Când mi-am deschis restaurantul am fost fericit să am în meniu berile de la Bayerische Staatsbrauerei Weihenstephan. Nu numai fiindcă toate erau de calitate foarte bună, iar vreo două-trei dintre ele de-a dreptul excepționale, dar și fiindcă erau ușor de prezentat: proveneau, doar, din cea mai veche berărie din lume aflată încă în funcțiune.
În urma unei hotărâri a berăriei, distribuția sa pe plan global a fost încredințată unui mare trust european. Unuia dintre giganții industriei berii mondiale; nu-i dau numele, căci nu are importanță în contextul acestui mic articol. Vreau doar să rețineți că este vorba despre o companie extrem de puternică, cu posibilități enorme: poate distribui cantități imense de bere în orice țară de pe globul pământesc și le poate promova perfect.
Din păcate, marea companie distribuie în România, cel puțin deocamdată, o singură bere din portofoliul celor de la Weihenstephan. De ce doar una? Habar n-am. O fi vorba despre vreo mare strategie globală; posibil să existe rațiuni tactice, strategice și financiare pe care eu nu le întrezăresc.
Oricum, ceea ce mă interesa pe mine era să am în meniu berile din cea mai veche berărie din lume, iar în urma preluării distribuției de către uriașa companie, nu le mai am. Bineînțeles, deși am plâns în sinea mea după ele, căci am băgat bani și timp în promovarea lor (am organizat cu ele mai multe evenimente de degustare și împrerechere de mâncare cu bere, am scris despre ele pe blog, am tipărit meniuri cu ele etc.), am ales să merg înainte și să le înlocuiesc cu alte beri, cât de cât similare. Și am reușit să fac aceasta, apelând la o combinație de beri de la Schneider Weisse și Weltenburger Kloster. Un pic diferite, dar am adunat un alt portofoliu de beri tradiționale bavareze de foarte bună calitate.
Îmi cam luasem gândul de la berăria Weihenstephan și de la berile ei când am primit vizita unui reprezentant al companiei care i-a preluat distribuția. Din păcate, nu am fost prezent la restaurant în acel moment, dar agentul cu pricina a avut amabilitatea să-mi lase spre studiu un pliant dedicat unicii beri de la Weihenstephaner care se mai distribuie încă la noi: Hefe Weissbier.
Pliantul arată excepțional; se vede că nimeni nu s-a zgârcit la bani, iar tipografia a făcut o treabă bună. Cartonul este bun, tiparul este perfect, iar unele elemente de pe coperți sunt lăcuite, ceea ce dă întregului un aspect deosebit.
Din nefericire, informațiile conținute de pliant nu se ridică la înălțimea tiparului. Încă de pe copertă ni se atrage atenția: „De 1000 de ani, berea originală Weizen”.
Să fiu iertat, dar înainte de secolul al XVI-lea era practic imposibil să se producă oriunde în lume o bere blondă. În plus, rețetele s-au tot schimbat și s-au perfecționat. Astăzi există alte malțuri, alte drojdii și alte hameiuri. Ca să nu mai pomenesc despre schimbările tehnologice. Atunci, de unde și până unde avem de-a face cu berea „originală” de acum 1.000 de ani, când pe atunci nici vorbă să se producă ceva măcar pe departe asemănător?
Pe cele două pagini din interior găsim alte chestii năstrușnice. Ni se spune, de pildă, că exact în mânăstirea fondată în 1040 de benedictini pe dealul Weihenstephan a luat naștere Reinheitsgebot, așa-numita Lege a purității brii germane.
Nici vorbă de așa ceva. Legea s-a dat la Munchen și excludea de pe lista berilor care se puteau produce în Bavaria tocmai berile din grâu, așa cum este chiar Hefe Weissbier, cea prezentată de pliant. Acest tip de beri au supraviețuit la început doar datorită privilegiilor deținute de familia de Degenberg, iar apoi doar fiindcă familia ducală, cea care conducea Bavaria, a recuperat acest privilegiu și l-a păstrat numai pentru ea, asigurându-și practic un monopol.
În același paragraf se afirmă că Reinheitsgebot este “primul cod profesional destinat berarilor din lume”. Acest lucru este total inexact. Primele legi legate de calitatea berii sunt, probabil, cele incluse în celebrul cod al lui Hammurabi, apărut doar cu vreo 3200 de ani înainte de Reinheitsgebot.
Mai mult, Reinheitsgebot a fost destinată la început doar berăriilor bavareze, iar la aderarea Bavariei la Germania s-a negociat extinderea ei la întreaga țară; a fost una dintre condițiile aderării și a fost acceptată. Atât… doar berarii din Germania au adoptat-o. În rest, ea nu a fost adoptată nici măcar în Austria, ca să nu mai vorbesc despre Belgia sau Marea Britanie.
Nicăieri nu se specifică și că Reinheitsgebot a avut nu doar efecte pozitive asupra calității și diversității berii germane, ci și unele negative. Reinheitsgebot este folosită ca un argument de marketing care prinde la necunoscători, dar efectele ei negative le cam egalează pe cele pozitive.
Paragraful următor al pliantului are un titlu pompos, dar greșit: “Același proces de fabricație folosit de secole”. Nici vorbă de așa ceva. Procesul de fabricație s-a schimbat enorm față de cel de acum câteva secole. Berile de dinainte de secolul al XII-lea nici măcar nu sunt numite beri de către specialiști, ci proto-beri, tocmai fiindcă nu corespund definiției berii așa cum este ea înțeleasă astăzi. Este de ajuns să spun că cele mai multe nici măcar nu conțineau hamei; folosirea acestuia s-a generalizat în Europa abia în secolul al XVI-lea.
