Tehnologie culinara | Retetele lui Radu - blog de gastronomie

Pe scurt despre sosul de roşii

Sosul de roşii este socotit a fi unul dintre cele cinci sosuri mama ale gastronomiei europene. Prin sos de roşii se denumeşte o întreagă gamă de sosuri ce conţin ca ingredient principal tomatele. Popularitatea acestui sos este imensă, căci se prepară uşor şi este extrem de versatil, potivindu-se cu aproape orice fel de carne şi de legume. Totuşi, cea mai populară utilizare a sa este alături de paste.
(mai mult…)

Citeste tot

Pe scurt despre sosul Velouté

Sosul Velouté este, ca şi Béchamel, preparat din rântaş, dar cu adaus de fond alb de peşte, pui sau viţel în locul laptelui. Este socotit şi el a fi unul dintre cele cinci sosuri-mamă ale gastronomiei europene. Termenul „velouté” provine din limba franceză, fiind o formă adjectivală a cuvântului „velour”, care înseamnă „catifea”. Sosul este denumit deci după textura sa catifelată.
Sosul este servit alături de preparate pe bază de carne de pasăre, peşte şi fructe de mare, mai rar alături de legume, viţel şi miel. Serveşte, de asemenea, ca bază pentru multe alte sosuri.
(mai mult…)

Citeste tot

Pe scurt despre sosul Béchamel

Sosul Béchamel – rege in bucatarie

Béchamel este socotit regele sosurilor albe şi unul dintre cele 5 sosuri-mamă ale gastronomiei europene. Este folosit ca bază pentru o serie de alte sosuri albe. Italienii îl numesc „besciamella”, noi îl numim „beşamel” şi cu toţii îl folosim în numeroase reţete.

De știut: În bucătăriile restaurantelor, în jargonul breslei, „beşamel” denumeşte un aluat subţire, din făină, lapte şi ouă, destinat acoperirii cărnii şi legumelor înainte de a fi prăjite în ulei; de aceea există confuzia că sosul Béchamel s-ar prepara folosind ouă.
(mai mult…)

Citeste tot

Marinarea pe înţelesul tuturor

Deşi marinarea este cunoscută şi în Europa de sute, sau chiar mii de ani, această tehnică nu este nicăieri atât de puţin utilizată ca pe bătrânul continent. Cei care folosesc cel mai des marinarea, cu rezultate spectaculoase, sunt asiaticii. În foarte multe reţete asiatice carnea este asezonată, frăgezită, colorată şi chiar parţial gătită prin marinare. Multe alte bucătării, – caraibiană, latino-americană, creolă, arabă şi chiar mediteraneană – folosesc şi ele marinadele, dar este surprinzător cât de puţin sunt ele folosite în bucătăria românească.
(mai mult…)

Citeste tot

Cum se păstrează pigmentul vegetalelor

Cum putem păstra culoarea vegetalelor în timpul gătirii?

Toţi părinţii se plâng că progeniturile lor nu se dau în vânt după legume şi nici chiar după multe dintre fructe. Copiii mei sunt acum adulţi, dar încă îmi aduc aminte de „luptele” necesare pentru a-i convinge să-şi ia porţia de vitamine naturale.

Aşa am fost şi eu, ba chiar mai rău, iar săracii mei părinţi au trecut prin multe încercări cu mine, căci am fost îngrozitor de mofturos.

Totuşi, copiii sunt de înţeles, până la un punct. Legumele cu care sunt îmbiaţi de obicei nu au textură, adică sunt fleşcăite şi zborşite, iar aspectul lor este, cel mai adesea, neapetisant: culorile sunt terne, alterate, neplăcute la vedere.

După impactul vizual, pentru copii nici nu mai contează dacă ceea ce li se oferă are gust bun, sau dacă este plin de vitamine.
Cum putem păstra culoarea vegetalelor în timpul gătirii?
Textura este rezultatul supra-tratării termice, o „boală” nu doar a bucătăriei româneşti, căci am întâlnit-o şi în bucătării foarte apreciate, cum sunt cea greacă, turcă, franceză, spaniolă etc.

