Am remarcat că reuşita unei călătorii ţine nu doar de ţinta aleasă, de situaţia financiară, de o stare de spirit corespunzătoare şi de o companie plăcută, ci şi de starea vremii, alegerea unor haine potrivite şi a unor pantofi comozi. În recentul meu scurt concediu la Istanbul toţi aceşti factori s-au potrivit de minune, oferindu-mi o experienţă deosebită.

Vremea a fost superbă, cea mai mare parte a zilei am putut umbla în cămaşă, şi m-am putut plimba în fiecare câteva ore bune. Au fost plimbări plăcute, căci Istanbulul mi-a plăcut foarte mult; are multe dintre calităţile unui oraş perfect, din punctul meu de vedere: dinamism, climă plăcută, multi-culturalitate, peisaj variat, clădiri istorice şi moderne monumentale, o bucătărie complexă şi variată. În plus mi-a oferit şi ceva ce, de numt timp, nu-mi mai oferise niciun alt oraş: nostalgie.

Românesc şi turcesc
Acum ceva vreme, pe când eram copil şi îi aveam încă în preajmă pe bunici, care erau oameni sociabili şi îşi ofereau un anturaj conţinând alte persoane de vârsta lor, toţi provenind din aşa-zisa lume bună, educată. Curios şi neastâmpărat, căutam să fiu mai mereu prin preajma lor şi eram în stare să casc ochii şi urechile ore în şir la discuţiile lor.

Îmi mai amintesc de vizite. Când mergeam undeva în vizită, gazda ne întâmpina cu o chisea plină cu dulceaţă, cu o farfurioară cu bucăţele de rahat şi cu un pahar cu apă rece, aburit, în care trona o linguriţă cu şerbet de casă. Cine mai face astăzi aşa ceva? Cine, măcar, mai ştie ce este un şerbet? Astfel de gesturi au dispărut. Ele reflectau amabilitatea şi bucuria de a primi oaspeţi şi de a le oferi ceva ieşit din mâinile stăpânei casei. Sigur, se pune întrebarea cine mai are astăzi timp de aşa ceva? Nici măcar eu…
Ospitalitatea nu a dispărut, dar paharul cu cola şi bolul cu crackeri nu au, nici pe departe, acelaşi farmec, ca să nu mai vorbim de gust; cel puţin pentru mine.

În discuţii se auzeau cuvinte, astăzi au ieşit din uz; eu, imediat ce am început să citesc cursiv, am devorat cărţile din bibliotecă. Multe dintre ele erau istorice, sau scrise de clasici; ca atare, abundau în arhaisme. Cuvinte ca alişveriş, merchez, pestealcă, şalvari, iminei, harem, ieniceri, serai, sugiuc, tipsie, turban, iatagan şi multe altele îmi erau extrem de familiare. Nu le-am mai auzit de mulţi ani, din păcate… până acum câteva zile. Istanbulul avea să-mi ofere o incursiune în propria mea copilărie şi să-mi amintească de bunici şi de vremuri trecute. Nostalgie, cum spuneam.

Regret faptul că multe dintre cuvintele culese de pe buzele bunicilor mei dispar din limba vorbită. Sunt cuvinte cu sonoritate plăcută, cu un farmec aparte, care ne-au definit timp de sute de ani şi care fac parte din cultura noastră, specifică unei ţări socotită mult timp ca fiind poarta de trecere de la Occident spre Orient. Aceste cuvinte îmi amintesc de vremuri în care am fost fericit şi fără griji; cuvinte familiare mie, dar ciudate şi demodate pentru cei tineri.

Am împrumutat de la turci termeni care reflectau, de fapt, superioritatea culturii lor în momentele istorice respective. Avem în limbă multe cuvinte turceşti care se referă la ţesături şi îmbrăcăminte, la elemente de construcţie, la fructe şi legume, culori, arme, ranguri militare şi civile, relaţii sociale, meserii, cosmetică etc. Să nu ne amăgim crezând că influenţa turcească s-a limitat la „bacşiş” şi „manea„. Preluând elemente de la persani, arabi, bizantini şi levantini, turcii au reuşit să-ţi făurească o cultură rafinată şi complexă.