Cum poți să afirmi într-un pliant de prezentare că “berăria de stat bavareză funcționează și astăzi după procesul de fabricație dezvoltat cu secole în urmă pe dealul Weihenstephan”? Dimpotrivă, berăria este dotată cu tehnologie foarte modernă (știu asta fiindcă am vizitat-o anul trecut) și și-a perfecționat rețetele timp de zeci, poate sute, de ani.
Nici vorbă să funcționeze și azi după un proces de fabricație vechi de secole. Dacă ar fi făcut asta nici măcar nu căpăta autorizație de funcționare. Poate că în ochii publicului pafarist, faptul că i se promite o rețetă tradițională, “bătrânească“, sună apetisant (toată lumea vrea să mănânce și că bea ca străbunicii, deși habar nu are ce înseamnă asta, de fapt), dar este doar publicitate falsă.
Pe pagina interioară din dreapta este prezentată berea însăși, o bere din grâu nefiltrată, o Hefe Weissbier. Primul lucru care ni se spune este că avem de-a face cu “o bere de grâu nefiltrată, galben-aurie, cu note de scorțișoară, ce impresionează comsumatorii cu aroma sa proaspătă de banană”.
Trec peste faptul că nu se menționează faptul că 30% din malțurile folosite la fabricarea ei sunt malțuri de orz; este extrem de dificil să faci o bere doar din grâu… dar nu vreau să credeți că sunt cârcotaș, așa că las asta să treacă fără să mă inflamez.
Ni se indică apoi o culoare “galben-aurie”, iar acest lucru trebuie corectat. Culoarea este aurie și lăptoasă, cu irizație albă și ușor pâcloasă, de aceea acest fel de beri sunt numite “weissbier”, adică “beri albe”.
Denumirea este simbolică, fiindcă nu există beri albe așa cum nu există nici vinuri albe, dar o weissbier are o culoare specifică, aurie și ușor lăptoasă. Hefe Weissbier este și păcloasă, căci nu este filtrată. Comparați-o cu o Kristall Weissbier, care este varianta sa filtrată, și veți vedea, într-adevăr, o culoare “galben-aurie”. A, uitasem, nu aveți cum să faceți această comparație, fiindcă nu aveți cum găsi în România această bere. Nu se mai distribuie.
Ultima chestie din citatul de mai sus, cea mai tare, este aia cu aroma de scorțișoară. Berile din grâu germane sunt celebre pentru aromele lor de banană (aici pliantul a nimerit-o) și de CUIȘOARE, nicidecum de scorțișoară. Poate pentru cel care a elaborat minunăția asta de text de prezentare nu este nicio diferență între scorțișoară și cuișoare, dar pentru cei bare beau bere este o diferență uriașă.
În acelați paragraf se afirmă despre bere să “este corpolentă”. Nu zău? Încercați să beți o bere cu adevărat corpolentă, cum ar fi un weizendoppelbock sau un weizeneisbock și veți vedea ce înseamnă corpolent. O hefe weissbier are o corpolență doar ceva mai mare decât o Pilsner sau o Helles… se spune, mai în glumă mai în serios, că nemții beau Weissbier la micul dejun, cât să-și clătească gura.
În paragraful următor, o altă enormitate: “Poate fi servită cu pește, fructe de mare, brânză picantă și mai ales cu tradiționalii cârnați bavarezi din miel”. Cel care a scris textul de prezentare nu s-a obosit să se informeze că, în mod tradițional, bavarezii beau o Weissbier alături de o pereche de Weisswurst, adicătelea împreună cu niște cârnați albi la culoare, preparați din carne de VIȚEL. Nici vorbă de miel. Cârnații de miel sunt roșii la culoare, au alt gust, merg mai bine cu alt gen de beri și, mai ales, nu sunt deloc tradiționali în Bavaria.
Îmi și închipui pe cineva căutând disperat aromele de scorțișoară din bere, punându-și întrebări despre sensibilitatea propriilor papile gustative și spunându-și că mai bine bea altceva, fiindcă oricum nu pricepe nimic din această bere. A… uitasem, îl mai văd și încercând să facă rost de cârnații bavarezi tradiționali din miel.
Bun, s-a cam terminat pliantul și, din fericire, și erorile din el. Stau și mă întreb ca prostul: dacă tot dai o poală de bani pe pliante, de ce naiba nu plătesști încă un firfiric sau doi unui consultant, care să arunce o privire pe text.
Mă uimește și mă calcă pe nervi suficiența celui care a scris textul din pliant, fără să se obosească să verifice informațiile și fără să caute în dicționar diferențele dintre scorțișoară – cuișoare și miel – vițel.
Iată că, în ciuda dimensiunii companiei, oamenii din România ai marelui distribuitor și producător de bere, cel responsabil cu distribuirea, promovarea și comercializarea excelentelor beri de la Bayerische Staatsbrauerei Weihenstephan, au lucrat foarte prost.
O bere au avut și ei de prezentat, și până și pe aia au zbârcit-o. Ne-am plia(n)t din nou la motto-ul nostru de toate zilele: “las’ că merge și așa”.
Acest pliant de prezentare arată lipsă de respect nu doar pentru berea promovată, ci și pentru public. Conține erori și informații false și, zău, este păcat de o bere atât de bună.