Aş zice, mai degrabă, că supra-tratarea termică este o problemă a bucătăriei europene… tradiţionale, şi vreau să subliniez acest termen, căci în ultimul timp tendinţa este să se evite timpii lungi şi inutili de gătit. Aş mai adăuga că supra-tratarea termică distruge aproape în totalitate nu doar aspectul, ci şi nutrienţii.

Culorile terne sunt rezultatul necunoaşterii unor trucuri elementare, de care trebuie să ţinem seama atunci când gătim vegetale. Nu este nicio filozofie, avem nevoie doar de puţină atenţie şi de un minim de cunoştinţe.

Vegetale albe şi roşii

Vegetalele albe şi roşii conţin diverşi pigmenţi, numiţi flavonoizi. Aceştia se găsesc în vegetalele roşii, cum sunt ridichi, sfeclă, varză roşie, afine, tomate, ceapă roşie şi în cele albe, ca ciuperci, conopidă, ţelină, păstârnac.

Aceşti pigmenţi au nevoie, de regulă, de prezenţa unui acid ca să-şi păstreze calităţile coloristice. O cantitate de 1-2 linguri de acid la un litru de apă este de ajuns ca, după fierbere, vegetalele să-şi păstreze culoarea străluciroare şi intensă. Acidul împiedică „scurgerea” pigmentului din vegetale.

Cel mai bine este ca acidul să fie adăugat la începutul gătitului, dar îşi face efectul chiar dacă este adăugat în timpul acestuia.

La fel, dacă vegetalele, de pildă afine, sunt adăugate într-un aluat, prezenţa unui acid, cum este iaurtul, laptele, smântâna, are un efect benefic. Un aluat puţin acid va păstra nealterată culoarea fructelor.

De asemenea, dacă se fierb diferite vegetale care lasă pigment în lichid, cum este sfecla roşie, este bine să fie gătită separat de celelalte vegetale, mai ales de cele albe, căci le va păta.

Vegetalele albe îşi păstrează culoarea în prezenţa acidului; în absenţa acestuia, albul se impurifică, bătând spre nuanţe gălbui sau gri.

Vegetalele albe şi roşii pot fi gătite acoperite cu un capac. Acizii care condensează pe acesta şi se scurg înapoi în vas sunt benefici din punct de vedere coloristic.

Vegetale galbene şi portocalii

Vegetalele astfel colorate, cum sunt morcovii, cartofii dulci, dovlecii etc. conţin pigmentul numit caroten. Acest pigment este, în general, foarte stabil şi poate tolera orice metodă de gătit, fie că vegetalele sunt gătite, sau nu, în prezenţa unui acid, fie că vasul este, sau nu, acoperit cu un capac.

Dacă este adăugat un acid, este recomandat ca acesta să fie adăugat undeva pe la mijlocul timpului de gătit, căci acizii au tendinţa de a păstra vegetalele ferme, iar rizomii şi rădăcinoasele pot fi, în final, gătite prea superficial. Adăugând acidul în timpul gătitului, vegetalele au timp să se facă fragede, iar în final îşi vor păstra intactă şi culoarea.

Vegetalele verzi

Vegetalele de culoare verde, ca broccoli, spanac, sparanghel, fasole verde, mazăre, varză etc. sunt pigmentate cu clorofilă. Aceasta este foarte sensibilă la tratament termic şi la acizi.

Dacă vegetalele sunt opărite rapid în apă clocotită, şi apoi răcorite în aă rece, culoarea lor se păstrează vibrantă şi strălucitoare. Gătite timp îndelungat vor suferi pierderi importante de pigment, căpătând nuanţe kaki şi gălbui.