Aş vrea să că supun atenţiei doar câteva dintre cuvintele legate, direct sau nu, de cultura noastră culinară: cuvinte care denumesc fructe şi legume, peşti, preparate culinare, băuturi; termeni legaţi de gătit, de negoţul cu de-ale gurii, de servitul mâncării, de pusul mesei, de vase şi tacâmuri, de petreceri şi de tot ceea ce însoţeşte o masă bună, luată într-o companie şi condiţii plăcute.

Iată-le pe cele de care am reuşit să-mi aduc aminte; poate completaţi lista şi dumneavoastră:
acadea, alviţă, anason, babic, baclava, bairam, batal, băcan, boia, caimac, calcan, calup, cântar, capac, casap, caşcaval, cazan, chebap, chef, cherhana, chiftea, chiolhan, chisea, ciorbă, ciulama, dovleac, dud, fistic, ghiozlomea, ghiuden, ghiveci, halva, han, hangiu, harbuz, iahnie, iaurt, ibric, kefir, locum, magiun, mahmur, mangal, mezel, mizilic, moft, musaca, musafir, muşama, peltea, pătlăgea, pesmet, rachiu, rahat, saca, sacagiu, sacâz, sarailie, sarma, satâr, simigerie, sufertaş, sufragerie, sugiuc, susan, şerbet, şuberec, tabiet, tacâm, tarabă, tavă, tărtăcuţă, tejghea, telemea, tipsie, tuci, tuslama, vişine, zaiafet.

Desigur, sunt conştient de faptul că unele dintre aceste cuvinte au fost preluate de turci de la persani, arabi, chinezi etc., dar au avut meritul de a ni le fi oferit pentru a ne îmbogăţi limba şi cultura.
Mai există şi alte cuvinte, originând în mod clar din alte culturi, dar care au ajuns la noi, se pare, tot prin termediul otomanilor: cataif, castane, farfurie, pastramă, pilaf şi stavrid de la greci, arpagic, năut, pârjoală, salam şi zarzavat de la bulgari, bostan de la sârbi şi cafea de la francezi. Poate şi altele…

Unele dintre aceste cuvinte sunt folosite astăzi extrem de rar (chisea, ghiozlomea, saca, sacagiu, tipsie, zaiafet), dar celelalte sunt încă foarte prezente. Nu cred că se poate discuta despre bucătăria românească fără a aminti de sarmale şi telemea, de exemplu.

Scurte consideraţii turistice
Am stat în Istanbul doar 5 zile. Nu pot să spun că l-am înţeles cu adevărat, dar l-am înţeles în felul meu. Bineînţeles, într-un timp atât de scurt nu am apucat să ating miezul lucrurilor; abia de am zgâriat un pic la suprafaţă.

Oraşul mi s-a părut a fi un amestec extrem de interesant de modern şi tradiţional, de Occident şi Orient. Este la fel de aglomerat ca Bangkok, senzaţia este chiar neplăcută la început, căci traficul este înfiorător, iar străzile sunt mereu pline de oameni şi de zgomot, dar am reuşit să mă obişnuiesc şi să nu mă las deranjat mai mult decât trebuie.
La urma urmei, ăsta este oraşul; nimeni nu m-a obligat să merg acolo, a fost alegerea mea şi, dacă tot am ajuns la destinaţie, am hotărât să mă bucur cât mai mult de părţile sale plăcute.

Este un oraş cu adevărat imens, cu o populaţie de peste 14 milioane de locuitori, la care se adaugă permanent alte câteva sute de mii de turişti veniţi din toată lumea. Predomină, în mod detaşat, americanii şi francezii, urmaţi de germani, italieni, ruşi, chinezi, scandinavi. Am auzit vorbindu-se şi româneşte de câteva ori, şi nu cred că există vreun vânzător în magazinele din bazaruri, sau vreun chelner, care să nu ştie câteva vorbe, cel mai adesea „ce faci?„, sau „Hagi, Popescu, Lucescu„.

