Mai nou mi se întâmplă chestii ciudate. Ieri, de pildă, găteam gulab jamun, un fel de gogoşele prăjite în ulei şi apoi aromate cu un sirop făcut din zahăr, apă de trandafiri, cardamom şi şofran. O adevărată minune, pufoase, gustoase şi pline de aromă; în curând voi posta şi reţeta.

Ideea este că, la un moment dat, gogoşelele trebuie scoase din uleiul fierbinte. Acum, ca să lămurim lucrurile, la gulab jamun uleiul trebuie să aibă o temperatură pe la 180 °C. Adică să fie fierbinte, dar nu exagerat. Gogoşelele trebuie să se gătească în câteva minute, ca să aibă timp să expandeze puţin, fără să se ardă; au dreptul doar să se rumeneasca la suprafaţă. Foloseam ulei de arahide, adică unul care pe la 230 °C începe să se ardă. Unde vreau să ajung cu toate aceste temperaturi? La concluzia că uleiul meu nu avea cum să aibă mai mult de 230 °C (dar eu bag mâna în foc că era maxim pe la 190 °C), căci s-ar fi ars bine mersi.

Am pus mâna pe o…nici nu ştiu cum să-i spun, o lingură cu cupa găurită, o “slotted spoon”, adică un fel de lingură-spumieră, din teflon. Sau cel putin asa imi fusese vanduta. Am amestecat de câteva ori cu ea, ca gogoşelele mele să se rumenească uniform şi apoi am vrut să le scot din ulei şi să le scurg pe prosoape de hârtie. Lucru simplu, aşa-i? Ei bine, nu am reuşit să le scot. De ce? Simplu, fiindcă linguroiul meu s-a dizolvat în uleiul fierbinte. Rămăsesem în mână cu un ciot cocârjat şi răsucit. Nu-mi venea să cred. Cât timp m-am holbat eu ca prostul, gogoşelele s-au ars binişor, iar un şerveţel pe care l-am scăpat din mână a căzut direct pe flacără stârnind un mic incendiu.

Îmi pare rău că nu am făcut poză cu linguroiul cu pricina, dar pe moment am avut alte priorităţi. Şi anume am stins şerveţelul, mi-am tras pe mîini o pereche de mănuşi, am apucat oala fierbinte şi am aruncat uleiul, sau mai bine zis amestecul de ulei şi material plastic, cu tot cu gogoşelele carbonizate (nu că ar mai fi contat acum în ce stare erau), am curăţat bucăţelele de cenuşă lăsate de şerveţel etc. După ce am “renovat” zona de lucru, am reluat apoi reţeta şi am avut prudenţa să folosesc, de data aceasta, o spumieră de inox.

Gata, mă jur, a fost ultima mea experienţă cu un obiect culinar fabricat din teflon. Ce naiba, ar fi trebuit să reziste la 250 °C, altminteri de ce mama ştim noi cui a mai costat o grămadă de bani? De acum încolo voi lucra cu inox: tigăi, spatule, linguri, polonice, oale, crătiţi, orice. Şi aşa ştiam că teflonul nu este sănătos, dacă nici comod de folosit nu mai este, atunci chiar că nu mai am niciun motiv să stric banii pe el.

Renovarea casei, deşi s-a încheiat de ceva timp, încă mă face să iau decizii majore. După ce am aruncat cam 75% din ingrediente, pe motive de molii, acum voi “îmbogăţi” gunoiul cu porcăriile din teflon pe care le mai am prin bucătărie. Scumpă renovarea asta: pe lângă acoperiş, instalaţie electrică, împământare, parchet şi pereţi, pot adăuga acum ingrediente şi ustensile culinare. Unde a mers mia, merge uşor şi suta.