Mancarea stradala
În toate calatoriile mele am remarcat ca în toate orasele ce detin un capital cultural mancarea este unul dintre elementele cheie, reprezentative pentru culoarea locala. Mi-as fi dorit sa scriu un mic articol despre mancarea stradala din Istanbul. Am ajuns sa scriu doar aceste randuri, care sunt departe de dorinta mea initiala; nu este vina orasului, ci a mea, caci plecasem pe o idee gresita.
Desi Turcia este o tara care a ramas în buna masura exotica si legata de traditiile Asiei Centrale si a Levantului, Istanbulul este, din pacate as zice, aproape un oras occidental. Asa se face ca mancarea stradala în Istanbul este la fel de prezenta ca în orice alta capitala occidentala… adica mai de loc, cel putin în sensul dorit de mine.
Nu am gasit, deci, o mancare stradala, asa cum o întalnesti în Asia de Sud-Est. Speram sa fie asa, dar nu a fost. Nu am vazut tarabe unde sa sfaraie gratarele, sau sa bolboroseasca ceaune cu supa sau ghiveciuri, nu-ti oferea nimeni, din vreun cos, de pe vreo taraba sau din barca vreun bol cu mancare gatita.
În bazare totusi, exista un fel de mancare stradala, cu gratare si alte asemenea, dar occidentalizate, cu inoxuri si cu bucatari îmbracati în tunici si halate.
Din pacate, Marele Bazar a fost închis trei din cele cinci zile în care am fost eu acolo, asa ca, desi am încercat sa-l vizitam de doua ori, ne-am lovit de fiecare data de porti închise. Ghinion… Poate ca acolo mancarea stradala sa existe înca, asa cum înca mai era acum 23 de ani, cand am mai facut o scurta vizita la Istanbul.
În Istanbulul occidentalizat, pe trotuare si în zonele pietonale doar, se pot vedea numai vanzatori de covrigi (minim 4-5 feluri de produse), de porumb fiert sau copt, de castane coapte (îngrozitor de scumpe în zonele turistice, 50 lire/kg) si de börek (o gama extrem de variata de produse de patiserie sarate, preparate din „yufka”, asemanatoare cu foile noastre de placinta, cu umpluturi de tot felul).
În rest, ca în orice oras „civilizat”, exista zeci de mii de locante, magazine alimentare, cofetarii, cafenele, baruri si restaurante cu o oferta incredibil de variata. În afara de bucataria otomana, cea mai prezenta este cea italiana, reprezentata mai ales de nelipsitele paste si pizza; am întalnit si restaurante chinezesti si tailandeze, dar conform obiceiului meu, de fiecare data cand calatoresc încerc sa mananc doar bucatarie locala.
Asa se face sa am mancat si prost, si banal, dar si foarte bine. Cred ca este un lucru normal, în conditiile în care, într-un timp foarte scurt si într-un oras imens, am cautat sa îmbin turismul cultural cu cel culinar: nu am avut prea multe alegeri la îndemana si nici timp sa le caut.
Un loc interesant si care poate fi, cu foarte mare aproximatie, asimilat cu o mancare stradala, sunt micile restaurante de sub podul Galata. Asemanarea consta în faptul ca mancarea se gatea sub ochii tai, ca era ieftina si ca mesele nu erau înconjurate de ziduri din patru parti.
Podul Galata abunda de pescari. Mi s-a întamplat sa vad persoane care stateau acolo întreaga ziua, cu 2-3 undite; nu stiu cat peste prindeau, probabil nici macar nu atat cat sa-si asigura propria masa, cred ca ceea ce conta era faptul ca faceau ceva ce îi destindea si ca erau împreuna cu alti împatimiti ai pescuitului.
Sub pod sunt zeci de mici restaurante unde se ofera în special sanviciuri cu peste si salata verde. Pestele prajit este gustos, dar cam atat. Salata este simpla, neasezonata, painea groasa (dar calda, prajita) si acest sanvici relativ ieftin, doar 6 lire, este o variatie bine-venita la hamburgerii occidentali. Merita încercata aceasta experienta, dar sa nu va asteptati la cine stie ce delicatesa.
Dat fiind ca în episoadele viitoare voi povesti ce am vazut prin piete si ce am mancat prin restaurante, „lipesc” aici si cateva randuri despre bauturi.
Mi-a placut foarte mult sucurile de rodii si de portocale care se vindeau pe strada. Mici tonete dotate cu storcatoare, care ofereau suc proaspat. Pretul varia dupa zona: paharul de 150 ml pornea de la 1 lira si ajungea la 3 lire în zonele puternic turistice.
Nu pot sa nu mentionez faptul ca am vazut aici cele mai mari rodii din viata mea: de dimensiunea unui pomelo.
Interesant, si usor neplacut, mi s-a parut faptul ca apa minerala natural carbonatata este o raritate. Peste tot se ofera apa plata; apa gazoasa se gaseste în restaurante, dar nu în toate, si în supermarketurile mari. Apa minerala natural carbonatata nu am vazut nicaieri, cel putin în locurile pe unde am colindat eu.
Berea este atot prezenta, ca si whisky-ul si rachiurile, dar vinul este destul de rar si mult mai scump decat as fi crezut. Am baut doar vinuri locale si am ramas placut impresionat de gama Villa Doluca. Ştiu ca la prima vedere ai zice ca este o marca italiana, dar cred ca se citeste „vila dolugea”, al doilea cuvant îndepartandu-se de sonoritatea latina.
Villa Doluca rosu este produs din struguri Okuzgozu, Alicanté, Carignan (primul este un soi originar din Anatolia), iar cel alb din Sultaniye (alt strugure local) si Semillon.
