Când a apărut gătitul?

Am nevoie, în acest prim episod al seriei ce îşi doreşte să puncteze câteva momente importante din evoluţia omenirii privită dintr-un unghi mai puţin obişnuit, de o mică introducere. Asta ca să îmi lămuresc intenţiile, calităţile şi, mai ales, limitele legate de acest subiect.

Fiecare civilizaţie a fost creativă. Cred că organizarea şi creativitatea sunt condiţii sine qua non pentru existenţa unei civilizaţii. Ştim cu toţii că arheologii pot studia civilizaţiile dispărute cu ajutorul obiectelor, clădirilor, uneltelor, armelor, podoabelor etc. create de acestea.
Lucrul nu este deloc simplu, căci din totalul de obiecte şi construcţii create de o civilizaţie, multe au fost, probabil, distruse în timp, fie de o civilizaţie rivală, fie de incendii, erupţii vulcanice, cutremure, inundaţii, boli, schimbări climaterice, epuizarea resurselor etc.
Urmele rămase, sau măcar nedistruse complet, au fost, sau poate vor fi, găsite şi studiate de specialişti. Este foarte probabil că unele dintre aceste obiecte nedistruse total să nu fie găsite niciodată. Este, de asemenea, oricând posibil ca o descoperire de ultimă oră să aducă date noi care să schimbe, măcar parţial, ceea ce aveam impresia că ştim despre trecut.

Unele etape ale dezvoltării umanităţii, mai ales cele foarte îndepărtate în timp, nu sunt cunoscute pe de-a-ntregul, în mod cert şi fără urmă de îndoială. Istoricii nu s-au putut pune încă de acord în totalitate asupra evoluţiei speciei umane şi asupra unor etape foarte importante din această trecere de la stadiul de… să zicem australopithecus, a să ne referim la unul dintre posibilii strămoşi ai noştri, la omul modern de astăzi.

În ultimul timp am început să privesc istoria nu ca pe un şir de evenimente politice, sociale, militare şi economice, şi nici ca pe o înşiruire de regi şi împăraţi, ori de bătălii faimoase… nici măcar, cel puţin nu în totalitate, ca pe o succesiune de civilizaţii. Am realizat că istoria poate fi privită ca o evoluţie a modului în care oamenii îşi procură, gătesc, stochează şi împart hrana. Mie mi se pare aceasta a fi o abordare mai logică.

În materialele pe care voi prezenta pe această temă, a evoluţiei omului în paralel cu evoluţia gătitului, mâncării şi băuturii, mă voi baza pe documentaţia pe care mi-o oferă internetul şi cele câteva cărţi din biblioteca personală.
Nu am nici în clin şi nici în mânecă cu istoria, o privesc din postura unui simplu amator, aşa că puteţi să găsiţi erori în unele dintre consideraţiile mele, tot aşa cum puteţi avea păreri opuse părerilor mele. Nu este nicio supărare dacă discutăm în contradictoriu, ba chiar aş fi încântat dacă am face-o.

Gătitul hranei a fost un important punct de cotitură pentru omenire, căci a redus timpul şi energia necesară mestecatului şi digestiei: hrana gătită a pus la dispoziţie omului o cantitate mai mare de nutrienţi, într-un timp mai scurt. Gătitul poate extrage o cantitate mai mare de calorii din aproape toate alimentele şi, lucru important, diversifică mult hrana disponibilă, lucru ce a fost de o importanţă crucială în evoluţia omului.

Punctul de pe scara timpului, cel în care omul a început să gătească, nu este cunoscut cu certitudine, şi asta pentru că printre dovezile arheologice disponibile niciuna nu îl indică într-un mod precis şi credibil, mai presus de orice îndoială.
Cei mai mulţi dintre antropologi cred că gătitul a apărut acum circa 250-300.000 de ani. Filogeneticienii afirmă însă că omul a inventat gătitul acum circa 1,8 – 2,3 milioane de ani.
Între cele două estimări este o diferenţă de circa două milioane de ani. Care este cea corectă? Prima, a doua sau niciuna?

Dovezile arheologice sugerează că gătitul a apărut în urmă cu maxim 300.000 de ani, odată cu apariţia în Orientul Mijlociu şi Europa a vetrelor de foc, a cuptorelor de pământ, a oaselor de animale arse şi a uneltelor din cremene, care puteau genera scântei prin ciocnire. Responsabil pentru această descoperire, ar fi homo erectus.

Pe de altă parte, studii efectuate de cercetătorii de la Harvard, publicate în 2011, par a sugera că strămoşii lui homo erectus au învăţat să gătească încă de acum aproape două milioane de ani. Dimensiunile molarilor lor sunt vizibil mai mici decât cele ale altor primate, lucru care indică faptul că strămoşii noştri petreceau cam 7% din timpul lor mestecând, în timp ce un cimpanzeu, de exemplu, mestecă 30-35% din durata fiecărei zile. După aceşti cercetători, Homo erectus ar fi putut supravieţui cu molarii săi mici doar dacă o importantă parte a hranei sale ar fi fost gătită.

Dacă specialiştii nu se pot pune de acord, vă daţi seama că un amator ca mine sau ca dvs. ar face mai bine să realizeze că problema îl depăşeşte. Îmi dau perfect seama de acest lucru, dar, de dragul discuţiei, las prudenţa de-o parte şi îmi dau cu părerea: eu cred mai mult în ipoteza filogeneticienilor. Cred că trecerea de la consumul exclusiv de alimente crude la cel preponderent de alimente gătite s-a petrecut treptat, în mult timp, poate în chiar mai mult de două milioane de ani. Mai cred că pentru a găti hrana nu ai nevoie neapărat de vetre şi cuptoare. Un izvor termal este de ajuns, la fel o stâncă ce stă în bătaia unui soare puternic, ba chiar şi focurile aprinde în mod natural (erupţii vulcanice, fulger etc.).

Îmi mai pun întrebarea de ce omul a riscat şi a ajuns să stăpânească focul? Cred că nevoia de hrană era mai importantă şi mai puternică decât nevoia de a se apăra de animale sălbatice sau de a-şi crea unelte. Părerea mea este că focul a devenit un aliat al omului mai ales pentru că îi oferea şansa de a găti. Din păcate, nu există date precise nici despre epoca în care omul a început să stăpânească, să creeze şi să folosească focul. Estimările istoricilor şi a altor specialişti indică un interval surprinzător de asemănător cu cel rezultat din estimarea momentului când omul a început să gătească: între 200.000 şi 1,7 milioane de ani în urmă.

Sumar articol
Titlu articol
Istoria un pic altfel (1)
Descriere
În ultimul timp am început să privesc istoria nu ca pe un şir de evenimente politice, sociale, militare şi economice, şi nici ca pe o înşiruire de regi şi împăraţi, ori de bătălii faimoase... nici măcar, cel puţin nu în totalitate, ca pe o succesiune de civilizaţii. Am realizat că istoria poate fi privită ca o evoluţie a modului în care oamenii îşi procură, gătesc, stochează şi împart hrana.
Autor