Recunosc din start că ideea de „piaţă alimentară” mă fascinează.

Cu cât este mai tradiţională şi mai puţin modernă, cu atât mai bine. Mă atrag produsele proaspete şi colorate, strigătele vesele ale vânzătorilor, aromele şi viermuiala cumpărătorilor; cred că am nostalgia lucrurilor care îmi amintesc de copilărie. Super/hiper/megamarketurile mi se par triste şi fără personalitate, pieţele, dimpotrivă, îmi lasă o impresie de dinamism molipsitor.


Caut, peste tot unde călătoresc, să ajung printr-o piaţă mare. Probabil unele dintre cele mai frumoase amintiri le am din „La Boqueria” şi „Santa Caterina” din Barcelona, sau „Khlong Toey” din Bangkok.

Am plecat spre Milano în mare grabă şi cam nepregătiţi. Eu avusesem cu câteva zile înainte, pe 10 iunie, un eveniment solicitant, mă refer la „Sunday Grilling”, iar pe 13 am avut de predat o carte, de fapt traducerea ei în română, pentru Reader’s Digest. Nu am avut deloc timp să mă documentez despre absolut nimic, doar ce am apucat să citesc dintr-un ghid turistic, în avion.

Vă mai spuneam că nu am avut internet la hotel, aşa că singura documentare la faţa locului a fost cea făcută într-un Internet Cafe, timp de 30 de minute. A fost de ajuns să aflăm că în Milano există mai multe pieţe cu alimente (dar nu numai). Cele mai cunoscute erau cea din viale Papiniano şi cele din piazza Wagner şi piazza Gramsci. Piazza Gramsci era prea departe de noi, iar cea din Wagner funcţiona doar duminica. Rezervasem pentru mers la piaţă ziua de sâmbătă, iar piaţa din viale Papiniano era nu numai funcţională în acea zi, dar şi relativ aproape de hotelul nostru. Orar de funcţionare între orele 8:00-13:00.

Pe la 9:30 am ajuns în viale Papiniano şi, prima impresie a fost cea a unei mari dezamăgiri. Cât vedeam cu ochii, înaintea noastră erau doar tarabe cu îmbrăcăminte, încălţăminte, pielărie şi alte asemenea. Am mers, în speranţa că poate alimentele se află mai spre capătul celălalt al pieţei, vreo 200 de metri şi mai bine, dar peisajul rămânea acelaşi. Când eram gata-gata să renunţ, am văzut, venind din capătul spre care ne îndreptam, câteva persoane cu sacoşe pline cu legume, fructe, pâine şi diverse alte alimente. Am iuţit pasul şi după alte vreo 200 de metri, vizavi de piaţa cu haine şi ghete, s-a deschis brusc piaţa de alimente. Era să trag un chiot de bucurie şi mi-am pregătit aparatul foto.

Nici nu ştiu cum să încep…Probabil cunoaşteţi senzaţia lăsată de multe dintre pieţele noastre: mergi 3 metri de-a lungul tarabelor şi vezi peste tot cam aceleaşi chestii: cartofi, ceapă, usturoi – invariabil chinezesc-, roşii, o mână de ardei iuţi verzi, câteva legături cu pătrunjel şi 2 verze; la toate astea se adaugă, eventual, ceva fructe extrem de scumpe. Ei bine, în viale Papiniano, peisajul era cu totul altfel. De fapt, nu doar „peisajul”, ci toată atmosfera.

Vânzătorii strigau, îşi lăudau marfa, vorbeau cu clienţii, glumeau, totul cu o bună dispoziţie molipsitoare. Iar marfa… Totul arăta ca scos din cutie, cum se spune. Toate fructele şi legumele erau aproape perfecte: frumos prezentate, aranjate astfel ca amestecul de culori să atragă atenţia şi să placă ochiului. Verdeţurile aveau acea culoare verde-aprinsă, care denotă o plantă sănătoasă, iar ierburile aromate te înnebuneau cu miresmele lor.


Aş putea lua la rând toate vegetalele oferite spre vânzare şi să le descriu, dar mi-ar lua câteva zile bune. Aşa se face că mă mulţumesc să vă semnalez doar diferitele feluri de sparanghel, unul dintre alimentele emblemă ale Lombardiei, florile de dovlecei, o delicatesă aproape neluată în seamă la noi, migdalele proaspete şi roşiile „cuore di bue”, adică „inimă de bou”, pe care nu le-am mai văzut din copilărie.

La fel, nu are rost să enumăr stivele de brânzeturi, zeci şi zeci de feluri, adunate din toate părţile Italiei (dar şi din Franţa, Spania, Grecia şi Danemarca), multele tipuri de salamuri şi de cârnaţi, vitrine frigorifice pline ochi cu carne de tot felul, paturile de gheaţă pe care mişcau încă zeci de feluri de peşti şi crustacee, tarabele cu pâine şi câte şi mai câte.

