Nu ştiu dacă v-am mai spus vreodată, dar motivul pentru care s-a născut acest blog a fost pasiunea mea pentru mirodenii. La început, nici măcar ca ingrediente care dau gust, aromă şi culoare mâncării, ci doar ca pretext pentru incursiuni, care pentru mine au fost şi sunt încă fascinante, în istorie.


Acum vreo 9 ani, din această pasiune, s-a născut site-ul www.condimenteweb.ro. Pe atunci nu găteam şi nici nu credeam că voi face asta vreodată; mă interesau doar poveştile extraordinare din jurul lor şi modul spectaculos în care arătau pieţele de mirodenii din ţări exotice, ca India, Pakistan, Iran etc. Pe urmă, lucrurile s-au schimbat mult, dar las această poveste pentru altă dată.


Una dintre dorinţele mele din acea vreme era să ajung să văd pe viu o piaţă de mirodenii. Bineînţeles, cea mai apropiată şi cea care părea cea mai accesibilă era cea din Istanbul. Întâmplarea a făcut să ajung mai întâi în alte locuri exotice, paradisuri ale aromelor, ca Thailanda şi Cambodgia, dar Istanbulul rămăsese „agăţat” în mintea mea: era un loc unde trebuia neapărat să ajung şi eu.


Piaţa de mirodenii din Istanbul, Mısır Çarşısı, care înseamnă, de fapt, bazarul egiptean, este localizată nu departe de Eminönü, în Fatih; este o piaţă destul de întinsă, din câte mi-am dat seama a doua ca mărime după Marele Bazar. Ea a aparţinut la început (nu ştiu dacă această legătură s-a menţinut şi astăzi) de Noua Moschee, Yeni Valide Camii, a cărei construcţie a început în 1597. Ridicarea pieţei datorează mult arhitectului Koca Kasım Ağa, cel care a început-o, şi lui Mustafa, cel care a lucrat la ea în 1660.

Dat fiind că vechea clădire a pieţei a fost construită cu veniturile adunate de turci din Egipt, piaţa a fost numită „Bazarul Egiptean”. Interesant este că „Misir” înseamnă în turcă „Egipt”, dar şi „porumb”, ceea ce face ca numele pieţei, Mısır Çarşısı, să fie tradus, în mod eronat, ca „piaţa de porumb”.

Această piaţă a fost timp de sute de ani, şi mai este încă, centrul comerţului cu mirodenii din Istanbul, dar în ultimii ani foarte multe dintre magazinaşele care vindeau mirodenii au fost înlocuite cu altele, care vând practic orice, de la suveniruri la dulciuri, de la ceramică la pielărie, De la ceai şi cafea la jocuri de şah şi de la caviar la ceasuri.

O să spuneţi despre mine că sunt cârcotaş şi veşnic nemulţumit (zău că nu sunt aşa; sunt, cel mult, un pic mai pretenţios decât media), dar nu pot face altceva decât să vă spun că şi această piaţă m-a dezamăgit. Nu ca întindere, ci ca ofertă.

Bogată la prima vedere, aceasta păcătuia în ochii mei prin diversitatea surprinzător de scăzută a mirodeniilor şi prezenţa copleşitoare a unor produse care, după mine, nu-şi aveau locul acolo. Eu am în bucătăria mea, în mod sigur, mult mai multe mirodenii, ierburi aromate, condimente şi orice alt tip de asezonatori decât această piaţă. Nu cantitativ, desigur, ci ca diversitate. Totuşi, o voi spune din nou, căci vreau să fiu obiectiv, mi-aş dori mult să am în Bucureşti o astfel de ofertă, disponibilă oricând; de la Istanbul, însă, mă aşteptam la mai mult.


Una dintre explicaţii pentru oferta actuală a acestei pieţe este interesul scăzut pentru mirodenii manifestat de bucătăria turcă; din câte am citit, în ultimele 200 de ani mirodeniile au devenit din ce în ce mai puţin prezente. Voi reveni asupra acestei tendinţe într-un articol, aflat în faza de cercetare, dedicat bucătăriei otomane.

Un alt motiv este „turistizarea” comerţului de orice fel, inclusiv cel cu mirodenii, care a ajuns să se adreseze în totalitate nu bucătarilor, ci turiştilor. Pentru 99% dintre aceştia, ceea ce văd în piaţa de mirodenii pare fantastic, exotic şi fascinant, deşi oferta nu conţine, aproape fără excepţie, nimic din ceea ce poţi găsi şi la Bucureşti.


Dacă aş fi văzut această piaţă acum 8-9 ani, sunt sigur că m-ar fi impresionat mult mai mult; acum, însă, nu a fost cazul.
Chimion, cardamom verde, sumac, scorţişoară, nucşoară, piper negru, verde şi alb, ghimbir, ienibahar, coriandru, şofran (şi veritabil şi falsificat), curcuma, cuişoare, boia, anason, fenicul, câteva mixuri de mirodenii dedicate kebaburilor de oaie, pui şi peşte, câteva amestecuri tip curry şi garam masala… şi cam atât.
Capitolul ierburi aromate uscate era şi el destul de sărac, iar condimentele lipseau aproape cu desăvârşire; exista însă o ofertă decentă de alune, arahide, fistic, nuci şi migdale şi una cu adevărat bogată de fructe uscate.


Acestea fiind zise, pot trage aceeaşi concluzie ca şi în cazul pieţei de peşte (Balik Pazari): deşi, cum se spune, nu te dă pe spate, piaţa de mirodenii este un loc ce merită să fie vizitat (eu am fost chiar de două ori, o dată seara, altă dată dimineaţa, tocmai ca să mă asigur că nu scap nimic important; singura diferenţă: piaţa a fost mai aglomerată seara).


Nu am cumpărat de acolo nici un gram de mirodenie, căci nu am avut de ce să fac asta; am încercat doar să găsesc şofran de calitate buna, dar mi s-a oferit fie curcuma, fie şofrănaş, fie un şofran iranian, lăudat ca cel mai bun din lume, dar care era la fel de aromat ca un carton.
Am cumpărat, însă, lokum (rahat); existau acolo câteva magazine care, recunosc, m-au surprins extrem de plăcut. Dar despre lokum, cu siguranţă, în viitorul apropiat. Este şi acesta un subiect fascinant.