Am vazut însa cateva magazine de vinuri cu o oferta extrem de bogata si de interesanta, cu vinuri din toata lumea si de calitate buna, foarte buna si exceptionala.
(va urma)
Citind acest episod mi-am dat seama ca nu prea stiu ce intelegi tu prin mancare de strada. Mai ales cand spui despre podul Galata si imprejurimi “Un loc interesant si care poate fi, cu foarte mare aproximatie, asimilat cu o mancare stradala, sunt micile restaurante de sub podul Galata. Asemanarea consta în faptul ca mancarea se gatea sub ochii tai, ca era ieftina si ca mesele nu erau înconjurate de ziduri din patru parti”.
Eu nu am fost la Istanbul, nici macar 5 zile, dar o sa comentez totusi din ce-am citit si din ce-am vazut in documentare si filmulete, pentru ca e un subiect care-mi place. Eu vad lucrurile altfel:
Mancarea de strada nu e strict mancarea gatita pe strada in fata ta si nici macar mancarea vanduta direct pe strada din cos, taraba sau barca, cum spui tu. De multe ori mancarea de strada se suprapune cu mancarea care poate fi mancata cu mana sau in mers sau pe strada, se suprapune cu snacks-uri si se suprapune cu fast-food. De multe ori micile locante, mancatorii, jumatate inautru-jumatate afara, patiserii, chioscuri, rulote si mai stiu eu ce localuri care fie vand la un geam fie au o deschidere mai larga la strada, plus genul de “food-court” aflate in locuri publice sau chiar si in mall-uri (echivalentul modern al strazii comerciale, pietonale sau nu), plus pietele, toate sunt asociate cu mancarea de strada.
Eu nu ma asteptam deloc ca in Turcia si Istanbul sa fie situatia din Asia de Sud-Est, cred ca la tine era mai mult vorba de “wishful thinking” … hahaha
Cred ca partea asiatica din Istanbul, in care tu nu ai avut timp sa ajungi, s-ar putea sa fie mai bogata din acest punct de vedere.
Ai lasat deoparte mancaruri pe care cu siguranta le-ai intalnit.
De exemplu in prima fotografie apare “kokorec” maruntaie de obicei de oaie cu multe mirodenii.
“Kebab” si “doner”, in multiplele lor forme si stiluri, sunt cele mai cunoscute mancaruri de strada turcesti (ca sa nu mai zic din Turcia pana in Germania …hahaha), poate de aceea nici nu le-ai mai amintit.
“lahmacun” – asa numita pizza turceasca, de obicei cu carne tocata
“pide” – o paine plata cu diverse ingrediente.
“kofte” – chiftele
“midye dolma” – midii umplute
“acma” – un fel de gogosi cu gaura
Cele pe care le-ai mentionat se numesc: “simit” – covrigi / “misir” – porumb / “kestane” – castane / “borek” – asa cum ai spus, o multime de feluri si umpluturi / “balik ekmek” – pestele prajit in chifla
Am facut aceste completari pentru ca mi s-a parut ca din articolul tau ramane o imagine saracacioasa asupra mancarii de strada din Istanbul iar din ce am vazut eu, de exemplu pe youtube, nu pare sa fie asa.
@cristi-j: Imaginea saracacioasa este cea surprinsa de mine; sau poate nu este asa de saracacioasa fata de alte locuri, Bucuresti de pilda. Cum am spus, aveam asteptari mult mai mari, nebazate, de fapt, pe nimic altceva decat pe dorinta mea de a intalni ceva deosebit. Prin mancare stradala inteleg mancarea gatita si servita pe strada, pe genunchi sau in picioare, nu in restaurante. Daca am mentionat Bangkok, cred ca ai inteles foarte bine la ce ma refer. Eu nu consider covrigii, castanele si porumbul ca fiind mancare, cum nici pe ananasul servit pe strada in Bangkok nu l-as fi incadrat la acesata categorie.
De fapt, ceea ce vezi pe youtube poate fi diferit de experienta altora, sau chiar a ta. Eu nu am vazut nicaieri, pe strada, nici „pizza” turceasca, nici midiile umplute, nici kofte, nici gogosile, cu sau fara gaura.
Ai sa te lovesti de aceeasi dezamagire a mea si in descrierea bazarelor de peste si de mirodenii. Si ele au fost mult sub asteptari.
Multumesc pentru completari, nu am mai dat denumirile in turca a preparatelor fiindca nu prea am mai vazut rostul lor; cred a fost de ajuns sa subliniez imprumuturile turcesti din vocabularul nostru culinar.
Am asteptat urmarea si la fel ca si tine,am fost si eu surprinsa sa vad asa putine tarabe pe strazi. Dar am si stat intr-o zona cu multi turisti.Mie mereu mi-au placut localurile pentru localnici,din pacate vizita mea a fost prea scurta ca sa descopar vreunul. Impactul a fost si mai mare pentru mine,deoarece veneam din Iran,acolo erau multe tarabe,diversitate mare,cu multe mancaruri necunoscute mie. Ma asteptam sa gasesc acelasi lucru in Turcia. Si da,imi e si mie dor de street food-ul din Asia de Sud Est,mai ales de cea din Thailanda,desi nici cea din Japonia sau Korea nu e de neglijat. Astept si partea urmatoare.
@mitinita: In Japonia si Coreea nu am ajuns, si nici nu sunt pe lista mea de prioritati, dar imi este teribil de dor de Thailanda si de Cambodgia. Sper ca anul viitor sa ajung in Vietnam, sau Laos.