Jurnal milanez (4)

În precedentele mele excursii, în marile sau mai micile orase europene, am facut cam de fiecare data aceeasi greseala: vrand sa îmbin activitatea turistului obisnuit cu cea a turistului pasionat de gastronomie, am fost ispitit, din comoditate si lipsa de timp, sa mananc aproape exclusiv la restaurantele aflate în zonele turistice. Nu degeaba acestea sunt numite „capcane pentru turisti”, caci am mancat adesea prost… iar uneori chiar foarte prost, mai ales în Portugalia si Belgia, tari care, altminteri, au ce spune din punct de vedere culinar.

Am profitat, deci, de faptul ca la Milano hotelul „nostru” era situat într-o zona relativ centrala, dar neturistica, pentru a manca la restaurante aflate la oarecare distanta de marile atractii ale capitalei lombarde, dar aflate în apropierea „casei”.
În prima zi, abia sositi de pe drum, ne-am multumit sa mancam la pranz în camera, cam la repezeala, cate ceva din cele cumpartate de la un supermarket. Branza Maccagno Bielese, preparata din lapte de capra, moale si foarte gustoasa, cu o crusta bej, de mucegai nobil si o branza pecorino cu crusta de piper, ambele produse de Luigi Guffanti. La acestea s-au adaugat cateva feliute de speck Alto Adige Sudtiroler si o focaccia all’olio di oliva, stropite cu un proseco. A fost o gustare excelenta asa ca am plecat bine dispusi de la hotel si ne-am vazut de treaba, adica am vizitat, pe îndelete, superbul Dom din Milano.
Seara am mancat în apropierea hotelului, deci în afara zonei turistice, pe via Bligny, la un restaurant numit „L’Approdo”. Arata ca o carciumioara de cartier, destul de simpatica. Jumatate dintre mese erau deja ocupate, mai ales localnici, asa ca am luat asta drept un semn bun. Am comandat risotto cu creveti si sparanghel si spaghete cu fructe de mare, iar din partea casei ni s-a adus, ca gustare, bruschetta cu rosii, busuioc si ulei de masline. Am luat vinul casei, un vin de masa alb si sec. Pana sa vina comanda am rontait bruschetta si ne-am uitat prin jur. Bruschetta a fost foarte buna, uleiul era de buna calitate, rosiile gustoase, busuiocul foarte înmiresmat iar painea la marele fix: crocanta, dar si frageda în acelasi timp.
În jurul nostru nu mare lucru, cu exceptia faptului ca au intrat si cîtiva turisti americani (pana atunci credeam ca italiana este o limba foarte sonora; ei bine, cei patru americani reuseau sa domine ”spatiul” sonor). Ca o curiozitate, am vazut localnici mancand bruschetta cu furculita si cutit; mi s-a parut nu doar ciudat, da si incomod. În plus, a manca folosind degetele îti da o oarecare satisfactie, în special atunci cand nu te mozolesti prea tare, cum este în cazul unei bruschetta.
În fine, au venit spaghetele si risotto-ul. M-au dezamagit foarte tare. Cum mama naibii, paste si risotto gatite prost în Italia?! Ei bine, da.
restaurante01 - Jurnal milanez (4) 1 - Retetele lui Radu
Risotto-ul era un fel de pilaf apos, fara pic de cremozitate, Parmesanul stralucea prin absenta, atat sparanghelul cat si crevetii fusesera, probabil, fierti împreuna cu orezul, caci sparanghelul era kaki la culoare si foarte flescait, iar crevetii tari si gumosi. O înghititura de orez simpla si una cu sparanghel aveau exact acelasi gust, deci am verificat înca o data teoria mea, dupa care sparanghelul fiert nu mai are niciun gust.
Spaghetele erau parca ceva mai bune, dar nu cu mult; stiu ca italienii prefera pastele al dente – si eu la fel, fiindca tot am adus vorba – dar astea chiar nu erau facute. Sosul era prea abundent (baltea neplacut în farfurie) si cam fara gust; în rest, midiile si calmarii erau gatite corect.
În jurul nostru, toata lumea, inclusiv americanii, parea fericita cu mancarea. Noi nu prea.
