Fiecare cultură culinară are propria sa istorie, propria sa evoluţie şi propriul impact asupra sănătaţii naţiunii. Astăzi, mai mult decât oricând, suntem cu toţii atenţionaţi cu privire la ce şi cum gătim, la ce mâncăm şi cum mâncăm; aproape că nu există săptămână fără a fi anunţaţi, cu surle şi trâmbiţe, despre descoperirea vreunui nou aliment-minune, a unei noi clase de compuşi care ne feresc de diabet, cancer, colesterol, congestii, boli de inimă etc. sau, dimpotrivă, să nu fim avertizaţi despre efectele nocive ale câte unui aditiv alimentar, ale infamei cărni de porc sau ale oricărui tip de carne în general, ale lactatelor care „ne omoară lent”, ale băuturilor alcoolice etc.

Nu rareori însă ceea ce ieri era periculos, astăzi se dovedeşte, în lumina noilor cercetări, că este benefic; sau invers. Apariţia diferitelor curente, tendinţe şi mode culinare nu face decât să multiplice această „cacofonie” informatică, adesea semi-isterică; abătută asupra noastră în valuri succesive, nu face altceva decât să ne inducă un continuu sentiment de teamă şi de confuzie. Plăcerea de a găti şi de a mânca se transformă, încet-încet, într-un sentiment de vinovăţie şi de nesiguranţă.
Lumea începe să se umple de ipohondri.

Recunosc sincer, sunt surprins de vehemenţa cu care unii îşi apără convingerile culinare, de la raw-vegani la fructarieni, de la carnivori la lacto-vegetarieni, şi sunt tot mai sigur că am de-a face cu un fel de fanatism, asemănător celui promovat de unele religii şi secte, sau de unele organizaţii politice. Mult lăudata toleranţă pare să-şi găsească loc tot mai greu în domeniul culinar.
Cunosc persoane care fumează de rup, beau de sting, folosesc fără vreun discernământ tot felul de cosmetice, poartă haine din polistiren, se expun direct la soare în miezul zilelor de vară, respiră fără probleme aerul poluat al unei capitale lipsite de verdeaţă şi prin care circulă zilnic două milioane de automobile şi, în general, sunt foarte dezinvolte în aproape tot ceea ce fac, în schimb sunt extrem de chitite pe „puritatea” mâncării.
Corpul meu este un templu. Mănânc doar ce este bio şi sănătos.” îmi spunea o cunoştinţă în timp ce trăgea cu sete din ţigară. Am rămas, pe moment, fără replică. Nu-mi venea să cred că interlocutorul meu nu realizează ridicolul situaţiei.

Am ajuns la o vârstă la care, credeam eu, am cam văzut de toate şi nu mai am motive de mare mirare. Cu toate acestea, domeniul culinar a fost şi a rămas o sursă continuă de surprize, şi nu întotdeauna plăcute.
Cred că unii dintre noi avem prea mult timp liber şi stăm călare pe internet şi pe televizor mai mult decât trebuie, plecând urechea la toate teoriile legate de „alimentaţia sănătoasă” care se vehiculează în jurul nostru. Nu avem cunoştinţele necesare pentru a analiza obiectiv şi corect ceea ce auzim, în schimb suntem extrem de îngrijoraţi ca nu cumva să mâncăm ceva „nesănătos”. Am devenit ipohondri. Nu vreau să mă leg de postura adesea lipsită de demnitate, meschină, laşă, plângăcioasă şi suspicioasă în care ne pune această ipohondrie; asta este doar „başca, Vlaşca şi Teleorman” cum spunea cândva un bun prieten. Ipohondrii culinari îmi strică, pur şi simplu, cheful de viaţă.

Mă consider, sau încerc să fiu, o persoană echilibrată, cu o teamă rezonabilă de moarte sau boală; sau, mai degrabă nu moartea este cea de care mă tem, ci postura lipsită de demnitate în care te poate pune boala şi faptul că aş putea deveni o povară pentru cei din jur. Mă păzesc de excese, fără să fiu absurd. Nu-mi plac persoanele care, taman în secunda când savurezi şi tu un păhărel de coniac, încep să vorbească despre efectele nocive ale alcoolului şi despre cum acesta te ucide lent.

Cândva am prezentat pe FB o reţetă de creveţi gătiţi pe un grătar destul de performant, alimentat cu gaz. Sigur, nu mă obligă nimeni să public reţete şi, în principiu, trebuie să mă aştept la orice fel de reacţie, căci… mare este grădina internetului. În acest spirit, o doamnă, altminteri echilibrată şi simpatică, îmi aruncă o întrebare încuietoare. „Cât este de sănătos este acest grătar?
Bun, un grătar pe cărbuni elimină noxe şi cenuşă, unul pe lemne aproape idem, cel cu gaz elimină, probabil, gaze, iar cel electric naiba mai ştie ce face; în mod clar, oricum aş găti se va găsi cineva să vină cu o nouă ipoteză alarmistă.
I-am răspuns doamnei: „Cam ca mersul pe jos.” Dacă nu mergi corect şi pe unde trebuie, dacă nu eşti atent, oricând te poate lovi vreo maşină, îţi poţi scrânti un picior sau te poate agresa vreun huligan… sau dacă ai ghinion te loveşte în cap vreun ţurţure, meteorit sau ţiglă de pe casă… sau faci insolaţie. Şi ce vreţi să facem? Să nu mai ieşim din casă?

