Afirmam cu doar câteva zile în urmă, postând o reţetă, că bucătăria chinezească nu este una dintre cele cunoscute pentru iuţeala sa. Şi îmi menţin spusele, deşi, şi de data aceasta, vă voi vorbi despre preparate iuţi chinezeşti. Ele reprezintă însă doar o mică fracţie din totalul celor gătite în întreaga China; „vina” este a mea, căci eu sunt cel care preferă mâncarea (măcar un pic) iute, iar condimentele iuţi şi picante îmi stârnesc întotdeauna interesul.

Imaginea de mai sus reprezintă un chinez tocând, bănuiesc eu, cu o îndemânare nebună (vedeţi cele două satâre din mâinile sale) ardei iuţi şi usturoi, pentru a prepara celebrul sos din Guilin. Acţiunea are loc în Daxu, undeva în oraşul vechi, din provincia Guilin.

Guilin (sau Kweilin ori Gveilinz) este o prefectură în Guangxi, în partea de sud a Chinei. Guilin înseamnă în cantoneză „Pădurea de osmanthus”, căci aceste tufe frumos mirositoare de Osmanthus fragrans abundă în regiune.

Să revenim însă la sosul Guilin, cu care am mai avut de-a face pe acest blog, cu ocazia unei reţete. Este un sos preparat din ardei iuţi roşii şi usturoi proaspeţi, tocaţi şi amestecaţi cu fasole soia fermentată. Chinezii îl numesc „la jiao jiang” („la jiao” înseamnă ardei iute, iar „jiang” are înţelesul nu de „sos”, aşa cum este înţeles de occidentali, ci mai curînd de „esenţă” sau „fermentat”). Guilin este renumit pentru calitatea excepţională a sosului guilin la jiao jiang care se produce local.

Din păcate, ca şi alte multe condimente chinezeşti, la jiao jiang se găseşte extrem de greu, din câte ştiu eu doar în magazinele alimentare chinezeşti din Dragonul Roşu… asta dacă mai ştiu bine. Ajung acolo extrem de greu şi nu le-am mai vizitat de peste un an de zile, aşa că nu mai sunt la curent cu oferta lor. Sper să se mai găsească.

În China există câteva mii sau chiar zeci de mii de mici „întreprinderi” în care alimentele se prepară în mod tradiţional, manual. Chinezii sunt încă destul de legaţi de tradiţiile lor, şi cum mâncarea este o parte definitorie a culturii lor, alimentele se prepară adesea în mod artizanal, folosind produsele locale.

Privind fotografia nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la primele dăţi când am preparat „dulce-de-iute” şi când am tocat de mână, folosind un cuţit, nu două satâre, zeci de kilograme de ardei iuţi, aşa că am o vagă idee despre munca necesară preparării unui astfel de sos.

Nu trebuie să confundaţi la jiao jiang cu toban jiang, deşi cele două sosuri arată destul de aeemănător. Gusturile şi aromele însă diferă mult.