Cine crede că Istanbul este o destinaţie ieftină, greşeşte. Sigur, nu este atât de scump ca Londra sau Paris, dar este mai scump decât Bucureştiul. Imensa afluenţă de turişti a făcut ca, în timp, preţurile să crească în mod continuu.
De pildă, o masă pentru două persoane, cu câte 2 feluri de mâncare, apă şi cafea, ajungea lejer la 60-75 de lire (1 liră turcească valorează aproximativ 1,66 lei). Felurile principale ajungeau, aproape peste tot cam la 20-30 lire, iar gustările la 7-12 lire. Sigur, se poate mânca şi mai ieftin: 1 covrig este cam 1 liră, un sanvici cu peşte şi salata, mâncat sub podul Galata, este 6 lire etc. Din păcate, însă, ieftin înseamnă şi prost, sau măcar nesatisfăcător.

Am locuit în vechiul cartier Pera, astăzi numit Beyoglu, vechiul cartier veneţian din Evul Mediu, adică pe ţărmul de nord al Cornului de Aur. Hotelul meu era la 3 minute de turnul Galata.

Pera este un cartier elegant, cu o istorie bogată, în plină expansiune şi modenizare. Axul său central este bulevardul Istiklal, doar cu acces pietonal între 10:30 şi 06:00 (dis de dimineaţă este permis accesul maşinilor, pentru a se asigura aprovizionarea sutelor de magazine şi restaurante). Singura excepţie este tramvaiul nostalgic, un simplu vagon în stil retro, circulând foarte încet, şi având capătul în piaţa Taksim.

Oraşul este plin de câini, toţi de talie mare (nu cred că am văzut vreunul mai mic de 40 kg) şi de pisici de toate felurile şi dimensiunile. Lumea hrăneşte animalele şi nu se isterizează nimeni de prezenţa lor. Ce-i drept, câinii nu circulă în haite şi nu sunt deloc agresivi, iar pisicile sunt extrem de pasive şi par a se afla într-o siestă continuă.

Am vizitat turnul Galata, care oferă o vedere superbă asupra oraşului, mai ales dacă prindeţi o zi însorită, cum nu a fost cazul meu, palatul Top Kapi şi haremul (acesta din urmă m-a dezamăgit mult; nu au fost accesibile decât părţile mai neinteresante, aşa că în configuraţia vizitată de mine nu merită cele 15 lire cât costă biletul de acces), moscheea albastră, extrem de frumoasă, Yeni Cami (Moscheea nouă) din Eminonu şi Aya Sofia (Sfânta Sofia), care este, cu adevărat impresionantă.



Mărturisesc că mi-a plăcut să vizitez moscheile. Atmosfera, cel puţin atunci când vizitele turiştilor erau permise, era foarte plăcută. Păşeai desculţ pe mochetele groase, copiii se jucau nestingheriţi, fără ca cineva să se încrunte la ei. Te puteai aşeza, pe scăunele sau pe jos, direct pe mochetă, să te odihneşti; am văzut oameni dormind sau meditând. Totul lăsa impresia de libertate, relaxare, curăţenie şi, în mod ciudat, deşi se auzea distinct lumea vorbind şi copiii râzând, de linişte.

Cum blogul meu nu este unul de călătorii, nu voi insista mai mult de atât asupra aspectelor strict turistice; probabil doar voi posta pe FB albume cu fotografii din fiecare dintre aceste locuri. Ca să concluzionez, Istanbul merită vizitat. Mergeţi acolo cu sufletul deschis şi lăsaţi deoparte clişeele de tip „necredincioşi„, „ne-au jefuit sute de ani„, „de la ei am învăţat să luăm şi să dăm bacşiş” şi alte asemenea prostii.
Gândiţi-vă doar că viaţa este scurtă şi că meritaţi să aflaţi câte ceva despre o cultură complexă şi, în mod straniu, în acelaşi timp familiară şi exotică.
Dacă aveţi vârsta mea, asezonaţi totul şi cu un pic de nostalgie.

(va urma)