Fotografia de mai jos reprezintă un grup de tinere care recoltează orezul, undeva în Cambodgia. Fotografia este interesantă, iar figura tinerei din prim-plan este foarte expresivă: citim pe ea un pic de uimire, căci poate a fost luată prin surprindere de fotograf, dar, în acelaşi timp, parcă şi neîncredere, sau măcar circumspecţie. Sentimentul de uimire este simplu de înţeles; circumspecţia se explică, probabil, prin prudenţa cu care te învaţă o viaţă grea, cu multe lipsuri şi cu la fel de multă muncă.


Sunt câteva lucruri de remarcat. Primul care m-a izbit a fost tinereţea, cel puţin aparentă a personajului principal. Îmi aduc aminte, de acum 4 ani, de la ultima mea călătorie în Asia, de o tânără cambodgiană, bona unor cunoştinţe din Phnom Penh, despre care credeam că are maxim 16 ani, ca, în final, să se dovedească faptul că avea 26. Oricare dintre noi ar fi, poate, tentat să spună că tânăra din fotografie are maxim 14 ani, dar ar putea avea şi 20 sau chiar mai mult.

Al doilea lucru observabil este îmbrăcămintea. Blue jeans, cămăşi, pulovere, pălării, basmale… Poate cu excepţia basmalelor nimic tradiţional. În schimb, uneltele de lucru sunt, posibil, identice cu acelea de acum câteva sute de ani. Contrastele vechi-modern, tradiţional-occidental încep să fie, din păcate, caracteristice Asiei de Sud-Est. Ultimul pare să fie rezultatul unui fel de proces de aculturare, de preluare, de multe ori fără discernământ, a elementelor civilizaţiei occidentale. Îmi este imposibil să înţeleg succesul internaţional al sub-culturii occidentale promovat de filmele, cărţile, muzica şi stilul de viaţă american, dar el există incontestabil.

O altă observaţie este legată de activitatea în sine de recoltare a orezului. Este groaznic de greu să stai aplecat ore în şir, multe zile la rând, şi să retezi firele de orez cu o seceră. Mi se pare o muncă zadarnică, de tip sisific, pe care nu aş fi în stare s-o fac. Cu toate acestea, milioane de alţi oameni îşi câştigă traiul în acest fel. Faptul că ştiu asta mă stânjeneşte, de parcă iau la cunoştinţă o nedreptate; mă simt neputincios, căci nu văd cum aş putea repara asta, dar şi un pic vinovat.

Din această ultimă observaţie pot trage o concluzie: pentru cei care muncesc atât de greu pentru roadele pământului, mâncarea are altă valoare. Nu este doar hrană, are o putere simbolistică şi mistică ce depăşeşte cu mult simpla ei percepţie ca aliment. Sunt sigur că aceşti oameni nu risipesc nici un bob de orez, căci pentru ei acel bob reprezintă universul şi divinitatea.
Îmi aduc aminte de multele dăţi în care, în decursul anilor, am aruncat mâncare, cel mai adesea fiindcă am uitat de ea prin frigider sau cămară şi a apucat să se strice. Înainte făceam acest lucru fără vreo remuşcare majoră, căci mă gândeam doar la banii risipiţi. Acum, când înţeleg altfel mâncarea, ştiu că risipesc, de fapt, chiar o parte din mine.