De asemenea, gătite în prezenţa unui acid, ca suc de lămâie sau oţet, pierd nuanţa verde, vie, şi capătă una ternă, oliv.

Vegetalele verzi conţin o cantitate mică de acid natural, care se pierde în timpul gătitului. De aceea se gătesc în cantităţi mari de apă, ca acizii să fie diluaţi, iar vegetalele să-şi menţină culoarea proaspătă şi vibrantă.

Este important, de asemenea, ca aceste vegetale să fie gătite fără a fi acoperite cu un capac, căci acizii condensează pe acesta şi revin în vas, ceea ce sporeşte concentraţia lor în lichidul de gătit şi, în final, distruge pigmentul.

Se poate aplica un truc vechi, prin adăugarea de praf de copt în lichidul clocotit, pentru a neutraliza aciditatea. Acesta nu este însă recomandat cu orice vegetale, căci unele dintre ele se pot înmuia foarte tare, căpătând o consistenţă fleşcăită şi neplăcută, şi îşi pot pierde gustul.

Dacă unele preparate conţinând vegetale verzi, crude sau gătite, necesită asezonarea cu o vinegretă, sau alt sos acid, se recomandă amestecarea cu sosul exact înainte de a servi preparatul, ca acidul să nu aibă timp să atace vegetalele şi să le facă să-şi piardă culoarea.

Multe reţete recomandă, pentru păstrarea culorii, fierberea vegetalelor verzi în multă apă clocotită, cu adaus de multă sare. Totuşi, ceea ce menţine culoarea este timpul scurt de gătit, şi nu adausul de sare. Sarea doar dă gust şi ajută puţin la rapidizarea procesului de gătire.

Brumarea enzimatică a vegetalelor

Acest proces apare la ingrediente ca mere, mango, avocado, banane, cartofi etc. atunci când celulele vegetalelor sunt tăiate, sau rupte. Partea expusă se oxidează şi capătă o culoare închisă, neplăcută.

Cea mai simplă metodă de a evita acest efect este umezirea părţii expuse cu suc de lămâie, sau de limetă, sau imersarea vegetalelor în apă amestecată cu puţin acid. În cazul cartofilor, pentru a inhiba procesul de oxidare, este de ajuns să fie cufundaţi în apă, fără adaus de acid.

Sunt convins că părinţii care respectă aceste indicaţii şi nu zborşesc vegetalele prin fierbere îndelungată vor avea şanse mult mai mari de a-şi hrăni copiii cu fructe şi legume şi de a-i creşte mai sănătos.

Citeste tot

Pe scurt despre vinegretă (1)

Literatura de specialitate consideră vinegreta a fi unul dintre sosurile importante ale gastronomiei occidentale (alături de alte sosuri ca cel de roşii, Hollandaise, Allemande, Béchamel, Espagnole, velouté, maioneză).
Vinegreta este un sos rece şi trebuie întotdeauna preparată folosind un ulei de foarte bună calitate. Când are consistenţă subţire serveşte la asezonarea (dregerea) crudităţilor şi salatelor pe bază de orez, paste, fructe de mare; la consistenţă mai groasă, se potriveşte cu legume, peşte, carne de pasăre sau carne roşie. Fiind un sos pentru salate, vinegreta este adesea numită şi „dressing”.
(mai mult…)

Citeste tot

Cum se asezonează un wok

Wok-ul este un vas de gatit foarte versatil, cu fundul rotunjit, originar din China. Este folosit in special in bucatariile din sudul, estul si sud-estul Asiei. Am vorbit mult despre el aici. Cum wok-urile au început să se găsească tot mai des pe piaţă, în diverse variante, şi cum asiaticii folosesc, în special, wok-ul din fier, neacoperit cu vreun înveliş antiaderent, adică cel care necesită o asezonare atentă, acest material este interesant pentru cei care fie folosesc deja wok-ul, fie doresc să-l încerce.
(mai mult…)

Citeste tot
Page 6 of 7
1 2 3 4 5 6 7