Piaţa era destul de mare, un dreptunghi de câteva mii de metri pătraţi, excelent aranjată, ca să permită circulaţia clienţilor şi accesul spre şi de la tarabe; publicul era şi el la datorie, câteva sute de persoane, în special vârstnici. Vânzătorii se mişcau foarte rapid; erau extrem de politicoşi, veseli şi puşi pe glumă, dar mâinile nu li se opreau deloc. Unii dintre ei erau asiatici, mai ales printre cei care vindeau peşte şi fructe de mare, dar am văzut destui asiatici şi printre clienţi.

Dacă sunteţi cârcotaşi îmi puteţi spune: „mda, bine, fructele lor arată minunat, dar gust şi aromă ioc.” Sunt de acord, în principiu, cu această afirmaţie; nu rareori am întâlnit şi eu o sumedenie de vegetale arătoase, dar insipide şi inodore. Ca probă, ieşind din piaţă am cumpărat o casoletă cu căpşuni şi am mâncat-o pe stradă. Nu au fost cele mai bune căpşuni pe care le-am mâncat vreodată, dar erau mai mult decât OK şi destul de aromate.

Mi-a plăcut mult sistemul folosit de comercianţii care aveau nevoie de vitrine frigorifice. Acestea sunt incorporate în remorcile camioanelor. Se desfac şi se strâng uşor şi rapid, permiţând deplasarea; aceste pieţe sunt, nici nu ştiu cum să le numesc… itinerante? Adică vineri se face piaţă pe strada X, sâmbătă în piaţa Y, iar duminică în strada Z.


Nu mai are rost să umplu ecranul de litere, aşa că voi concluziona scurt: o piaţă minunată, foarte bine aprovizionată, extrem de curată, cu produse excelente şi IEFTINE. Cumpărăturile aici nu mi se par a fi o experienţă stresantă, ci o modalitate de a te relaxa şi de a-ţi clăti ochii.


Spuneam în prima parte a serialului despre Milano că este un oraş scump. Îmbrăcămintea, încălţămintea, restaurantele, hotelurile şi, probabil, şi alte servicii şi produse sunt într-adevăr scumpe. Spre surprinderea mea însă, toate alimentele din piaţă, de la raţe la sparanghel şi de la smochine la ton erau mai ieftine decât în supermarketurile bucureştene. Dacă pot accepta ca sparanghelul să coste în România 27 de lei (adică 6,1 euro) legătura, iar în Italia doar 1 euro (circa 4,4 lei), adică de 6-7 ori mai mult, sau un Parmigiano Reggiano doar 18,8 euro/kg (cam 83 lei), în timp ce la noi este dublu, căci acestea sunt produse locale care la noi se importă şi sunt supuse vamei, TVA-ului şi cheltuielilor de transport, nu pot totuşi înţelege de ce este cam aceeaşi diferenţă, în defavoarea noastră, şi la mere, pepeni, varză, cireşe, ouă şi multe altele. Poate în Italia TVA-ul este zero pentru alimente? Poate că au un mercurial limitativ? Poate că lanţul producător-intermediar-vânzător este la ei mult mai scurt?


Ştiu că este aproape imposibil să fii astăzi şi producător şi vânzător. Ştiu şi că la noi, până ca marfa să ajungă în piaţă, trece prin mâinile a 3-4 intermediari, de fiecare dată preţul crescând cam cu 20-30%.
Avem salarii cam de 4-5 ori mai mici ca italienii (probabil că nici nu merităm mai mult după cum muncim), dar şi preţuri la mâncare cel puţin duble. Practic, dăm peste 60% din salariu pe mâncare şi băutură. Tot practic, referindu-ne doar la mâncare, trăim de 8-10 ori mai prost decât italienii. La noi există deja o mafie a pieţelor, dirijată, se pare, de clanurile ţigăneşti. De fiecare dată când vă miraţi că ieri căpşunile costau 10 lei, iar astăzi 13, diferenţa merge la această mafie. Am întrebat în piaţă de ce s-au scumpit căpşunile. Mi s-a răspuns: „firma de la care le luăm le vinde ea cu aproape 10 lei; trebuie să câştigăm şi noi ceva.” În mod sigur cel mai puţin câştigă producătorul. O lua şi el măcar 2-3 lei/kg? Mira-m-aş.

În concluzie, dat fiind că, din banii păgubitului final, adică noi, clientii, cam 80% ajunge la intermediari şi distribuitori, nu mă mai mir că nimeni nu vrea să fie producător. Şi uite aşa, ajungem să vedem peste tot doar usturoi chinezesc, roşii olandeze, ardei graşi spanioli (sau invers, că nu mai reţin) şi mere turceşti.
Asta da, globalizare!

Nota:
Daca doriti sa vedeti si alte fotografii din aceasta piata, sunteti invitati sa accesati albumul foto de pe Facebook.