Mâncarea stradală
În toate călătoriile mele am remarcat că în toate oraşele ce deţin un capital cultural mâncarea este unul dintre elementele cheie, reprezentative pentru culoarea locală. Mi-aş fi dorit să scriu un mic articol despre mâncarea stradală din Istanbul. Am ajuns să scriu doar aceste rânduri, care sunt departe de dorinţa mea iniţială; nu este vina oraşului, ci a mea, căci plecasem pe o idee greşită.


Deşi Turcia este o ţară care a rămas în bună măsură exotică şi legată de tradiţiile Asiei Centrale şi a Levantului, Istanbulul este, din păcate aş zice, aproape un oraş occidental. Aşa se face că mâncarea stradală în Istanbul este la fel de prezentă ca în orice altă capitală occidentală… adică mai de loc, cel puţin în sensul dorit de mine.

Nu am găsit, deci, o mâncare stradală, aşa cum o întâlneşti în Asia de Sud-Est. Speram să fie aşa, dar nu a fost. Nu am văzut tarabe unde să sfârâie grătarele, sau sa bolborosească ceaune cu supă sau ghiveciuri, nu-ţi oferea nimeni, din vreun coş, de pe vreo tarabă sau din barcă vreun bol cu mâncare gătită.

În bazare totuşi, există un fel de mâncare stradală, cu grătare şi alte asemenea, dar occidentalizate, cu inoxuri şi cu bucătari îmbrăcaţi în tunici şi halate.

Din păcate, Marele Bazar a fost închis trei din cele cinci zile în care am fost eu acolo, aşa că, deşi am încercat să-l vizităm de două ori, ne-am lovit de fiecare dată de porţi închise. Ghinion… Poate că acolo mâncarea stradală să existe încă, aşa cum încă mai era acum 23 de ani, când am mai făcut o scurtă vizită la Istanbul.

În Istanbulul occidentalizat, pe trotuare şi în zonele pietonale doar, se pot vedea numai vânzători de covrigi (minim 4-5 feluri de produse), de porumb fiert sau copt, de castane coapte (îngrozitor de scumpe în zonele turistice, 50 lire/kg) şi de börek (o gamă extrem de variată de produse de patiserie sărate, preparate din „yufka”, asemănătoare cu foile noastre de plăcintă, cu umpluturi de tot felul).

În rest, ca în orice oraş „civilizat”, există zeci de mii de locante, magazine alimentare, cofetării, cafenele, baruri şi restaurante cu o ofertă incredibil de variată. În afară de bucătăria otomană, cea mai prezentă este cea italiană, reprezentată mai ales de nelipsitele paste şi pizza; am întâlnit şi restaurante chinezeşti şi tailandeze, dar conform obiceiului meu, de fiecare dată când călătoresc încerc să mănânc doar bucătărie locală.
Aşa se face să am mâncat şi prost, şi banal, dar şi foarte bine. Cred că este un lucru normal, în condiţiile în care, într-un timp foarte scurt şi într-un oraş imens, am căutat să îmbin turismul cultural cu cel culinar: nu am avut prea multe alegeri la îndemână şi nici timp să le caut.

Un loc interesant şi care poate fi, cu foarte mare aproximaţie, asimilat cu o mâncare stradală, sunt micile restaurante de sub podul Galata. Asemănarea constă în faptul că mâncarea se gătea sub ochii tăi, că era ieftină şi că mesele nu erau înconjurate de ziduri din patru părţi.


Podul Galata abundă de pescari. Mi s-a întâmplat să văd persoane care stăteau acolo întreaga ziuă, cu 2-3 undiţe; nu ştiu cât peşte prindeau, probabil nici măcar nu atât cât să-şi asigura propria masă, cred că ceea ce conta era faptul că făceau ceva ce îi destindea şi că erau împreună cu alţi împătimiţi ai pescuitului.

Sub pod sunt zeci de mici restaurante unde se oferă în special sanviciuri cu peşte şi salată verde. Peştele prăjit este gustos, dar cam atât. Salata este simplă, neasezonată, pâinea groasă (dar caldă, prăjită) şi acest sanvici relativ ieftin, doar 6 lire, este o variaţie bine-venită la hamburgerii occidentali. Merită încercată această experienţă, dar să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce delicatesă.

Dat fiind că în episoadele viitoare voi povesti ce am văzut prin pieţe şi ce am mâncat prin restaurante, „lipesc” aici şi câteva rânduri despre băuturi.
Mi-a plăcut foarte mult sucurile de rodii şi de portocale care se vindeau pe stradă. Mici tonete dotate cu storcătoare, care ofereau suc proaspăt. Preţul varia după zonă: paharul de 150 ml pornea de la 1 liră şi ajungea la 3 lire în zonele puternic turistice.
Nu pot să nu menţionez faptul că am văzut aici cele mai mari rodii din viaţa mea: de dimensiunea unui pomelo.

Interesant, şi uşor neplăcut, mi s-a părut faptul că apa minerală natural carbonatată este o raritate. Peste tot se oferă apă plată; apă gazoasă se găseşte în restaurante, dar nu în toate, şi în supermarketurile mari. Apă minerală natural carbonatată nu am văzut nicăieri, cel puţin în locurile pe unde am colindat eu.

Berea este atot prezentă, ca şi whisky-ul şi rachiurile, dar vinul este destul de rar şi mult mai scump decât aş fi crezut. Am băut doar vinuri locale şi am rămas plăcut impresionat de gama Villa Doluca. Ştiu că la prima vedere ai zice că este o marcă italiană, dar cred că se citeşte „vila dolugea”, al doilea cuvânt îndepărtându-se de sonoritatea latină.
Villa Doluca roşu este produs din struguri Okuzgozu, Alicanté, Carignan (primul este un soi originar din Anatolia), iar cel alb din Sultaniye (alt strugure local) şi Semillon.
Am văzut însă câteva magazine de vinuri cu o ofertă extrem de bogată şi de interesantă, cu vinuri din toată lumea şi de calitate bună, foarte bună şi excepţională.

(va urma)