eu erau veseli, sănătoşi şi fericiţi. Poate că nu ştiau cât de multe le lipsesc? Sau poate chiar ştiu că nu le lipseste nimic important?