Despre lemnul-dulce
Lemnul-dulce este una dintre mirodeniile care au fost folosite de om din cele mai vechi timpuri. Exista dovezi ca lemnul-dulce era apreciat, de exemplu, de Alexandru cel Mare si de Cezar si a fost gasit în cantitati mari în mormantul faraonului Tut, alaturi de bijuterii si obiecte de arta.
Cea mai veche mentiune despre lemnul-dulce provine însa din anul 650 î.H. Ea se afla înscrisa pe cateva dintre tablitele gasite la Bagdad. Tut si-a dorit sa ia radacinile de lemn-dulce în cea din urma a sa calatorie, ca sa-si poata prepara în voie bautura preferata, dar concetatenii sai foloseau mirodenia si ca pe un leac universal, iar asirienii, mai selectivi, doar ca diuretic si ca tratament pentru durerile de picioare.
Vechii hindusi credeau ca lemnul-dulce creste vigoarea sexuala daca este folosit la prepararea unei bauturi (diferita de cea a lui Tut) pe baza de lapte.
Legendele spun ca scitii, calareti formidabili, erau în stare sa calatoreasca mai multe zile lipsindu-se de apa, daca se hraneau cu branza de iapa si mestecau lemn-dulce. Îl mai foloseau, de altfel, si ca sa trateze tusea si durerile de pectorali.
Scitii i-au învatat pe greci cum sa foloseasca lemnul-dulce, iar acestia din urma l-au numit “glykyrrhiza”, termen care înseamna “radacina dulce”.
Nici grecii nu au dispretuit calitatile medicale, reale sau imaginare, ale plantei. Plinius o recomanda pentru combaterea raguselii si potolirea setei.
Dioscoride a recomandat lemnul-dulce trupelor lui Alexandru cel Mare. Ostenii trebuiau sa mestece radacinile plantei atunci cand traversau locuri lipsite de apa. Lemnul-dulce le potolea setea si le crestea forta si anduranta în timpul marsurilor lungi.
Tot Dioscoride sustinea ca lemnul-dulce este potrivit pentru a trata tulburarile stomacale, durerile de gat si bolile de rinichi si de ficat.
Ca o paranteza, Napoleon era si el cunoscut pentru faptul ca mesteca lemn-dulce, lucru care a sfîrsit prin a-i înnegri dintii.
Romanii au fost cei care au raspandit planta în Europa, ea ajungand sa se aclimatizeze si în insulele britanice. Lingvistii par a fi unanimi în a aprecia ca “liquorice”, sau “licorice”, termenii care denumesc planta în limba engleza provin din “glykyrrhiza”.
Mirodenia este asociata în Anglia cu orasul Pontefract (Pomfret), din Yorkshire, datorita unei legende. Aceasta spune ca, în secolul al XVI-lea, un învatat din Pontefract a gasit, în timp ce vizita coasta de est a Angliei, mai multe radacini de lemn-dulce, aduse pe plaja de valuri dupa ce navele asa-zisei Invincibila Armada au fost distruse de corsarii britanici si de furtuna.
Cum pe atunci înca bataia era rupta din rai, învatatul nu a gasit alta întrebuintare pentru “betele” de lemn-dulce decat cea de nuiele pentru “domesticirea” elevilor mai nabadaiosi. Unul dintre ei a muscat din nuia, descoperind cu încantare gustul dulce caracteristic mirodeniei.
Orasul Pontefract a ajuns faimos pentru lemn-dulce si pentru prajiturelele plate, aromatizate cu aceasta mirodenie, cunoscute sub denumirea de “Pomfret cakes”.
Denumirea de “lemn-dulce” din limba romana pare si ea a proveni din limba greaca, avand o alta sonoritate dar pastrand sensul cuvintelor, asa ca radacina-dulce a devenit lemn-dulce.
În Evul Mediu, lemnul-dulce era folosit adesea pentru a balansa gustul alimentelor gatite cu prea multe mirodenii. Pe atunci refrigerarea era necunoscuta si una dintre putinele metode de a conserva carnea era de a o sara si de a o gati cu multe mirodenii.
Regele Edward I a pus în 1305 o taxa pe importurile de lemn-dulce, reusind sa finanteze din încasari repararea podului Londrei.
Se pare ca principala întrebuintare a lemnului-dulce a fost în bucatarie, caci contine un compus care este cam de 20 de ori mai dulce decat zaharul. Cea de-a doua ca importanta este medicina. În afara de acestea, mirodenia a mai fost folosita la aromatizarea tutunului si ca agent de spumare la prepararea berii. De fapt, aceasta calitate a facut sa fie folosita si într-un domeniu cu totul diferit, si anume la fabricarea spumei din… stingatoarele de foc. Acestea au fost folosite mult timp, pana ce au fost inventate spumele chimice.
Astazi, utiliuzarile sale difera prea putin de cele din Antichitate sau din Evul Mediu. Acum este considerat un bun demulcent (vindeca iritarea membranelor), expectorant si stimulator al secretiilor mucoase, anti-inflamator, anti-alergen si protector al ficatului împotriva substantelor toxice.
Lemnul-dulce este cultivat în Italia si Spania, adica în zonele mai calde ale climatului temperat. Radacinile uscate sunt tocate, apoi pisate si cernute. Praful fin de lemn-dulce este folosit în farmacie. Partea mai grunjoasa, care ramane dupa cernere, este transferata într-o baie speciala, unde produce un extract lichid. Acesta este redus prin fierbere molcoma, pana la consistenta unei paste siropoase, care devine baza pentru prepararea dulciurilor si aromatizarea tutunului.
Fibrele lemnoase, eliminate la tocare, sunt folosite la fabricarea izolatiilor în constructii si a cartoanelor. Nu este neobisnuit ca ambalajul de la dulciurile aromatizate cu lemn-dulce sa aiba în compozitie chiar fibre provenite de la aceeasi planta.
Radacina de lemn dulce (sau licorice cum o gasim numita din ce in ce mai des), pare a fi, intr-adevar o minune a naturii, utila in mai toate afectiunile. Cu un singur amendament: a fi consumata cu mare atentie de persoanele hipertensive (am facut o experienta pe mine, cu ceva bombonele negre. O singura bomboana cu licorice mi-a dat tensiunea peste cap pentru vre-o trei zile). In literatura medicala exista mai multe referinte legate de despre legatura dintre Radacina de Lemn Dulce si Hipertensiune. Una, care ar putea fi folosit drept slogan comercial de catre producatorii acestor jeleuri negre provibe din publicatia norvegiana Tidsskrift for Den Norske Laegeforening din 2002:
“the active component of liqorice is glycyrrhizic acid, which inhibits the enzyme 11-beta-hydroxysteroid dehydrogenase. This enzyme promotes the conversion of cortisol to cortisone and is thereby responsible for the specificity of the mineralocorticoid receptor to aldosterone in the collecting tubules. Inhibition of the enzyme allows cortisol to act as the major endogenous mineralocorticoid producing a marked elevation in mineralocorticoid activity, resulting in hypertension, hypokalemia, and metabolic alkalosis.”
Clar, nu-i asha? 🙂
@Virgiliu: Daca zici matale. 🙂
Multumesc pentru completare.