Fotografia de mai jos a fost numită de autor „mic dejun în Oraşul Vechi”. Atât. Nu se spune despre care oraş vechi este vorba şi nici despre ce anume conţine micul dejun. Se poate vedea doar o stivă de „aburitoare” din bambus, dar ceea ce conţin ele este lăsat doar pe seama imaginaţiei noastre.


Poate în ele sunt baozi, micile şi delicioasele gogoşele din aluat de pâine, umplute cu o diversitate de amestecuri de legume şi carne? Sau jiao zi, celebrii colţunaşi preparaţi într-o la fel de uriaşă diversitate? Poate peşte şi fructe de mare, gătite cu legume? Sau poate doar orez simplu? Nu se poate şti.

Ceea ce m-a frapat la fotografie este amestecul de vechi şi nou, adică exact aşa cum percep eu China de astăzi: un colos aflat în fruntea progresului tehnologic, dar încă puternic ancorat în tradiţiile sale milenare. Poate că titlul, cu al său „Oraşul vechi”, m-a dus către această asociere, sau poate coşuleţele şi sitele de bambus aflate în imediata vecinătate a unui coş de plastic, de culoare albastră, şi a castroanelor de metal cu smalţul sărit pe alocuri; de asemenea, mai în spate, se poate vedea o stivă de „sticle” de plastic, cu apă sau cu oribile sucuri sintetice.

Un alt lucru de remarcat sunt „construcţiile” pe verticală. În prim-plan, înălţându-se către cer, cu o oarecare semeţie, avem stiva formată din cele 9 site de bambus, încununate cu un capac; în fundal, şi mai ambiţioasă în verticalitate, pagoda cu etajele sale suprapuse. Cele două mi se par, într-un mod straniu, foarte asemănătoare.
Ar mai fi, în partea dreaptă, ornamentele aurii, atârnate de data aceasta, tinzând parcă să „curgă” spre pământ. Tot construcţii verticale, dar cu sens opus.

Rămân cu impresia că fotograful a avut „ochi” bun. A surprins ceea ce trebuie în contextul potrivit. Fotografia are mister şi te provoacă la reflexii.