Bun, mi-am zis eu. Risotto este un pic dificil de gatit la restaurant; trebuie sa-l faci special, pe moment, doar asa are textura corecta; ce mi-au dat mie o fi fost facut dinainte si doar l-au mai dat în clocot odata, asa ca nu avea cum sa iasa bine.
M-am ambitionat însa sa mananc un risotto ca lumea, asa ca am dat o cautare prin ghid si am gasut un restaurant care parea promitator: „Trattoria da Pino”. Ghidul lauda mancarea, spunand ca este nepretentioasa si relativ ieftina, dar foarte bine gatita. Zis si facut. A doua zi, dupa Cina cea de taina si Santa Maria delle Grazie am purces catre „Trattoria da Pino”.
Un local destul de simpatic si plin de lume, mai ales localnici. Am comandat din nou un risotto, de data aceasta cu rozmarin, paste cu pesto de telina si cu migdale, pui la cuptor „alle erbe fini” si vitel fiert cu salsa di menta. Preturile erau, într-adevar prietenoase, dar mancarea avea sa fie din nou dezamagitoare. Nu exagerez daca spun ca au adus mancarea în mai putin de 5 minute. Cum sa aduci un risotto atat de repede? Nu ai cum, de fapt.
restaurante02 - Jurnal milanez (4) 2 - Retetele lui Radu
Risotto-ul era, deci, si mai prost, iar rozmarinul cu care se lauda era marele absent al farfuriei. Textura orezului era apoasa si prezentarea nu doar banala, ci chiar neapetisanta. Nu avea si el un Parmesan ras, sau vreo frunzulita ca decor; era doar o masa alburie vag punctata cu ceva de culoare incerta, probabil vreo butaforie de rozmarin.
Pastele cu pesto si migdale au fost bune, puiul la cuptor era ok, dar banal ca gust, si nu am reusit deloc sa dau peste acele „erbe fini” care figurau în titulatura. În ce priveste vitelul cu sos de menta, ce sa spun? Interesant, dar nu mi s-a parut prea gustos. Una peste alta, cam la fel cu „L’Approdo”, singura diferenta fiind ca acela nu figura în niciun ghid.
Începusem sa fiu îngrijorat si sa am o parere din ce în ce mai buna despre restaurantele din Bucuresti. Am cazut de acord cu mine însumi sa nu mai comand risotto si sa ma împac cu gandul ca la astfel de restaurante este imposibil sa mananci un risotto ca lumea, desi am ramas cu uimirea ca localnicii continuau sa-l comande si sa-l manance fara sa protesteze.
Ne-am continuat traseul turistic cu Castello Sforzesco si parcul Sempione, dupa care am vizitat agale canalele Navigli, caci cu ceva vreme în urma, Milano fusese port, legat fiind prin aceste canale de lacurile Maggiore si Como.
Am mancat seara, tot pe via Bligny, langa hotel, la „Osteria della oca giuliva”, adicatelea pe romaneste „Ospataria gastei vesele”. Denumirea ne-a atras atentia, asa ca am intrat, purtand cu noi ferma intentie de a iesi imediat afara daca observam ceva suspect. Ei bine, localul era foarte simpatic. Zeci de tablouri si statuete reprezentand gaste, în toate ipostazele: picturi, caricaturi, grafica de tot felul, sculpturi, basoreliefuri, puzzle-uri, bibelouri. Totul forma un fel de talcioc simpatic, o aglomerata simbolistic-gasteasca, daca pot spune asta.
restaurante03 - Jurnal milanez (4) 3 - Retetele lui Radu
Restaurantul era aproape plin, tot localnici dar si cativa turisti, iar chelnerul semana binisor cu regretatul actor si comic Horia Caciulescu. Mic, brunet, cu sprancene groase, slabanog, urecheat, dar foc de simpatic. Vorbea necontenit, îndemnandu-se singur la lucru si anticipandu-si actiunile, pigmentand totul cu expresii din franceza si americana, ca „voila”, „oooookey”, „bienvenue” si altele asemenea. Ne-a adus imediat, din partea casei, paine, grisine cu susan si un salam crud-uscat foarte gustos. Am aruncat o privire pe meniu si am vazut ca nu au nimic cu gasca. „Niente oca?”, am întrebat eu. „Chi ama l’oca non mangia l’oca!”, mi s-a raspuns cu zambetul pe buze.
Bun, atunci… am ocolit cu buna stiinta risotto-urile si am comandat gnocchi din faina de castane cu pesto genovez, homar cu linguine si rosii cherry, plus cotoletta alla milanese cu cartofi si rozmarin. Asta, numai de-al naibii, ca sa vad cum stau cei de aici cu rozmarinul.
