Până acum 100 de ani aproape necunoscut în afara Japoniei, wasabi a devenit popular mai ales datorită sushi-ului, preparatul „cheie” al bucătăriei japoneze pentru foarte mulţi occidentali, nefamilliarizaţi cu cultura culinară niponă.


Cred că astăzi aproape toată lumea a auzit de wasabi, iar mulţi chiar îşi închipuie că l-au şi gustat. Din păcate, pe aceştia trebuie să-i dezamăgesc: pasta verde cu gust de hrean, care se găseşte în hipermarketuri ambalată în tuburi, borcănele sau punguţe, sau care este servită la sushi, în peste 90% dintre cazuri nu conţine niciun atom de wasabi. Foarte puţine mărci conţin cam 2-5% praf de wasabi; în rest, hrean, muştar, amidon, colorant verde etc.

Nu-i înjuraţi pe comercianţii români, nu este nicio înşelătorie la mijloc, acesta este modul „normal” sub care se comercializează wasabi. Acest mod este valabil pentru absolut toată lumea, cu excepţia japonezilor. Nici chiar ei nu prea stau pe roze, căci wasabi este foarte scump, iar imitaţiile se vând şi acolo cu mare succes. De aceea, wasabi-ul adevărat este numit… chiar aşa, în japoneză „hon wasabi”, tocmai pentru a fi deosebit de multitudinea de imitaţii.

Avem de-a face cam cu acelaşi fenomen întâlnit la şofran. Recoltarea dificilă creşte preţul foarte mult. Wasabi creşte de-a lungul albiile râurilor de munte din Japonia, în locuri umede, uneori inaccesibile. Abia în ultimii 10-15 ani, în Japonia Australia şi SUA se fac încercări de a cultiva şi recolta wasabi, ca să se ajungă la un preţ mai accesibil. Nu pot să spun că sunt la curent cu rezultatele acestor încercări, deocamdată, judecând după disponibilitate şi preţuri, în Europa nu se vede nicio îmbunătăţire a situaţiei.

Un alt motiv pentru care pe piaţă se vând imitaţii pe bază de hrean şi muştar este faptul că wasabi, odată ras, trebuie consumat în maxim 30 de minute, altfel aroma sa deosebită se pierde. Deci ceea ce se vinde în comerţ ca pastă de wasabi nici măcar nu ar putea să conţină wasabi real, căci am avea oarece probleme cu aromele; s-ar risipi wasabi–ul, de fapt, căci nimeni nu s-ar putea bucura de aroma sa reală.

În trecut m-am întrebat de ce mama naibii în Occident nu se serveşte sushi, pur şi simplu, cu hrean sau muştar, şi ce rost are fandoseala asta mincinoasă cu pasta verde care nu conţine wasabi. Răspunsul este: marketingul. Sushi devine mai exotic şi mai misterios cu acest condiment verde cu nume ciudat, adică mai uşor de vândut. Şi aşa, cel puţin 50% dintre cei care cred că mănâncă sushi nici măcar nu-şi dau seama că mănâncă hrean. Au senzaţia că la banii daţi pe sushi li se oferă şi o altă delicatesă, rară şi ciudată, deşi curios de familiară ca gust şi aromă.

Revenind la tema articolului, spuneam mai sus că mai toată lumea a auzit de wasabi. Puţini sunt însă cei care l-au şi văzut. Imaginea de mai sus reprezintă câteva sortimente de rizomi proaspeţi de wasabi, oferiţi la vânzare într-o piaţă japoneză. Remarcaţi sistemul de conducte de bambus care asigură permanent apă curgătoare şi proaspătă.

M-a frapat faptul că în fotografie preţurile diferă foarte mult de la un sortiment la celălalt, deşi mie toţi rizomii mi se par la fel. Din câte am putut afla, preţurile diferă funcţie de locul de unde provin rizomii; există diferenţe destul de mari de intensitate şi de persistenţă a aromei.

1 leu de-al nostru face cam 22 de yeni, aşa că nu este greu de calculat că un rizom costă între 35 şi 135 lei. Scump, deşi nu chiar ca şofranul şi nici ca trufele, poate nici măcar ca vanilia (socotind la cantitate). La o porţie intră, să zicem, 15 g de wasabi, iar un rizom pare a avea câteva sute de grame. Dacă socotim, în mare, circa 10 de porţii la un rizom, ajungem la un preţ de 5-13,5 lei/porţie. Suportabil, aş zice eu, mai ales socotind că pasta de wasabi este un asezonator pe care îl mâncăm doar de câteva ori pe an.

Cine doreşte să afle câteva amănunte în plus despre wasabi poate citi acest articol care, deşi este scris în urmă cu 7 ani, conţine încă destule lucruri interesante.