Spuneam în articolul anterior ca existenta unor targuri ca acesta este un act de normalitate si de civilizatie. Fiecare oras care se poate mandri cu trecutul si cu cultura sa ar trebui sa aiba mai multe astfel de targuri ocazionale si permanente. Fiecare piata ar trebui sa aiba o sectiune de alimente produse în casa, în mod artizanal, ca micro-productie etc., spuneti-i dvs. cum doriti.
Mi-a placut mult la „Hai la mosi!”, desi bineînteles ca se pot face si aici îmbunatatiri. Cu toate ca gama de produse prezentata a fost destul de larga pe orizontala, ca sa spun asa, caci cuprindea de la genti de piele, palarii, ceramica, cosmetice, vase din lemn si icoane pana la dulciuri, paine, ciocolata de casa, placinte, dulceturi, branzeturi, fructe uscate, muraturi, mezeluri si vinuri, mai este loc pe verticala, adica pentru diversificarea sub-gamelor de produse.
Un alt aspect de discutat este prezenta multor produse din import. Nu am cercetat acest lucru cu extrema atentie, dar nu cred ca am vazut vreun vin romanesc, ci doar grecesti, spaniolesti si frantuzesti, am vazut de asemenea multe terine si rillete din Franta, dulciuri din Ungaria, uleiuri, oteturi si whisky-uri aduse din Germania si lista ar putea continua. Doamne fereste sa am ceva cu aceste produse, doar ca mi-as fi dorit sa vad si alternative romanesti, nu fiindca cred ca ar fi mai bune sau mai ieftine, ci fiindca ar trebui, pur si simplu, sa existe. Avem traditii de sute (în unele cazuri chiar de mii) de ani în prepararea branzeturilor si, nu mai zic, a bauturilor alcoolice si oteturilor. Este pacat ca aceste traditii nu se reînnoada mai repede.
Sa nu credeti ca vreau sa fiu carcotas, chiar nu sunt, încerc doar sa spun ca se poate progresa si ca abia astept sa vad ce urmeaza. Pentru aceasta este nevoie nu doar de organizatori iscusiti, ci si de producatori. Ori, aici, legislatia nu ajuta deloc si, prin cereri exagerate, înabusa în fasa multe initiative. Conditiile impuse de lege, pentru a produce cateva sute de unitati (borcabe, sticle, cutii etc.) cu un aliment, necesita investitii de cateva mii sau zeci de mii de euro, ceea ce face pe oricine sa se gandeasca bine de tot daca merita sa-si mai bata capul ca sa produca în mod oficial.
Am discutat cu cativa producatori si, sincer, îi admir. Pasiunea pentru produsele naturale, facute în casa, dragostea pentru traditii, placerea de a munci îi fac sa se lupte cu sistemul si sa ne ofere o alternativa la produsele înalt procesate oferite de supermarketuri.
Ca o paranteza, niciodata nu am înteles de ce „sistemul” trebuie sa se lupte cu cetatenii si de ce mama naibii nu poate sa se puna în slujba lor, caci, culmea, functioneaza cu banii lor; ar trebui ca „sistemul” macar sa aiba bunul simt de a permite cetatenilor sa-si castige viata decent, tocmai ca sa aiba de unde lua bani din taxe si impozite.
Simplificand un pic problema, as putea spune ca cei care fac legile economice sunt exact cei care sunt favorizati de sistem. Din ce motive sunt favorizati? Aceste motive le banuim cu totii si tin de politica; nu vreau sa intru îndetalii. Acestia, favorizatii adica, nici macar nu fac afaceri în sensul real al cuvantului, caci favorizarea îi face sa nu aiba concurenta. Probabil 90% dintre ei nici macar nu ar face fata unui mediu economic concurential normal si corect. Nu au avut parte niciodata de ocazia de a face cu adevarat afaceri, asa ca sunt total pe dinafara. Şi tocmai acestia sunt cei care fac legile, ei care habar nu au cu ce se mananca afacerile reale. Ar fi multe de discutat la acest capitol, legat de domeniul alimentar, dar as vrea sa-i dedic un articol special în viitorul apropiat, dupa ce ma documentez ceva mai bine. Închid paranteza.
Desigur, producatorii vor sa faca si bani, caci trebuie sa traiasca din ceva, dar eu îi privesc ca pe pastratori ai traditiilor noastre. Fara ei se rup unele dintre acele fire care ne leaga de trecut. Sunt absolut convins ca datorita lor Romania va avea candva sansa sa mareasca lista produselor traditionale, cu denumiri de origine, ca ei vor fi printre cei care vor atrage turisti în Romania si ca vor povesti frumos, cu produsele lor, despre tara noastra.
Trecand printre tarabe, am auzit o voce care spunea: „produsele noastre merg foarte bine cu dulce-de-iute, sa stiti!” Era acest simpatic între prinzator care oferea la vanzare preponderent produse din Franta, dar de la care am aflat ca a început sa produca împreuna cu alti parteneri, branzeturile proprii, pe baza de lapte de vaca deocamdata, dar, în viitorul apropiat, si din lapte de capra. Într-adevar avea cateva branzeturi, pe care le-am si gustat, care ar fi mers bine si cu dulce-de-iute.
Am învatat enorm de cand am facut si eu primii pasi în aceasta activitate; pot sa va spun ca este o activitate placuta si ca te simti util si important desfasurand-o, dar ca ai nevoie de tenacitate si de enorm de multa munca.
Înainte treceam mult mai indiferent pe langa tarabele care ofereau produse de casa, acum însa stiu si simt cate dificultati si cata munca au fost necesare ca sa se produca fiecare borcanel, pachetel, punguta si sticluta cu ceva… miraculos pana la urma. Da, miraculos, caci darurile naturii, în loc sa fie normale si accesibile, au devenit aproape miraculoase, nu în ultimul rand fiindca cei care ni le ofera sunt putini la numar.
Acesti mici producatori sunt garantia ca modul traditional de a ne hrani va supravietui. Mare grija sa nu îi pierdem. O legislatie mai relaxata si mai multe targuri ca acesta ar rezolva partial problema. Un public mai numeros si mai bine educat si, atentie, care sa-si mai si deschida portofelele, ar rezolva o alta parte a problemei. Fiecare dintre noi suntem parte a problemei, dar si parte a rezolvarii ei.
Fiindca am adus vorba despre educatie, vreau sa-mi îngaduiti înca o paranteza. Mergand spre targ am trecut pe langa Muzeul Antipa unde, la intrare, era o coada de cateva sute de persoane. Cozile la muzee sunt un lucru care îmi da speranta si încredere în viitorul acestei tari.