restaurante04 - Jurnal milanez (4) 4 - Retetele lui Radu
Gnocchi aratau foarte banal, dar erau gustosi, desi aveau cam prea mult sos. Bun, aici poate ca si eu sunt cam prea carcotas. Homarul a fost excelent si, desi ma asteptam la tot ce este mai rau, cand au adus nota am constatat ca a costat doar 18 euro, adica, mi-am zis eu, am scapat destul de ieftin. Cotoletta era imensa; nu exagerez, iesea din farfurie, iar cartofii chiar aveau rozmarin, usor rumenit si crocant, parfumat, un adevarat deliciu. Eram satisfacuti si satui si, ca sa puna capac, Horica al nostru mai vine si cu niste limoncello din partea casei.
restaurante05 - Jurnal milanez (4) 5 - Retetele lui Radu
Am grupat cumva aceste trei restaurante, pe ratiuni de pret, amplasament si aspect, în aceeasi categorie, desi Oca giuliva este ceva mai scump. Serviciul a fost peste tot ireprosabil si extrem de rapid; cred ca recordul l-a batut Trattoria da Pino, la care mancarea se aducea aproape instantaneu. Decorul si atmosfera cea mai buna au fost, de departe, la „Osteria della oca giuliva”. „Trattoria da Pino” mi s-a parut o „fabrica” de mancare, un fel de cantina cu pretentii, „L’Approdo” parca era un pic prafuit si cam fara sare si piper.
De remarcat ca, desi situate departe de zona turistica, toate trei localurile au fost pline, în special cu localnici. Se vede ca milanezii au cultura iesitului la restaurant… si buzunare care le permit asta.
Ca o concluzie, pot sa spun ca singurul restaurant care ne-a placut fara rezerve a fost „Osteria della oca giuliva”, si chiar îl recomand cu caldura. Cum chelnerul era foarte comunicativ, am încercat sa-l mai trag de limba. Am aflat astfel ca în cele vreo 6 ore de functionare (între 12 si 15 la prînz si apoi între 19 si 22 seara) deservesc circa 150 de clienti si ca au în bucatarie 4 bucatari, doi mai „smecheri” si doua ajutoare. Cu 150 de clienti zilnic, restaurantul este foarte rentabil, iar afluenta de public nu ma mira. Bucataria a functionat bine, atmosfera este simpatica, serviciul ireprosabil, preturile suportabile…pana la urma ce-ti poti dori mai mult?
Ma mira faptul ca restauratorii romani nu înteleg avantajul psihologic pe care îl da asupra clientului faptul ca i se ofera ceva „din partea casei”. Am pus ghilimele, caci îmi este clar ca toate bonusurile de acest fel sunt cuprinse în pretul celorlalte preparate din meniu, dar psihologic este foarte bine, caci da clientului senzatia ca este pretuit si ca primeste ceva fara sa dea bani. Am discutat acest aspect cu vreo 2-3 patroni de restaurant din Romania, la modul „de ce nu introduceti si voi chestia asta? dati ceva din partea casei: un papanas, un paharel, o felie de salam, ceva acolo…
Mi s-a raspuns ca nu merita osteneala, ca unii clienti se vor aseza la masa, vor manca salamul si vor pleca fara sa consume, ca daca primesc un paharel cu digestiv gratis clientii vor avea pretentii si la al doilea si alte asemenea aberatii. Mi se pare uimitor ca, desi avem exemple de cum sa atragem si sa mentinem clientii, refuzam sa le aplicam, pe tot felul de motive penibile.
Ma întreb, adica îi întreb pe acesti patroni: daca tie îti intra în local clienti care fug cu felia de salam, atunci ce fel de afacere ai reusit sa-ti cladesti? Cum ti-ai ales locul si cum te-ai pozitionat pe piata?
În fine, acestea pot fi alte subiecte de discutie, poate pe viitor. Pana atunci arrivederci! Ne revedem peste cateva zile cu partea a cincea, si ultima, a jurnalului milanez.
Nota:
Îmi ce scuze pentru calitatea scazuta a fotografiilor. În toate aceste restaurante lumina era extrem de proasta, iar preparatele prezentate foarte banal; chiar nu meritau sa fie fotografiate. Cele trei fotografii cu mancare postate în articol au fost singurele care meritau, si asta cu mare îngaduinta.

