Despre lemnul-dulce

Lemnul-dulce este una dintre mirodeniile care au fost folosite de om din cele mai vechi timpuri. Exista dovezi că lemnul-dulce era apreciat, de exemplu, de Alexandru cel Mare şi de Cezar şi a fost găsit în cantităţi mari în mormântul faraonului Tut, alături de bijuterii şi obiecte de artă.

Lemn-dulce - sursa foto: www.healthyfig.com

Lemn-dulce – sursa foto: www.healthyfig.com

Cea mai veche menţiune despre lemnul-dulce provine însă din anul 650 î.H. Ea se află înscrisă pe câteva dintre tăbliţele găsite la Bagdad. Tut şi-a dorit să ia rădăcinile de lemn-dulce în cea din urmă a sa călătorie, ca să-şi poată prepara în voie băutura preferată, dar concetăţenii săi foloseau mirodenia şi ca pe un leac universal, iar asirienii, mai selectivi, doar ca diuretic şi ca tratament pentru durerile de picioare.

Vechii hinduşi credeau că lemnul-dulce creşte vigoarea sexuală dacă este folosit la prepararea unei băuturi (diferită de cea a lui Tut) pe bază de lapte.

Legendele spun că sciţii, călăreţi formidabili, erau în stare să călătorească mai multe zile lipsindu-se de apă, dacă se hrăneau cu brânză de iapă şi mestecau lemn-dulce. Îl mai foloseau, de altfel, şi ca să trateze tusea şi durerile de pectorali.
Sciţii i-au învăţat pe greci cum să folosească lemnul-dulce, iar aceştia din urmă l-au numit “glykyrrhiza”, termen care înseamnă “rădăcină dulce”.

Nici grecii nu au dispreţuit calităţile medicale, reale sau imaginare, ale plantei. Plinius o recomanda pentru combaterea răguşelii şi potolirea setei.
Dioscoride a recomandat lemnul-dulce trupelor lui Alexandru cel Mare. Oştenii trebuiau să mestece rădăcinile plantei atunci când traversau locuri lipsite de apă. Lemnul-dulce le potolea setea şi le creştea forţa şi anduranţa în timpul marşurilor lungi.
Tot Dioscoride susţinea că lemnul-dulce este potrivit pentru a trata tulburările stomacale, durerile de gât şi bolile de rinichi şi de ficat.
Ca o paranteză, Napoleon era şi el cunoscut pentru faptul că mesteca lemn-dulce, lucru care a sfîrşit prin a-i înnegri dinţii.

Romanii au fost cei care au răspândit planta în Europa, ea ajungând să se aclimatizeze şi în insulele britanice. Lingviştii par a fi unanimi în a aprecia că “liquorice”, sau “licorice”, termenii care denumesc planta în limba engleză provin din “glykyrrhiza”.

Mirodenia este asociată în Anglia cu oraşul Pontefract (Pomfret), din Yorkshire, datorită unei legende. Aceasta spune că, în secolul al XVI-lea, un învăţat din Pontefract a găsit, în timp ce vizita coasta de est a Angliei, mai multe rădăcini de lemn-dulce, aduse pe plajă de valuri după ce navele aşa-zisei Invincibila Armada au fost distruse de corsarii britanici şi de furtună.
Cum pe atunci încă bătaia era ruptă din rai, învăţatul nu a găsit altă întrebuinţare pentru “beţele” de lemn-dulce decât cea de nuiele pentru “domesticirea” elevilor mai năbădăioşi. Unul dintre ei a muşcat din nuia, descoperind cu încântare gustul dulce caracteristic mirodeniei.
Oraşul Pontefract a ajuns faimos pentru lemn-dulce şi pentru prăjiturelele plate, aromatizate cu această mirodenie, cunoscute sub denumirea de “Pomfret cakes”.

Pomfret cakes - sursa foto: www.oldestsweetshop.co.uk

Pomfret cakes – sursa foto: www.oldestsweetshop.co.uk

Denumirea de “lemn-dulce” din limba română pare şi ea a proveni din limba greacă, având o altă sonoritate dar păstrând sensul cuvintelor, aşa că rădăcina-dulce a devenit lemn-dulce.

În Evul Mediu, lemnul-dulce era folosit adesea pentru a balansa gustul alimentelor gătite cu prea multe mirodenii. Pe atunci refrigerarea era necunoscută şi una dintre puţinele metode de a conserva carnea era de a o săra şi de a o găti cu multe mirodenii.
Regele Edward I a pus în 1305 o taxă pe importurile de lemn-dulce, reuşind să finanţeze din încasări repararea podului Londrei.

Se pare că principala întrebuinţare a lemnului-dulce a fost în bucătărie, căci conţine un compus care este cam de 20 de ori mai dulce decât zahărul. Cea de-a doua ca importanţă este medicina. În afară de acestea, mirodenia a mai fost folosită la aromatizarea tutunului şi ca agent de spumare la prepararea berii. De fapt, această calitate a făcut să fie folosită şi într-un domeniu cu totul diferit, şi anume la fabricarea spumei din… stingătoarele de foc. Acestea au fost folosite mult timp, până ce au fost inventate spumele chimice.
Astăzi, utiliuzările sale diferă prea puţin de cele din Antichitate sau din Evul Mediu. Acum este considerat un bun demulcent (vindecă iritarea membranelor), expectorant şi stimulator al secreţiilor mucoase, anti-inflamator, anti-alergen şi protector al ficatului împotriva substanţelor toxice.

Lemnul-dulce este cultivat în Italia şi Spania, adică în zonele mai calde ale climatului temperat. Rădăcinile uscate sunt tocate, apoi pisate şi cernute. Praful fin de lemn-dulce este folosit în farmacie. Partea mai grunjoasă, care rămâne după cernere, este transferată într-o baie specială, unde produce un extract lichid. Acesta este redus prin fierbere molcomă, până la consistenţa unei paste siropoase, care devine baza pentru prepararea dulciurilor şi aromatizarea tutunului.

Fibrele lemnoase, eliminate la tocare, sunt folosite la fabricarea izolaţiilor în construcţii şi a cartoanelor. Nu este neobişnuit ca ambalajul de la dulciurile aromatizate cu lemn-dulce să aibă în compoziţie chiar fibre provenite de la aceeaşi plantă.

Sumar articol
Despre lemnul-dulce
Titlu articol
Despre lemnul-dulce
Descriere
Lemnul-dulce este una dintre mirodeniile care au fost folosite de om din cele mai vechi timpuri. Exista dovezi că lemnul-dulce era apreciat, de exemplu, de Alexandru cel Mare şi de Cezar şi a fost găsit în cantităţi mari în mormântul faraonului Tut, alături de bijuterii şi obiecte de artă.
Autor
Radu Popovici