Cei mai periculoşi ipohondri nu sunt cei totalmente paraleli cu subiectul, ci cei semi-informaţi. Sunt o categorie care a aflat de undeva că prăjirea în baie-de-ulei este sinucidere curată, în schimb nu ştie că dacă această procedură este efectuată corect ea minimizează absorbţia de grăsimi; categoria ipohondrică nu ştie că avem absolută nevoie de grăsimi, chiar şi dintre cele saturate, cu condiţia să nu exagerăm. Mai ales creierul nostru are nevoie de grăsimi saturate: altfel nu funcţionează; după cum judecă unii ipohondri, mai că aş zice abţinerea lor de le a consuma chiar a dat rezultate.

Ipohondrii au de obicei opinii ferme, pe care şi le susţin cu încăpăţânarea tipică a obsedatului cu idei puţine dar fixe; în acelaşi timp se tem foarte mult de boală. Atât de mult încât nu se jenează să fie adesea penibili în public, sau, uneori, chiar agresivi.

Ipohondrii sunt peste tot şi ştiu tot. Ei ştiu că folia de aluminiu „se decompune” în compuşi periculoşi, că toţi aditivii alimentari, dar mai ales monoglutamaţii, sunt cancerigeni, că alcoolul este nociv, că grăsimea ne omoară, că untul, pe cale de consecinţă, este şi el neînchipuit de periculos.

M-au bătut la cap persoane care afirmă că trebuie mâncat doar ceea ce cade din pom, adică ceea ce se poate culege de pe jos; nu prea mi-a fost clar cum trebuie să procedez iarna. Alţii susţin că gătitul în sine este nociv şi că distruge nutrienţii. Cineva mi-a explicat chiar că mâncatul este un act nefiresc al organismului uman; mâncatul ne oboseşte şi ne uzează, de aceea şi simţim nevoia să dormim după o masă mai copioasă. Mi-a dat exemple de persoane, verificabile pe Internet şi nu numai, care nu au mai mâncat de luni şi ani de zile, supravieţuind doar cu apă şi aer, ca printr-un fel de fotosinteză. Părerea mea este clară: „Treaba lor, nu ştiu ce au pierdut„.

Cunosc vegetarieni care preamăresc vegetalele, dar care habar nu au să-şi facă o salată. Pun acidul (sucul de lămîie, oţetul etc.) şi uleiul peste salată cu ore înainte de a o servi, aşa că totul se transformă într-o masă fleşcăită, lipsită de textură şi culoare. Aceleaşi persoane nu ştiu cum să gătească legumele sau cerealele în aşa fel încât să le păstreze culoarea şi textura: le-am văzut fleşcăind pastele, transformând verdele proaspăt şi vibrant al spanacului într-un kaki neapetisant, sau brumând merele, avocado-ul şi cartofii.
Nu-i vorbă, există destui omnivori sau carnivori care nu au idee cum să-şi prepare fripturile dar, din ce am văzut eu, aceştia sunt mult mai ponderaţi în a-şi exprima preferinţele şi nici nu urmăresc să-i convingă pe ceilalţi că doar ceea ce fac ei este corect.

Mă uimeşte iarăşi faptul că unii dintre oameni cred orbeşte ceea ce se spune la televizor şi în presă. Nu au elementara curiozitate de a verifica informaţia din mai multe surse. Nu trebuie uitat că mijloacele de informare şi divertisment sunt administrate de organizaţii care trebuie să producă profit. Pentru aceasta trebuie să îşi asigure rating, să atragă atenţia publicului, să provoace controverse şi confuzie, să işte discuţii şi luări de atitudine. O mică panică şi o isterie modică sunt cea mai bună cale spre prosperitatea organizaţiei respective.

Poate nu toată lumea ştie, dar studiile care încearcă să determine efectele modului de alimentaţie asupra organismului sunt finanţate de marile companii farmaceutice şi alimentare. Ca atare, permiteţi-mi să nu cred în ele; nici în studii, nici în organizaţiile care le finanţează. Mai sunt conştient şi de faptul că un om sănătos nu foloseşte nimănui, decât lui însuşi şi familiei sale. Acest om sănătos nu consumă; nu este de folos fiindcă nu este un plătitor. Nu are nevoie de hapuri, pilule şi poţiuni, de doctori, spitale, cârje şi scaune cu rotile, de comprese, plombe, punţi şi implanturi, şi nici de asistenţă medicală la domiciliu, psihiatri şi clisme.

Refuz să mă gândesc ce s-ar întâmpla cu multe companii imense şi cu multe categorii profesionale dacă am şti, cu toţii, să mâncăm realmente sănătos şi echilibrat. Sănătatea unora îi poate costa scump de tot pe ceilalţi. Este un paradox la care ar trebui să medităm puţin atunci când o emisiune TV, un film, o carte, ori un articol publicat în ziare sau pe Internet, încearcă să ne înveţe cum să trăim „sănătos”.