10 comentarii pe “Jurnal milanez (4)

  1. Corina spune:

    Foarte simpatic articolul, si eu am avut un zambet citind. Interesante impresiile.
    Urasc asta in calatorii, cand turistii sunt peste tot luati de fraieri si li se serveste mancare din cea mai proasta.
    Oricum, se vede din scris ca v-ati simtit excelent, cu tot risotto-ul ala prost cu tot!

    • Radu Popovici spune:

      @Corina: Ei, nu sunt chiar atat de maniac incat sa-mi stric concediul pentru risotto. 🙂 Ne-am simtit foarte bine acolo, iar culinar vorbind nu m acoperit nici 0,1% din ce are orasul de oferit.

  2. Dana spune:

    Tocmai m-am intors din Italia-Perugia si la fel am mancat in diverse locuri pentru a descoperi si a ma bucura de deliciile italiene.
    In cele mai multe cazuri am mancat bine in locuri accesibile , fara mari pretentii. Buna lor dispozitie si abundenta de legume m-au cucerit….si vinul !

    • Radu Popovici spune:

      @Dana: Bucataria italiana este foarte prietenoasa. Este un fel de bucatarie casnica, fara fitze, iar gatita corect si cu ingredientele potrivite este delicioasa. Una dintre preferatele mele.

  3. Brindusa @ Cooking with my soul spune:

    Si eu am patit acelasi lucru cu risotto, ba chiar si osso bucco a fost sub asteptari. Dar am mancat foarte bine la impinge- tava din Piata Domului. Niste paste si o salata…. si acum imi ploua in gura dupa ele 🙂

    • Radu Popovici spune:

      @Brindusa: Pacat. La Milano am mancat paste si risotto foarte prost facute, iar la Napoli, tin minte, am mancat cea mai proasta pizza din viata mea. Este ca si cum ai manca mamaliga sau sarmale proaste in Bucuresti, ceea ce se poate intampla exact cand si unde nu te astepti.

  4. simina spune:

    Ce-mi place chestia cu gisca vesela! In Bucuresti nu gasesti restaurante cu nume vesele, toti sunt snobi si pun nume italienesti sau frantuzesti uneori fara nici o legatura cu atmosfera de acolo.
    Mi-ai retinut atentia cu gnocchi de castane si cu homarul. Nici cotoletta cel imens nu este de lepadat. Multumesc mult pentru impresii aveam senzatia ca sunt si eu acolo la masa cu voi.

  5. memphis spune:

    Un articol foarte simpatic, m-am trezit ca-l citesc cu zimbetul pe buze. 🙂 Foarte bune observatiile legate depatronii romani. Nu am mai fost in tara de 2 ani dar exact asa mi-i aminteam si eu.

    Am patit-o si eu cu risottourile de la restaurantele italiene. Am luat un mare chix la Roma.
    Am retinut oca giuliva pentru cazul cind ajung la Milano, adica peste doua saptamini.

    • Radu Popovici spune:

      @memphis: Am mancat un risotto foarte bun la Napoli, la un restaurant specializat in risotto-uri, in Quartieri Spagnoli, numit Valu. Aveau vreo 20 de feluri de risotto in meniu.

      Oca giuliva o sa-ti placa, este foarte pitoresc iar mancarea este buna. Bafta!

Dă-i un răspuns lui memphis Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.