Ca să deviez puţin de la subiect, întotdeauna m-au distrat cărţile gen „Cum să devii miliardar” sau „Cum să ai succes la femei”. Dacă eşti maestru la cucerit femei, îţi ocupi timpul cu ele, nu-l pierzi învăţându-i pe alţii cum să-ţi devină concurenţi. În ce priveşte modalităţile de a deveni miliardar, cea mai simplă şi răs-verificată este aceea de a-i prosti pe ceilalţi, ca de exemplu făcându-i să-ţi cumpere cărţile… sau orice altceva pentru care plătesc de zeci sau sute de ori mai mult decât merită. Am văzut de multe ori că cei care propovăduiesc vreo dietă minune, sau o alimentaţie total „sănătoasă”, sunt fie graşi şi greoi, cu un aer de persoană balonată continuu, fie palizi şi cu aspect anemic. După cum arată, se îmbracă şi vorbesc aceştia, cred că ar fi bine să NU le urmăm exemplul. Ei doar încearcă să ne vândă ceva.

Are cineva interesul să fim şi să ne simţim sănătoşi? Nimeni… în afară de noi înşine. Aproape toţi ceilalţi vor doar să ne ţină în viaţă, atât cât să putem munci pentru ei, să ne facă să trăim sub diverse ameninţări (cum ar fi obsesia alimentaţiei sănătoase) şi, mai ales, să ne inducă bunul simţ de a muri cât mai curând după pensie; iar dacă ne încăpăţânăm să trăim mai mult de atât, trebuie s-o facem cheltuindu-ne ultimul bănuţ pe medicamente şi tratamente adesea inutile.

Eu unul nu doi doi bani pe tot ceea ce ne spun studiile, chiar presupunând că ar putea fi obiective. Ţin minte că la şcoală am învăţat, cu mulţi ani în urmă, că electronul este cea mai mică particulă a atomului. Era adevărat, cel puţin la nivelul de atunci al ştiinţei. După câţiva ani doar, se descoperiseră multe alte sub-atomice particule mai mici. Adevărul ştiinţific este relativ. În fiecare secundă avem un alt „adevăr”.

Nutriţioniştii se ţin şi ei la curent cu noutăţile, ca orice profesionist care ia în seamă rezultatele ultimelor studii, iar ceea ce ştiu ei este „corect” în clipa respectivă. Aşa se face că la un moment dat blamează ouăle, pe motiv că au colesterol şi sunt dăunătoare, iar după alţi câţiva ani afirmă că ouăle au într-adevăr colesterol, dar este vorba despre colesterol bun, care este benefic: Deci: Oameni buni, ne-am râzgândit! Aveţi din nou liber la ouă!” Ce contează că multe mii de oameni şi-au dat între timp dieta peste cap, renunţând la cel mai complex, mai hrănitor şi mai sănătos dintre alimente?
În lumea occidentală ne-am trezit la un moment dat cu 10.000.000 de persoane cu colesterolul ridicat, şi asta pentru simplul motiv că, probabil la presiunile marilor corporaţii farmaceutice, limita „normală” de până atunci a colesterolului a fost coborâtă. Aşa că aceste 10 milioane, după ce ani de zile s-au ştiut sănătoşi, dintr-o dată au devenit bolnavi care s-au pornit să cheltuie zeci de miliarde pe medicamente şi diete.
Există şi alte astfel de exemple. Această relativitate a adevărului, conjugată cu subiectivismul studiilor finanţate de ştim noi cine, creează o imensă confuzie, care foloseşte din plin ştim noi cui. Concluzia mea este că, de fapt, ca să-i îmbogăţim pe unii, nici măcar nu este nevoie să fim cu adevărat bolnavi, este de ajuns să ne credem bolnavi, adică să devenim ipohondri.

Ce putem face şi cine ne poate ajuta? Doar educaţia, raţiunea şi echilibrul. În plus, nu uitaţi, nu suntem identici. Fiecare dintre noi este un univers aparte, reacţionăm diferit la alimentaţie şi avem nevoi diferite. Ceea ce unuia îi face rău, altuia îi face bine.

Eu încerc să nu devin un ipohondru şi să ţin un echilibru în ceea ce mănânc şi în modul de a găti. Chiar dacă greşesc, măcar greşesc pe barba mea şi nu pe mâna unui şarlatan, sau chiar a unui profesionist bine intenţionat, dar indus în eroare de studii false, depăşite sau incomplete.
Vreau să mă bucur de viaţă în mod echilibrat şi cu moderaţie, să încerc de toate, să gătesc orice mereu cu plăcere. Corpul meu, spre deosebire de al altora, nu este un templu; prefer ca al meu să fie, cum zice simpaticul Anthony Bourdain, un cazinou: un loc unde viaţa este interesantă şi merită trăită din plin, unde te poţi distra şi gusta mâncare şi băutură de calitate şi unde nimeni nu-şi doreşte să fie cel mai sănătos mort din cimitir!